Nimic nou pe frontul de dreapta

De ceva timp ci­test Cri­ti­cA­tac. Nu, nu să­riți di­rect la con­clu­zii. Nu co­che­tez cu so­ci­a­lis­mul. Unele idei nu-mi sunt stră­ine, dar nu în­seamnă că ader com­plet la vi­ziu­nea ce­lor care scriu. Care vi­ziune, în trea­căt fie spus, nici mă­car nu e omo­genă. Cri­ti­cA­tac este un site de opi­nii de stânga. Sunt câ­teva minți re­mar­ca­bile care scriu acolo, la care poți ad­mira pro­fun­zi­mea gân­du­lui, tă­i­șul ne­ier­tă­tor al lo­gi­cii. Din­tre toți, Cla­ude Kar­no­ouh este fa­vo­ri­tul meu, deși e poate cel mai mi­zan­trop – mă­car prin că­u­tă­tura pri­vi­rii, dacă nu și prin spi­rit. Am ci­tit un­deva, nu-mi amin­tesc unde, că pe mă­sură ce îm­bă­trâ­nești te apro­pii tot mai mult de ide­ile de stânga. Dacă pu­nem lângă această aser­țiune afo­ris­mul do­bân­di­rii în­țe­lep­ciu­nii prin îna­in­ta­rea în vâr­stă, am pu­tea de­duce că su­prema în­țe­lep­ciune este să fii socialist.

Chiar dacă ar fi așa, apar­țin unei ge­ne­ra­ții care cred că a ra­tat în­tâl­ni­rea cu so­ci­a­lis­mul. Și aici mă re­fer la o în­tâl­nire re­ală, la cre­zul pro­fund în ide­ile de stânga. Co­mu­nis­mul lui Ceau­șescu ne‑a otră­vit în­de­a­juns ca să nu mai pu­tem re­zona au­ten­tic cu o ast­fel de doc­trină. Teama de de­vi­a­ți­ile na­țio­na­list-pa­tri­o­tarde, de exa­ge­ră­rile pro­let­cul­tiste, de stu­pize­nia cul­tu­lui per­so­na­li­tă­ții ne dau re­ac­ții aler­gice la prin­ci­pi­ile so­ci­a­liste. Ne e frică de alu­ne­ca­rea în co­mu­nism. Mulți din ge­ne­ra­ția mea nici nu de­o­se­besc so­ci­a­lis­mul de co­mu­nism. Ne în­tâl­nim în opi­nii co­mune cu ide­o­lo­gia de stânga, dar ime­diat ne­găm ener­gic: eu nu sunt so­ci­a­list! Frus­tra­rea cea mai mare vine pro­ba­bil din ten­siu­nea la care am fost su­puși după re­vo­lu­ție – oa­meni deja (de)formați, care ac­cep­ta­se­răm deja un set de va­lori chiar dacă nu le îm­păr­tă­șeam, a tre­buit să ne frân­gem încă o dată des­ti­nul, după ‘89, pen­tru a ne adapta la capitalism.

Cum spu­neam, de ceva timp ci­tesc Cri­ti­cA­tac. Am gă­sit aici un ar­ti­col des­pre re­la­ția an­ga­jat-pa­tron și m‑am apu­cat să‑l ci­tesc. Nu am aflat ni­mic nou față de ceea ce deja știam din pro­prie ex­pe­riență. Dar la fi­nele ar­ti­co­lu­lui exista un flu­viu de co­men­ta­rii. Așa că am în­cer­cat să-mi dau seama care sunt te­mele dez­ba­te­rii. Cu­rând eram în mij­lo­cul unei con­frun­tări în­tre stânga și dreapta po­li­tică. M‑am în­ver­șu­nat să ar­bi­trez. Până la urmă am ce­dat ten­ta­ției de a stu­dia cele peste 180 de co­men­ta­rii. Iată ce a ieșit:

Povestea

Un an­ga­jat al unei com­pa­nii de on-line re­tail este in­vi­tat să co­men­teze con­di­ți­ile de muncă in care lu­crează, prin in­ter­me­diul unui in­ter­viu. Ar­ti­co­lul se vrea o șansă dată an­ga­ja­ți­lor de a‑și ex­prima punc­tele de ve­dere. Ti­pul cu pri­cina zu­gră­vește un ta­blou des­tul de sum­bru al com­pa­niei res­pec­tive, acu­zele prin­ci­pale gru­pându-se în ju­rul a două idei: munca su­pli­men­tară ne­plătită co­res­pun­ză­tor și uti­li­za­rea con­ce­di­e­rii ca in­stru­ment de per­su­a­siune în ac­cep­ta­rea con­di­ți­i­lor de muncă și a sa­la­ri­u­lui. An­ga­ja­tul este prins într‑o cap­cană, ne­a­vând tim­pul ne­ce­sar pen­tru a‑și că­uta alt loc de muncă într‑o piață ori­cum să­racă în oferte, fi­ind ast­fel obli­gat să ac­cepte orice i se cere. Ter­me­nul de sclav este subînțeles.

Ce spun pro-socialiștii

Pro-so­ci­a­liș­tii, care joacă la ei acasă pe site-ul Cri­ti­cA­tac, sunt mai de­grabă în­cli­nați să cre­adă că sis­te­mul so­cial este ero­nat. Re­la­ți­ile in­ter-umane sunt al­te­rate, până acolo în­cât ne în­tre­băm dacă mun­cim ca să trăim sau trăim ca să mun­cim. Forța de muncă este ex­ploa­tată abu­ziv, iar ca­li­ta­tea re­sur­se­lor umane este aban­do­nată și des­con­si­de­rată. Deși ma­jo­ri­ta­tea an­ga­ja­ți­lor din com­pa­nia res­pec­tivă au stu­dii su­pe­ri­oare, munca lor nu re­flectă acest nivel de pre­gă­tire. Care nivel de pre­gă­tire este dis­cu­ta­bil atât timp cât în­vă­țămân­tul și‑a pier­dut ca­pa­ci­ta­tea de a pro­duce va­lori pro­fe­sio­nale. Peste toate aceste pă­cate, ac­tu­a­lul sis­tem so­cial ne ru­i­nează in­de­pen­dența eco­no­mică, în­cu­ra­jând ires­pon­sa­bil im­por­tul în de­fa­voa­rea pro­duc­ției lo­cale. De­ve­nim tot mai de­pen­denți de ex­te­rior, iar ba­nii noș­tri se scurg cu ușu­rință în bu­zu­na­rele ce­lor care ne în­deamnă la con­sum. Ca­li­ta­tea ca­pi­ta­listă – unul din punc­tele forte ale ar­gu­men­ta­ției anti-so­ci­a­liste — este dis­cu­ta­bilă de vreme ce pro­duce bu­nuri cu du­rată scurtă de viață.

În vi­ziu­nea pro-so­ci­a­liș­ti­lor pa­tro­na­tul are o pro­blemă de mo­ra­li­tate a afa­ce­rii pe care o de­ține, prin fap­tul că “fură” plus-va­loa­rea cre­ată de an­ga­jați, transformând‑o în pro­fit per­so­nal. În plus, apli­cat la ca­zul con­cret, afa­ce­rea este una ne­o­no­ra­bilă, pen­tru că un re­ta­i­ler care im­portă pro­duse și le vinde spre con­sum este de fapt un pro­du­că­tor de de­fi­cit co­mer­cial na­țio­nal. Deși ca­li­fi­cat în ter­meni re­la­tiv as­pri, pa­tro­na­tul scapă des­tul de ușor ju­de­că­ții pro-so­ci­a­liste, semn că epoca “în­fi­e­ră­ri­lor in­dig­nate” a trecut.

An­ga­ja­tul este, evi­dent, eroul lor po­zi­tiv. Ter­meni ca scla­vie și sta­ha­no­vism sunt frec­vent uti­li­zați pen­tru a‑l com­pă­timi. Lipsa de so­li­da­ri­tate umană și pro­fe­sio­nală este șî ea in­vo­cată: dacă s‑ar or­ga­niza sin­di­cate, pu­te­rea de ne­go­ci­ere cu pa­tro­na­tul ar crește. 

Ce spun pro-capitaliștii

Am fost sur­prins să con­stat că un nu­măr de­loc ne­gli­ja­bil de adepți ai ca­pi­ta­lis­mu­lui frec­ven­tează Cri­ti­cA­tac. La prima ve­dere ai spune că unul că­ruia ide­ile as­tea îi re­pugnă s‑ar ține mai de­parte de un ast­fel de site. Și to­tuși nu. Pen­tru ei pro­blema nu e în esența una sis­te­mică, ci una in­di­vi­du­ală. In­di­vi­zii nu sunt adap­tați co­rect sis­te­mu­lui în care tră­iesc. An­ga­ja­tul re­cla­mant nu e cre­di­bil mo­ral, cu atât mai mult cu cât coa­bi­tează cu un co­lec­tiv pre­dis­pus la to­le­ra­rea fur­tu­lui mă­runt. Sa­la­riul pe care an­ga­ja­tul îl câștigă este des­tul de bun și ori­când există so­lu­ții al­ter­na­tive: să plece la altă firmă sau să de­vină el în­suși an­tre­pre­nor. Ar­gu­men­tul fi­nal este că sunt lo­curi și mai rele de­cât cel des­cris de interviu.

Pa­tro­nul este vic­ti­mi­zat. În vi­ziu­nea ce­lor de dreapta, an­tre­pre­no­rul este per­so­na­jul po­zi­tiv care se stră­duie să sus­țină o afa­cere într-un me­diu ne­fa­vo­ra­bil: taxe mari, au­to­ri­tăți de con­trol co­rupte, an­ga­jați in­com­pe­tenți și hoți.

În fine, au­to­rul in­ter­vi­u­lui este fă­cut har­cea-par­cea. I se atri­buie in­ten­ția de de­fă­i­mare – de ce a ales toc­mai acea com­pa­nie – ba chiar este ame­nin­țat cu un pro­ces în acest sens de că­tre un pre­tins avo­cat, care mai apoi de do­ve­dește a fi un biet tro­l­ler. Pro­fe­sio­na­lis­mul său este pus la în­do­ială prin acu­za­ția de ale­gere ne­in­spi­rată a ca­zu­lui. De­o­no­to­lo­gia lui este dis­cu­ta­bilă: nu a ve­ri­fi­cat ve­ri­di­ci­ta­tea afir­ma­ți­i­lor in­ter­vi­e­va­tu­lui, care de fapt îi este pro­ba­bil pri­e­ten și a com­plo­tat îm­pre­ună cu el la dis­tru­ge­rea ima­gi­nii unor an­tre­pre­nori vir­tu­oși. Evi­dent nu pu­tea să lip­sească acu­za­ția de par­ti­za­nat ide­o­lo­gic de stânga, do­ve­dit de în­cre­me­ni­rea în dis­cur­sul cen­trat pe re­dis­tri­bu­i­rea ve­ni­tu­ri­lor, nu pe ge­ne­ra­rea aces­tora. Ci­neva merge mai de­parte și afirmă că “Cri­ti­cA­tac sunt niște co­mu­niști ne­no­ro­ciți în gândire”.

Concluziile mele

Pen­tru cine vrea să știe care sunt ide­ile prin­ci­pale care au apă­rut în co­men­ta­rii, le poate ve­dea aici:

Nici una din­tre părți nu își poate clama vic­to­ria. To­tuși pro-so­ci­a­liș­tii au ar­gu­mente ceva mai con­sis­tente și mai an­co­rate în esența lu­cru­ri­lor, în timp ce cei de dreapta par mult mai sub­țiri în pre­gă­ti­rea te­o­re­tică. Nu s‑ar spune că avem de a face cu o “în­cleș­tare a ti­ta­ni­lor”. Ta­băra din stânga este mai re­for­mistă, con­testă sis­te­mul ac­tual punându‑i în cârcă toate ta­rele ca­pi­ta­lis­mu­lui mo­dern: lă­co­mia, goana după pro­fi­tul fa­cil, imo­ra­li­ta­tea. Des­tul de bla­jini cu pa­tro­nul și ma­na­ge­rii, pro-so­ci­a­liș­tii se în­ver­șu­nează să de­mon­streze că prin­ci­pi­ile pe care ne con­struim so­ci­e­ta­tea sunt greșite și tre­buie re­vi­zu­ite complet.

Dreapta este șa­blo­nardă și su­per­fi­ci­ală. Vina e a an­ga­ja­tu­lui, care nu e în stare să se adap­teze unui sis­tem vi­a­bil, deci me­rită să su­porte con­se­cin­țele. Sau să plece. Lo­gica lor e șchi­oapă – so­lu­ția al­tui an­ga­ja­tor sau a ini­ți­e­rii unei afa­ceri pro­prii ar că­păta co­no­ta­ții hi­lare dacă am transpune‑o în alt con­text so­cial: dacă mergi pe stradă spre casă și trei go­lani îți ies în cale și te bat, ai ori­când po­si­bi­li­ta­tea să te duci acasă pe alt drum sau să te muți cu lo­cu­ința. Ca să nu mai pu­nem la so­co­teală că ai pu­tea să-ți cum­peri strada și s‑o în­gră­dești – dacă alt­ci­neva cir­culă pe ea, poți să an­ga­jezi niște go­lani să‑l bată. 

E sur­prin­ză­tor pen­tru mine că am­bele ta­bere su­bes­ti­mează ro­lul pe care ma­na­ge­men­tul ar tre­bui să‑l joace în această po­veste. Pe de o parte există o anu­mită ra­li­ere la con­di­ția de an­ga­jat a ma­na­ge­ri­lor, em­pa­ti­zând cu ca­uza pro­le­tară, iar pe de altă parte există re­marca per­ti­nentă că sunt prea slab pre­gă­tiți pen­tru a asi­gura o or­ga­ni­zare efi­cientă și per­for­mantă, fără să fie ne­voie de munca su­pli­men­tară. Și cam asta e tot. Eu sunt con­vins că nici una din ta­bere nu a în­țe­les că ma­na­ge­rii joacă un rol foarte im­por­tant în această is­to­rie – de ei de­pinde în re­a­li­tate fe­lul în care or­ga­ni­za­ția este struc­tu­rată. Pen­tru că dacă nu de­pinde de ei, ci de pa­tro­nat, atunci nu sunt ma­na­geri. Iar dacă de­pinde, dar as­tea sunt re­zul­ta­tele, atunci sunt ma­na­geri slabi. 

În esență, deși nu cred că so­ci­a­lis­mul e răs­pun­sul pro­ble­me­lor noas­tre, sunt de acord că sis­te­mul ca­pi­ta­list co­lap­sează. Nu mai poate pro­duce pro­gres, doar con­sum. Nu mai poate fi efi­cient, doar ri­si­pi­tor de re­surse. Dacă ceva tre­buie re­pa­rat, acela este sis­te­mul so­cial. De la ră­dă­cina lui. Adică de la prin­ci­pi­ile pen­tru care di­mi­neața ne dăm jos din pat și în­ce­pem o nouă zi. Dacă vom con­ti­nua să o fa­cem din he­do­nism și ego­cen­trism, vom sfârși prost. Din per­spec­tiva asta pro-ca­pi­ta­liș­tii au ra­tat în­țe­le­sul pro­fund al eve­ni­men­te­lor pe care le trăim re­cent, tot mai dra­ma­tic. Cre­dința oarbă că pie­țele se au­to­re­glează, con­su­mul se poate re­porni și în con­se­cință ro­tițele eco­no­miei mondi­ale se vor re­în­vârti vo­ioase, do­ve­dește fie su­per­fi­ci­a­li­tate, fie nai­vi­tate. Fie ambele. 

Scru­tez atent ce se în­tâm­plă în ta­băra pro-ca­pi­ta­listă. Aș­tept o re­ac­ție co­e­rentă, o do­vadă că au re­a­li­zat gra­vi­ta­tea si­tu­a­ției. Inu­til, însă. Pe fron­tul de dreapta nu e ni­mic nou.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...