Trec pe lângă noi în fiecare zi. Uneori îi remarcăm, alteori nu. Trecem și noi absenți mai departe și nu ne întrebăm ce e cu ei. Sunt oamenii-care-ascultă-muzică, oamenii-cu-căștile-audio. Ascultă muzică, îți spui, ascultă muzică. Nu te aud, nu te văd. Între tine și ei e un gol, indecent și jenant. Între tine și ei e declarația lor de dezavuare: nu vreau să te cunosc. Dacă privești atent vei vedea semnele distanței pe care au pus‑o între ei și tine.
Vei observa privirea absentă, desprinsă de realitatea înconjurătoare, plutind parcă peste ceilalți, trecând prin oameni și obiecte ca și cum nimeni nu ar fi acolo. Au aerul că nu observă pe nimeni, că sunt singuri într-un loc pustiu — ochii sunt ficși precum ai fantomelor din filmele anilor ’60, care pluteau eteric și nerealist peste imaginile filmate, sugerând intersectarea întâmplătoare a două lumi paralele cărora nu le e îngăduit să comunice. Ai sentimentul straniu că ești inoportun, că incomodezi. Dacă forțezi intersectarea privirilor, își întorc capul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te-ar fi văzut. Dacă le vorbești, te ignoră sub pretextul că nu te aud — trebuie să insiști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor accepta să-și dea căștile la o parte și să te asculte, privindu-te cu vizibilă neplăcere. Dialogul este oricum ratat din start.
Apoi îi poți vedea cum reacționează la telefon. Când sună îl vor remarca destul de repede, dovedind că nu sunt complet rupți de realitate. Se uită cine îi sună. Când au hotărât să răspundă, devin brusc alți oameni. Reînvie. Se însuflețesc, gesticulează, privirea se animă. Fac planuri, discută, comentează. Există undeva o lume căreia îi aparțin, unde trăiesc la fel ca tine. Nu sunt fantome, sunt totuși oameni. Conversația se încheie, telefonul ajunge la loc, în buzunar. Căștile își reiau locul, gestica înțepenește, privirea devine inexpresivă: cu voi nu vreau să vorbesc, pe voi nu vreau să vă aud, pe voi aș vrea să nu vă văd. Temporara punte peste șanțul de apărare s‑a ridicat. Cetatea e din nou intangibilă.
Traficul bucureștean e un nesfărșit prilej de frustrări. În jurul tău sunt zeci de soldăței, porniți la război în tancurile lor citadine. Sentimentul pregnant e că toți ceilalți sunt nesimțiți și agresivi. De fapt sunt doar oameni care s‑au izolat în cutia lor de tablă, care s‑au baricadat în spatele unui motor. Fiecare trăiește propria lui viață în spațiul strâmt delimitat de metal. Ascultă radioul, conversează la telefon, se sărută, se ceartă, cântă. Trăiesc într‑o completă ignorare a celor din jurul lor. Claxonează amenințător pe cei care atentează la ritmul vieții lor. În rest conduc aleator, după reguli stabilite de ei înșiși. Nu vor să te incomodeze, nu vor să te jignească. Dar, pur și simplu, pentru ei nu exiști. Sau, dacă exiști, nu contezi.
Ne înstrăinăm tot mai mult unii de alții. Ne unește uneori doar disperarea dezarticulată, căreia îi cădem victime când ne convingem că mecanismul infailibil al democrației și capitalismului modern nu funcționează de fapt. În Piața Universității nici măcar disperarea nu a articulat o comunitate. Doar o reuniune de oameni furioși, frustrați sau curioși, aduși acolo de cele mai diverse motive: pensii mici, taxa auto, Roșia Montană, apartenența politică, indignarea socială, șomaj. Dușmanul comun e clasa politică, administrația cetății. Din spatele fiecărei pancarte, câte un om încerca să‑l învingă. De unul singur.
Suntem prea mulți, în spații prea mici. Cu secole în urmă, orașele s‑au format în jurul unor cetăți, înăuntrul cărora exista refugiul în vremuri de război. Astăzi războaiele se poartă altfel, nu cu arme. Zidurile fortificate nu mai sunt de folos. Și totuși ne încăpățânăm să ne îngrămădim înăuntrul unui oraș, locuind unii peste alții, pe verticală. Distanța fată de centrul orașului ne obsedează. În jur pământ cât vezi cu ochii, îndeajuns ca să ne așezăm tihnit în alte tipare de urbanism, orizontale. Suntem tot mai mulți, dar refuzăm să ne extindem habitatul. Toți am vrea să locuim în centru. În centrul nebuniei.
Când se înmulțesc excesiv într-un loc, șoarecii dezvoltă o formă de stress care le inhibă funcțiile de reproducere. În felul ăsta se domolește creșterea excesivă a populației. Se spune că oamenii sunt mult mai evoluați și inteligenți decât șoarecii. Probabil că biologic e adevărat. Dar suntem șapte miliarde și continuăm să ne înmulțim. Deși e evident că nu ne mai suportăm reciproc.
21:02
Sunt vremuri de consum peste tot. Si multi sunt frustati, comparand ceea ce au vrut sa realizeze cu ceea ce au realizat.
15:02
Păi acum ți-ai găsit să zici că suntem mulți, când ăștia chițăie că suntem doar 19 milioane?
21:02
Așa pățesc eu mereu, sunt în contratimp… înot împotriva curentului 🙂
13:02
Si totusi, poate ai dreptate, suntem destui de mult fata de ceea ce ne permitem:
http://www.riscograma.ro/5507/5‑grafice-care-arata-ca-populatia-romaniei-ar-trebui-sa-fie-chiar-mai-mica/
13:02
Individualismul este patologic… Poate acesta este replica suprapopularii in homo — pacient.
0:02
Poate o fi patologic, dar e oarecum cronic. Ceea ce înseamnă că nu ne omoară. Ne rămâne deci să ne omorâm între noi, când n‑om mai putea să ne îngăduim reciproc.
21:02
Este posibil chiar sa le fie foarte indiferent, din cauza individualismul acesta , instalat cronic.
Ca in Norvegia…
21:02
Aici am să te contrazic puțin. De fapt nu te contrazic, nuanțez. În Norvegia cauzele sunt cu siguranță diferite. Nu este resemnarea în fața unei societăți lipsite de morală, justiție și valori autentice. Este poate o densitate prea mică a populației, o climă dură și un ritm al vieții diferit de al nostru. Nu crezi?