Oameni și șoareci

Trec pe lângă noi în fiecare zi. Une­ori îi remar­căm, alte­ori nu. Tre­cem și noi absenți mai departe și nu ne între­băm ce e cu ei. Sunt oamenii-care-ascultă-muzică, oamenii-cu-căștile-audio. Ascultă muz­ică, îți spui, ascultă muz­ică. Nu te aud, nu te văd. Între tine și ei e un gol, inde­cent și jenant. Între tine și ei e declar­ația lor de deza­vuare: nu vreau să te cunosc. Dacă privești atent vei vedea sem­nele dis­tanței pe care au pus‑o între ei și tine.

Vei observa privirea absentă, desprinsă de real­i­tatea încon­jură­toare, plutind parcă peste ceilalți, trecând prin oameni și obiecte ca și cum nimeni nu ar fi acolo. Au aerul că nu observă pe nimeni, că sunt sin­guri într-un loc pustiu — ochii sunt ficși pre­cum ai fan­tomelor din filmele anilor '60, care pluteau eteric și nere­al­ist peste imag­inile fil­mate, sug­erând inter­sectarea întâm­plă­toare a două lumi para­lele cărora nu le e îngă­duit să comu­nice. Ai sen­ti­men­tul stra­niu că ești ino­por­tun, că inco­mod­ezi. Dacă forțezi inter­sectarea privir­ilor, își întorc capul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te-ar fi văzut. Dacă le vor­bești, te ignoră sub pre­tex­tul că nu te aud — tre­buie să insiști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor accepta să-și dea căștile la o parte și să te asculte, privindu-te cu viz­ibilă neplăcere. Dia­logul este oricum ratat din start.

Apoi îi poți vedea cum reacționează la tele­fon. Când sună îl vor remarca destul de repede, dovedind că nu sunt com­plet rupți de real­i­tate. Se uită cine îi sună. Când au hotărât să răspundă, devin brusc alți oameni. Reîn­vie. Se însu­flețesc, ges­tic­ulează, privirea se animă. Fac pla­nuri, dis­cută, comentează. Există undeva o lume căreia îi aparțin, unde trăi­esc la fel ca tine. Nu sunt fan­tome, sunt totuși oameni. Con­ver­sația se încheie, tele­fonul ajunge la loc, în buzu­nar. Căștile își reiau locul, ges­tica înțepenește, privirea devine inex­pre­sivă: cu voi nu vreau să vorbesc, pe voi nu vreau să vă aud, pe voi aș vrea să nu vă văd. Tem­po­rara punte peste șanțul de apărare s‑a ridi­cat. Cetatea e din nou intan­gi­bilă.

* * *

Trafi­cul bucureștean e un nes­fărșit prilej de frus­trări. În jurul tău sunt zeci de sol­dăței, porniți la război în tan­curile lor cita­dine. Sen­ti­men­tul preg­nant e că toți ceilalți sunt nes­imțiți și agre­sivi. De fapt sunt doar oameni care s‑au izo­lat în cutia lor de tablă, care s‑au bar­i­ca­dat în spatele unui motor. Fiecare trăiește pro­pria lui viață în spațiul strâmt delim­i­tat de metal. Ascultă radioul, con­versează la tele­fon, se sărută, se ceartă, cântă. Trăi­esc într‑o com­pletă igno­rare a celor din jurul lor. Clax­onează amenință­tor pe cei care aten­tează la rit­mul vieții lor. În rest con­duc aleator, după reg­uli sta­bilite de ei înșiși. Nu vor să te inco­mod­eze, nu vor să te jignească. Dar, pur și sim­plu, pen­tru ei nu exiști. Sau, dacă exiști, nu con­tezi.

* * *

Ne înstrăinăm tot mai mult unii de alții. Ne unește une­ori doar dis­per­area dezartic­u­lată, căreia îi cădem vic­time când ne convingem că mecan­is­mul infaili­bil al democrației și cap­i­tal­is­mu­lui mod­ern nu funcționează de fapt. În Piața Uni­ver­sității nici măcar dis­per­area nu a artic­u­lat o comu­ni­tate. Doar o reuni­une de oameni furi­oși, frus­trați sau curi­oși, aduși acolo de cele mai diverse motive: pen­sii mici, taxa auto, Roșia Mon­tană, aparte­nența politică, indignarea socială, șomaj. Duș­manul comun e clasa politică, admin­is­trația cetății. Din spatele fiecărei pan­carte, câte un om încerca să‑l învingă. De unul sin­gur.

* * *

Sun­tem prea mulți, în spații prea mici. Cu sec­ole în urmă, orașele s‑au for­mat în jurul unor cetăți, înăun­trul cărora exista refugiul în vre­muri de război. Astăzi războaiele se poartă alt­fel, nu cu arme. Zidurile for­tifi­cate nu mai sunt de folos. Și totuși ne încăpățânăm să ne îngrămădim înăun­trul unui oraș, locuind unii peste alții, pe ver­ti­cală. Dis­tanța fată de cen­trul orașu­lui ne obsedează. În jur pământ cât vezi cu ochii, îndea­juns ca să ne așezăm tih­nit în alte tipare de urban­ism, ori­zon­tale. Sun­tem tot mai mulți, dar refuzăm să ne extin­dem habi­tatul. Toți am vrea să locuim în cen­tru. În cen­trul neb­uniei.

* * *

Când se înmulțesc exce­siv într-un loc, șoarecii dez­voltă o formă de stress care le inhibă funcți­ile de repro­duc­ere. În felul ăsta se domolește creșterea exce­sivă a pop­u­lației. Se spune că oamenii sunt mult mai evolu­ați și inteligenți decât șoarecii. Prob­a­bil că bio­logic e ade­vărat. Dar sun­tem șapte mil­iarde și con­tin­uăm să ne înmulțim. Deși e evi­dent că nu ne mai suportăm rec­i­proc.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. joyflint

    Sunt vre­muri de con­sum peste tot. Si multi sunt frus­tati, com­parand ceea ce au vrut sa real­izeze cu ceea ce au real­izat.

  2. Alice

    Păi acum ți-ai găsit să zici că sun­tem mulți, când ăștia chițăie că sun­tem doar 19 mil­ioane?

  3. joyflint

    Indi­vid­u­al­is­mul este pato­logic… Poate acesta este replica suprapop­u­larii in homo — pacient.

    • Sorin Sfirlogea

      Poate o fi pato­logic, dar e oare­cum cronic. Ceea ce înseamnă că nu ne omoară. Ne rămâne deci să ne omorâm între noi, când n‑om mai putea să ne îngă­duim rec­i­proc.

      • joyflint

        Este posi­bil chiar sa le fie foarte indifer­ent, din cauza indi­vid­u­al­is­mul acesta , insta­lat cronic.
        Ca in Norve­gia…

        • Sorin Sfirlogea

          Aici am să te con­trazic puțin. De fapt nu te con­trazic, nuanțez. În Norve­gia cauzele sunt cu sig­u­ranță diferite. Nu este resemnarea în fața unei soci­etăți lip­site de morală, justiție și val­ori aut­en­tice. Este poate o den­si­tate prea mică a pop­u­lației, o climă dură și un ritm al vieții diferit de al nos­tru. Nu crezi?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu