De ceva timp citest CriticAtac. Nu, nu săriți direct la concluzii. Nu cochetez cu socialismul. Unele idei nu-mi sunt străine, dar nu înseamnă că ader complet la viziunea celor care scriu. Care viziune, în treacăt fie spus, nici măcar nu e omogenă. CriticAtac este un site de opinii de stânga. Sunt câteva minți remarcabile care scriu acolo, la care poți admira profunzimea gândului, tăișul neiertător al logicii. Dintre toți, Claude Karnoouh este favoritul meu, deși e poate cel mai mizantrop – măcar prin căutătura privirii, dacă nu și prin spirit. Am citit undeva, nu-mi amintesc unde, că pe măsură ce îmbătrânești te apropii tot mai mult de ideile de stânga. Dacă punem lângă această aserțiune aforismul dobândirii înțelepciunii prin înaintarea în vârstă, am putea deduce că suprema înțelepciune este să fii socialist.
Chiar dacă ar fi așa, aparțin unei generații care cred că a ratat întâlnirea cu socialismul. Și aici mă refer la o întâlnire reală, la crezul profund în ideile de stânga. Comunismul lui Ceaușescu ne‑a otrăvit îndeajuns ca să nu mai putem rezona autentic cu o astfel de doctrină. Teama de deviațiile naționalist-patriotarde, de exagerările proletcultiste, de stupizenia cultului personalității ne dau reacții alergice la principiile socialiste. Ne e frică de alunecarea în comunism. Mulți din generația mea nici nu deosebesc socialismul de comunism. Ne întâlnim în opinii comune cu ideologia de stânga, dar imediat negăm energic: eu nu sunt socialist! Frustrarea cea mai mare vine probabil din tensiunea la care am fost supuși după revoluție – oameni deja (de)formați, care acceptaserăm deja un set de valori chiar dacă nu le împărtășeam, a trebuit să ne frângem încă o dată destinul, după ‘89, pentru a ne adapta la capitalism.
Cum spuneam, de ceva timp citesc CriticAtac. Am găsit aici un articol despre relația angajat-patron și m‑am apucat să‑l citesc. Nu am aflat nimic nou față de ceea ce deja știam din proprie experiență. Dar la finele articolului exista un fluviu de comentarii. Așa că am încercat să-mi dau seama care sunt temele dezbaterii. Curând eram în mijlocul unei confruntări între stânga și dreapta politică. M‑am înverșunat să arbitrez. Până la urmă am cedat tentației de a studia cele peste 180 de comentarii. Iată ce a ieșit:
Un angajat al unei companii de on-line retail este invitat să comenteze condițiile de muncă in care lucrează, prin intermediul unui interviu. Articolul se vrea o șansă dată angajaților de a‑și exprima punctele de vedere. Tipul cu pricina zugrăvește un tablou destul de sumbru al companiei respective, acuzele principale grupându-se în jurul a două idei: munca suplimentară neplătită corespunzător și utilizarea concedierii ca instrument de persuasiune în acceptarea condițiilor de muncă și a salariului. Angajatul este prins într‑o capcană, neavând timpul necesar pentru a‑și căuta alt loc de muncă într‑o piață oricum săracă în oferte, fiind astfel obligat să accepte orice i se cere. Termenul de sclav este subînțeles.
Pro-socialiștii, care joacă la ei acasă pe site-ul CriticAtac, sunt mai degrabă înclinați să creadă că sistemul social este eronat. Relațiile inter-umane sunt alterate, până acolo încât ne întrebăm dacă muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim. Forța de muncă este exploatată abuziv, iar calitatea resurselor umane este abandonată și desconsiderată. Deși majoritatea angajaților din compania respectivă au studii superioare, munca lor nu reflectă acest nivel de pregătire. Care nivel de pregătire este discutabil atât timp cât învățământul și‑a pierdut capacitatea de a produce valori profesionale. Peste toate aceste păcate, actualul sistem social ne ruinează independența economică, încurajând iresponsabil importul în defavoarea producției locale. Devenim tot mai dependenți de exterior, iar banii noștri se scurg cu ușurință în buzunarele celor care ne îndeamnă la consum. Calitatea capitalistă – unul din punctele forte ale argumentației anti-socialiste — este discutabilă de vreme ce produce bunuri cu durată scurtă de viață.
În viziunea pro-socialiștilor patronatul are o problemă de moralitate a afacerii pe care o deține, prin faptul că “fură” plus-valoarea creată de angajați, transformând‑o în profit personal. În plus, aplicat la cazul concret, afacerea este una neonorabilă, pentru că un retailer care importă produse și le vinde spre consum este de fapt un producător de deficit comercial național. Deși calificat în termeni relativ aspri, patronatul scapă destul de ușor judecății pro-socialiste, semn că epoca “înfierărilor indignate” a trecut.
Angajatul este, evident, eroul lor pozitiv. Termeni ca sclavie și stahanovism sunt frecvent utilizați pentru a‑l compătimi. Lipsa de solidaritate umană și profesională este șî ea invocată: dacă s‑ar organiza sindicate, puterea de negociere cu patronatul ar crește.
Am fost surprins să constat că un număr deloc neglijabil de adepți ai capitalismului frecventează CriticAtac. La prima vedere ai spune că unul căruia ideile astea îi repugnă s‑ar ține mai departe de un astfel de site. Și totuși nu. Pentru ei problema nu e în esența una sistemică, ci una individuală. Indivizii nu sunt adaptați corect sistemului în care trăiesc. Angajatul reclamant nu e credibil moral, cu atât mai mult cu cât coabitează cu un colectiv predispus la tolerarea furtului mărunt. Salariul pe care angajatul îl câștigă este destul de bun și oricând există soluții alternative: să plece la altă firmă sau să devină el însuși antreprenor. Argumentul final este că sunt locuri și mai rele decât cel descris de interviu.
Patronul este victimizat. În viziunea celor de dreapta, antreprenorul este personajul pozitiv care se străduie să susțină o afacere într-un mediu nefavorabil: taxe mari, autorități de control corupte, angajați incompetenți și hoți.
În fine, autorul interviului este făcut harcea-parcea. I se atribuie intenția de defăimare – de ce a ales tocmai acea companie – ba chiar este amenințat cu un proces în acest sens de către un pretins avocat, care mai apoi de dovedește a fi un biet troller. Profesionalismul său este pus la îndoială prin acuzația de alegere neinspirată a cazului. Deonotologia lui este discutabilă: nu a verificat veridicitatea afirmațiilor intervievatului, care de fapt îi este probabil prieten și a complotat împreună cu el la distrugerea imaginii unor antreprenori virtuoși. Evident nu putea să lipsească acuzația de partizanat ideologic de stânga, dovedit de încremenirea în discursul centrat pe redistribuirea veniturilor, nu pe generarea acestora. Cineva merge mai departe și afirmă că “CriticAtac sunt niște comuniști nenorociți în gândire”.
Pentru cine vrea să știe care sunt ideile principale care au apărut în comentarii, le poate vedea aici:
Nici una dintre părți nu își poate clama victoria. Totuși pro-socialiștii au argumente ceva mai consistente și mai ancorate în esența lucrurilor, în timp ce cei de dreapta par mult mai subțiri în pregătirea teoretică. Nu s‑ar spune că avem de a face cu o “încleștare a titanilor”. Tabăra din stânga este mai reformistă, contestă sistemul actual punându‑i în cârcă toate tarele capitalismului modern: lăcomia, goana după profitul facil, imoralitatea. Destul de blajini cu patronul și managerii, pro-socialiștii se înverșunează să demonstreze că principiile pe care ne construim societatea sunt greșite și trebuie revizuite complet.
Dreapta este șablonardă și superficială. Vina e a angajatului, care nu e în stare să se adapteze unui sistem viabil, deci merită să suporte consecințele. Sau să plece. Logica lor e șchioapă – soluția altui angajator sau a inițierii unei afaceri proprii ar căpăta conotații hilare dacă am transpune‑o în alt context social: dacă mergi pe stradă spre casă și trei golani îți ies în cale și te bat, ai oricând posibilitatea să te duci acasă pe alt drum sau să te muți cu locuința. Ca să nu mai punem la socoteală că ai putea să-ți cumperi strada și s‑o îngrădești – dacă altcineva circulă pe ea, poți să angajezi niște golani să‑l bată.
E surprinzător pentru mine că ambele tabere subestimează rolul pe care managementul ar trebui să‑l joace în această poveste. Pe de o parte există o anumită raliere la condiția de angajat a managerilor, empatizând cu cauza proletară, iar pe de altă parte există remarca pertinentă că sunt prea slab pregătiți pentru a asigura o organizare eficientă și performantă, fără să fie nevoie de munca suplimentară. Și cam asta e tot. Eu sunt convins că nici una din tabere nu a înțeles că managerii joacă un rol foarte important în această istorie – de ei depinde în realitate felul în care organizația este structurată. Pentru că dacă nu depinde de ei, ci de patronat, atunci nu sunt manageri. Iar dacă depinde, dar astea sunt rezultatele, atunci sunt manageri slabi.
În esență, deși nu cred că socialismul e răspunsul problemelor noastre, sunt de acord că sistemul capitalist colapsează. Nu mai poate produce progres, doar consum. Nu mai poate fi eficient, doar risipitor de resurse. Dacă ceva trebuie reparat, acela este sistemul social. De la rădăcina lui. Adică de la principiile pentru care dimineața ne dăm jos din pat și începem o nouă zi. Dacă vom continua să o facem din hedonism și egocentrism, vom sfârși prost. Din perspectiva asta pro-capitaliștii au ratat înțelesul profund al evenimentelor pe care le trăim recent, tot mai dramatic. Credința oarbă că piețele se autoreglează, consumul se poate reporni și în consecință rotițele economiei mondiale se vor reînvârti voioase, dovedește fie superficialitate, fie naivitate. Fie ambele.
Scrutez atent ce se întâmplă în tabăra pro-capitalistă. Aștept o reacție coerentă, o dovadă că au realizat gravitatea situației. Inutil, însă. Pe frontul de dreapta nu e nimic nou.
12:02
Vad in fiecare zi cu cita iscusinta sint create pretextele necesare pentru a mentine in functie incompetenti, care nu sint interesati decit in a‑si umple propriile buzunare. Chiar si atunci cind pietele financiare arunca semne de dezaprobare.
Constat cu greata ca responsibilitatea sociala mult trimbitata in momemtul crearii de noi locuri de munca se dezumfla jenant in momentul in care se fac reduceri de personal. Reduceri de personal care nu au condus la rezultate mai bune, dar au permis mentinerea in functie a incompetentilor.
Decizii de 2 bani (care ar fi trebuit sa fie penalizate) au fost rasplatite prin bonusuri si mai mari. Cind castelul de carti a fost pe punctul de a se dezmembra, statul le‑a sarit in ajutor, plasind greul pe umerii platitorilor de taxe. As fi vrut sa vad un gest de solidaritate sociala din partea capitalistilor (de altminteri simpatizanti cu tupeu al curentului de extrema dreapta) care si-au batut joc de business: sa renunte la bonusuri macar pe perioada cit statul pompeaza in ei banii lui Henk si Ingrid (unde traiesc eu, asa‑i numim pe neimportantii Ion si Maria, pe spatele carora se creaza de altminteri averile colosale).
Recomand cu caldura, celor interesati:
“23 Things They Don’t Tell You About Capitalism” de Ha-Joon Chang
(in treacat fie zis, e sud coreean si preda economie la Cambridge)
21:02
Mulțumesc Aida. Am să caut și am să citesc.
11:02
Acuma, în cazul capitalismului autohton, varietatea Dâmbovița, perfect “original”, ai perfecta dreptate. Însă ca să condamni capitalismul, trebuie studiat la el acasă, și strânse niște date și din USA. Acolo relația angajat/management mi se pare că este mult mai bine reglementată, și mai bine apărată în ambele părți (legi, proceduri, sindicate sau simpla opinie publică ce rezultă în pierderi financiare pentru compania împricinată), tocmai pentru a elimina abuzurile dintr‑o parte și din alta.
În cazul nostru, românesc, de capitalism declarat dar cu ceva legi cu iz socialist, socialismul _corect_ implementat probabil ar fi ceva mai eficient, prin reducerea pierderilor individuale cât și a câștigurilor individuale prin repartizarea lor către mai mulți; astfel ar reapare clasa de mijloc, și ar fi micșorată diferența enormă între clasa de sus și pălmași. Privind însă spectrul socialist de pe aici, am însă sincere îndoieli privind reușita acestei opțiuni.
My 2 cents.
21:02
Când zici de SUA uiți că de acolo a început criza financiară. Fă rost de filmul Inside job și pe urmă mai vorbim…
9:02
Departe de mine gândul să susțin capitalismul (ce folosește o asumpție ce a ajuns să fie falsă — și anume că resursele sunt nelimitate) — mai ales că sunt sigur că e pe ultima suta de metri … Ideea era ca însă nu îl poți judeca după realitățile autohtone; e ca și cum ai spune că fotbalul mondial este un sport plictisitor deoarece în România se joacă plictisitor.
Adică dacă e să facem o confruntare capitalism/socialism exemplele de la noi nu sunt relevante, nici ca argumente pro nici contra, pentru nici una din situații.
Pentru situațiile de la noi ar trebui sa judecăm în contextul local, și eventual să fim în stare să venim cu o soluție (diferită, adaptată, whatever) ce poate fi globalizată/generalizată.