Trec pe lângă noi în fi­e­care zi. Une­ori îi re­mar­căm, al­te­ori nu. Tre­cem și noi ab­senți mai de­parte și nu ne în­tre­băm ce e cu ei. Sunt oa­me­nii-care-as­cultă-mu­zică, oa­me­nii-cu-căș­tile-au­dio. As­cultă mu­zică, îți spui, as­cultă mu­zică. Nu te aud, nu te văd. În­tre tine și ei e un gol, in­de­cent și je­nant. În­tre tine și ei e de­cla­ra­ția lor de dez­a­vu­are: nu vreau să te cu­nosc. Dacă pri­vești atent vei ve­dea sem­nele dis­tan­ței pe care au pus‑o în­tre ei și tine.

Vei ob­serva pri­vi­rea ab­sentă, des­prinsă de re­a­li­ta­tea în­con­ju­ră­toare, plu­tind parcă peste cei­lalți, tre­când prin oa­meni și obiecte ca și cum ni­meni nu ar fi acolo. Au ae­rul că nu ob­servă pe ni­meni, că sunt sin­guri într-un loc pus­tiu — ochii sunt fi­cși pre­cum ai fan­to­me­lor din fil­mele ani­lor ’60, care plu­teau ete­ric și ne­re­a­list peste ima­gi­nile fil­mate, su­ge­rând in­ter­sec­ta­rea în­tâm­plă­toare a două lumi pa­ra­lele că­rora nu le e în­gă­duit să co­mu­nice. Ai sen­ti­men­tul stra­niu că ești ino­portun, că in­co­mo­dezi. Dacă for­țezi in­ter­sec­ta­rea pri­vi­ri­lor, își în­torc ca­pul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te-ar fi vă­zut. Dacă le vor­bești, te ig­noră sub pre­tex­tul că nu te aud — tre­buie să in­siști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor ac­cepta să-și dea căș­tile la o parte și să te as­culte, pri­vindu-te cu vi­zi­bilă ne­plă­cere. Di­a­lo­gul este ori­cum ra­tat din start.

Apoi îi poți ve­dea cum re­ac­țio­nează la te­le­fon. Când sună îl vor re­marca des­tul de re­pede, do­ve­dind că nu sunt com­plet rupți de re­a­li­tate. Se uită cine îi sună. Când au ho­tă­rât să răs­pundă, de­vin brusc alți oa­meni. Re­în­vie. Se în­su­fle­țesc, ges­ti­cu­lează, pri­vi­rea se animă. Fac pla­nuri, dis­cută, co­men­tează. Există un­deva o lume că­reia îi apar­țin, unde tră­iesc la fel ca tine. Nu sunt fan­tome, sunt to­tuși oa­meni. Con­ver­sa­ția se în­cheie, te­le­fo­nul ajunge la loc, în bu­zu­nar. Căș­tile își re­iau lo­cul, ges­tica în­țe­pe­nește, pri­vi­rea de­vine in­ex­pre­sivă: cu voi nu vreau să vor­besc, pe voi nu vreau să vă aud, pe voi aș vrea să nu vă văd. Tem­po­rara punte peste șan­țul de apă­rare s‑a ri­di­cat. Ce­ta­tea e din nou in­tan­gi­bilă.

* * *

Tra­fi­cul bu­cu­reș­tean e un nesfăr­șit pri­lej de frus­trări. În ju­rul tău sunt zeci de sol­dă­ței, por­niți la răz­boi în tan­cu­rile lor ci­ta­dine. Sen­ti­men­tul preg­nant e că toți cei­lalți sunt ne­sim­țiți și agre­sivi. De fapt sunt doar oa­meni care s‑au izo­lat în cu­tia lor de ta­blă, care s‑au ba­ri­ca­dat în spa­tele unui mo­tor. Fi­e­care tră­iește pro­pria lui viață în spa­țiul strâmt de­li­mi­tat de me­tal. As­cultă ra­di­oul, con­ver­sează la te­le­fon, se să­rută, se ceartă, cântă. Tră­iesc într‑o com­pletă ig­no­rare a ce­lor din ju­rul lor. Cla­xo­nează ame­nin­ță­tor pe cei care aten­tează la rit­mul vie­ții lor. În rest con­duc alea­tor, după re­guli sta­bi­lite de ei în­șiși. Nu vor să te in­co­mo­deze, nu vor să te jig­nească. Dar, pur și sim­plu, pen­tru ei nu exiști. Sau, dacă exiști, nu con­tezi.

* * *

Ne în­stră­i­năm tot mai mult unii de al­ții. Ne unește une­ori doar dis­pe­ra­rea dez­ar­ti­cu­lată, că­reia îi că­dem vic­time când ne con­vin­gem că me­ca­nis­mul in­fa­i­li­bil al de­mo­cra­ției și ca­pi­ta­lis­mu­lui mo­dern nu func­țio­nează de fapt. În Piața Uni­ver­si­tă­ții nici mă­car dis­pe­ra­rea nu a ar­ti­cu­lat o co­mu­ni­tate. Doar o re­u­niune de oa­meni fu­ri­oși, frus­trați sau cu­ri­oși, aduși acolo de cele mai di­verse mo­tive: pen­sii mici, taxa auto, Ro­șia Montană, apar­te­nența po­li­tică, in­dig­na­rea so­ci­ală, șo­maj. Du­ș­ma­nul co­mun e clasa po­li­tică, ad­mi­nis­tra­ția ce­tă­ții. Din spa­tele fi­e­că­rei pan­carte, câte un om în­cerca să‑l în­vingă. De unul sin­gur.

* * *

Sun­tem prea mulți, în spa­ții prea mici. Cu se­cole în urmă, ora­șele s‑au for­mat în ju­rul unor ce­tăți, înă­un­trul că­rora exista re­fu­giul în vre­muri de răz­boi. As­tăzi răz­bo­a­iele se poartă alt­fel, nu cu arme. Zi­du­rile for­ti­fi­cate nu mai sunt de fo­los. Și to­tuși ne în­că­pă­țâ­năm să ne în­gră­mă­dim înă­un­trul unui oraș, lo­cu­ind unii peste al­ții, pe ver­ti­cală. Dis­tanța fată de cen­trul ora­șu­lui ne ob­se­dează. În jur pământ cât vezi cu ochii, în­de­a­juns ca să ne așe­zăm tih­nit în alte ti­pare de ur­ba­nism, ori­zon­tale. Sun­tem tot mai mulți, dar re­fu­zăm să ne ex­tin­dem ha­bi­ta­tul. Toți am vrea să lo­cuim în cen­tru. În cen­trul ne­bu­niei.

* * *

Când se în­mul­țesc ex­ce­siv într-un loc, șoa­re­cii dezvoltă o formă de stress care le inhibă func­ți­ile de re­pro­du­cere. În fe­lul ăsta se do­mo­lește creș­te­rea ex­ce­sivă a po­pu­la­ției. Se spune că oa­me­nii sunt mult mai evo­lu­ați și in­te­li­genți de­cât șoa­re­cii. Pro­ba­bil că bi­o­lo­gic e ade­vă­rat. Dar sun­tem șapte mi­li­arde și con­ti­nuăm să ne în­mul­țim. Deși e evi­dent că nu ne mai su­por­tăm re­ci­proc.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. joyflint

    Sunt vre­muri de con­sum peste tot. Si multi sunt frus­tati, com­pa­rand ceea ce au vrut sa re­a­li­zeze cu ceea ce au re­a­li­zat.

  2. Alice

    Păi acum ți-ai gă­sit să zici că sun­tem mulți, când ăș­tia chi­țăie că sun­tem doar 19 mi­li­oane?

  3. joyflint

    In­di­vi­du­a­lis­mul este pa­to­lo­gic… Poate acesta este re­plica su­pra­po­pu­la­rii in homo — pa­cient.

    • Sorin Sfirlogea

      Poate o fi pa­to­lo­gic, dar e oa­re­cum cro­nic. Ceea ce în­seamnă că nu ne omoară. Ne rămâne deci să ne omorâm în­tre noi, când n‑om mai pu­tea să ne în­gă­duim re­ci­proc.

      • joyflint

        Este po­si­bil chiar sa le fie foarte in­di­fe­rent, din ca­uza in­di­vi­du­a­lis­mul acesta , in­sta­lat cro­nic.
        Ca in Nor­ve­gia…

        • Sorin Sfirlogea

          Aici am să te con­tra­zic pu­țin. De fapt nu te con­tra­zic, nu­an­țez. În Nor­ve­gia ca­u­zele sunt cu si­gu­ranță di­fe­rite. Nu este re­sem­na­rea în fața unei so­ci­e­tăți lip­site de mo­rală, jus­ti­ție și va­lori au­ten­tice. Este poate o den­si­tate prea mică a po­pu­la­ției, o climă dură și un ritm al vie­ții di­fe­rit de al nos­tru. Nu crezi?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.