Oameni și șoareci

Trec pe lângă noi în fie­care zi. Une­ori îi remar­căm, alte­ori nu. Tre­cem și noi absenți mai departe și nu ne între­băm ce e cu ei. Sunt oamenii‐care‐ascultă‐muzică, oamenii‐cu‐căștile‐audio. Ascultă muzică, îți spui, ascultă muzică. Nu te aud, nu te văd. Între tine și ei e un gol, inde­cent și jenant. Între tine și ei e decla­ra­ția lor de dez­a­vu­are: nu vreau să te cunosc. Dacă pri­vești atent vei vedea sem­nele dis­tan­ței pe care au pus‐o între ei și tine.

Vei observa pri­vi­rea absentă, des­prinsă de rea­li­ta­tea încon­ju­ră­toare, plu­tind parcă peste cei­lalți, tre­când prin oameni și obiecte ca și cum nimeni nu ar fi acolo. Au aerul că nu observă pe nimeni, că sunt sin­guri într‐un loc pus­tiu – ochii sunt ficși pre­cum ai fan­to­me­lor din fil­mele ani­lor '60, care plu­teau ete­ric și nere­a­list peste ima­gi­nile fil­mate, suge­rând inter­sec­ta­rea întâm­plă­toare a două lumi para­lele cărora nu le e îngă­duit să comu­nice. Ai sen­ti­men­tul stra­niu că ești ino­portun, că inco­mo­dezi. Dacă for­țezi inter­sec­ta­rea pri­vi­ri­lor, își întorc capul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te‐ar fi văzut. Dacă le vor­bești, te ignoră sub pre­tex­tul că nu te aud – tre­buie să insiști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor accepta să‐și dea căș­tile la o parte și să te asculte, privindu‐te cu vizi­bilă neplă­cere. Dia­lo­gul este ori­cum ratat din start.

Apoi îi poți vedea cum reac­țio­nează la tele­fon. Când sună îl vor remarca des­tul de repede, dove­dind că nu sunt com­plet rupți de rea­li­tate. Se uită cine îi sună. Când au hotă­rât să răs­pundă, devin brusc alți oameni. Reîn­vie. Se însu­fle­țesc, ges­ti­cu­lează, pri­vi­rea se animă. Fac pla­nuri, dis­cută, comen­tează. Există undeva o lume căreia îi apar­țin, unde tră­iesc la fel ca tine. Nu sunt fan­tome, sunt totuși oameni. Con­ver­sa­ția se încheie, tele­fo­nul ajunge la loc, în buzu­nar. Căș­tile își reiau locul, ges­tica înțe­pe­nește, pri­vi­rea devine inex­pre­sivă: cu voi nu vreau să vor­besc, pe voi nu vreau să vă aud, pe voi aș vrea să nu vă văd. Tem­po­rara punte peste șan­țul de apă­rare s‐a ridi­cat. Ceta­tea e din nou intan­gi­bilă.

* * *

Tra­fi­cul bucu­reș­tean e un nesfăr­șit pri­lej de frus­trări. În jurul tău sunt zeci de sol­dă­ței, por­niți la răz­boi în tan­cu­rile lor cita­dine. Sen­ti­men­tul preg­nant e că toți cei­lalți sunt nesim­țiți și agre­sivi. De fapt sunt doar oameni care s‐au izo­lat în cutia lor de tablă, care s‐au bari­ca­dat în spa­tele unui motor. Fie­care tră­iește pro­pria lui viață în spa­țiul strâmt deli­mi­tat de metal. Ascultă radi­oul, con­ver­sează la tele­fon, se sărută, se ceartă, cântă. Tră­iesc într‐o com­pletă igno­rare a celor din jurul lor. Cla­xo­nează ame­nin­ță­tor pe cei care aten­tează la rit­mul vie­ții lor. În rest con­duc alea­tor, după reguli sta­bi­lite de ei înșiși. Nu vor să te inco­mo­deze, nu vor să te jig­nească. Dar, pur și sim­plu, pen­tru ei nu exiști. Sau, dacă exiști, nu con­tezi.

* * *

Ne înstră­i­năm tot mai mult unii de alții. Ne unește une­ori doar dis­pe­ra­rea dez­ar­ti­cu­lată, căreia îi cădem vic­time când ne con­vin­gem că meca­nis­mul infa­i­li­bil al demo­cra­ției și capi­ta­lis­mu­lui modern nu func­țio­nează de fapt. În Piața Uni­ver­si­tă­ții nici măcar dis­pe­ra­rea nu a arti­cu­lat o comu­ni­tate. Doar o reu­niune de oameni furi­oși, frus­trați sau curi­oși, aduși acolo de cele mai diverse motive: pen­sii mici, taxa auto, Roșia Montană, apar­te­nența poli­tică, indig­na­rea soci­ală, șomaj. Duș­ma­nul comun e clasa poli­tică, admi­nis­tra­ția cetă­ții. Din spa­tele fie­că­rei pan­carte, câte un om încerca să‐l învingă. De unul sin­gur.

* * *

Sun­tem prea mulți, în spa­ții prea mici. Cu secole în urmă, ora­șele s‐au for­mat în jurul unor cetăți, înă­un­trul cărora exista refu­giul în vre­muri de răz­boi. Astăzi răz­bo­a­iele se poartă alt­fel, nu cu arme. Zidu­rile for­ti­fi­cate nu mai sunt de folos. Și totuși ne încă­pă­țâ­năm să ne îngră­mă­dim înă­un­trul unui oraș, locu­ind unii peste alții, pe ver­ti­cală. Dis­tanța fată de cen­trul ora­șu­lui ne obse­dează. În jur pământ cât vezi cu ochii, înde­a­juns ca să ne așe­zăm tih­nit în alte tipare de urba­nism, ori­zon­tale. Sun­tem tot mai mulți, dar refu­zăm să ne extin­dem habi­ta­tul. Toți am vrea să locuim în cen­tru. În cen­trul nebu­niei.

* * *

Când se înmul­țesc exce­siv într‐un loc, șoa­re­cii dezvoltă o formă de stress care le inhibă func­ți­ile de repro­du­cere. În felul ăsta se domo­lește creș­te­rea exce­sivă a popu­la­ției. Se spune că oame­nii sunt mult mai evo­lu­ați și inte­li­genți decât șoa­re­cii. Pro­ba­bil că bio­lo­gic e ade­vă­rat. Dar sun­tem șapte mili­arde și con­ti­nuăm să ne înmul­țim. Deși e evi­dent că nu ne mai supor­tăm reci­proc.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. joyflint

    Sunt vre­muri de con­sum peste tot. Si multi sunt frus­tati, com­pa­rand ceea ce au vrut sa rea­li­zeze cu ceea ce au rea­li­zat.

  2. Alice

    Păi acum ți‐ai găsit să zici că sun­tem mulți, când ăștia chi­țăie că sun­tem doar 19 mili­oane?

  3. joyflint

    Indi­vi­du­a­lis­mul este pato­lo­gic… Poate acesta este replica supra­po­pu­la­rii in homo – pacient.

    • Sorin Sfirlogea

      Poate o fi pato­lo­gic, dar e oare­cum cro­nic. Ceea ce înseamnă că nu ne omoară. Ne rămâne deci să ne omorâm între noi, când n‐om mai putea să ne îngă­duim reci­proc.

      • joyflint

        Este posi­bil chiar sa le fie foarte indi­fe­rent, din cauza indi­vi­du­a­lis­mul acesta , insta­lat cro­nic.
        Ca in Nor­ve­gia…

        • Sorin Sfirlogea

          Aici am să te con­tra­zic puțin. De fapt nu te con­tra­zic, nuan­țez. În Nor­ve­gia cau­zele sunt cu sigu­ranță dife­rite. Nu este resem­na­rea în fața unei soci­e­tăți lip­site de morală, jus­ti­ție și valori auten­tice. Este poate o den­si­tate prea mică a popu­la­ției, o climă dură și un ritm al vie­ții dife­rit de al nos­tru. Nu crezi?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu