Mă ui­tam în seara asta la te­le­vi­zor, pe CNN. Sunt în Karl­sruhe și nu am prea multe op­țiuni în pri­vința tim­pu­lui li­ber, mai ales că e foarte frig. Așa că m‑am ba­ri­ca­dat în ca­mera de ho­tel și ci­tesc. M‑am gân­dit să văd cum e cu ști­rile și am dat peste o re­clamă Che­vron. Erau doi tipi, pre­zen­tați al­ter­na­tiv, unul re­pre­zen­ta­tul Che­vron, ce­lă­lalt un mic an­tre­pre­nor. Ideea re­cla­mei: mi­cile afa­ceri sunt vi­i­to­rul eco­no­miei, pen­tru că sunt aproape de co­mu­ni­tăți, unde pot să în­țe­leagă mai bine ne­vo­ile aces­teia și să asi­gure o viață mai bună tu­tu­ror. Evi­dent, Che­vron sus­ține aceste mici afa­ceri.

Nu știu să spun cât de tare îm­păr­tă­șește aceste prin­ci­pii o com­pa­nie gi­gan­tică de pro­duse pe­tro­li­ere — e greu să-ți dai seama de la dis­tanță de ve­ri­di­ci­tate, dar m‑am bu­cu­rat cumva să văd că aceste idei se răs­pân­desc. Chiar cu pre­țul de a fi ex­ploa­tate co­mer­cial de unii și al­ții.

Când scriam ar­ti­co­lul an­te­rior pe această temă am fost foarte gri­juliu să evit su­biec­tul ali­men­te­lor. Și asta pen­tru că vo­iam să‑l abor­dez se­pa­rat. Așa cum spu­neam, ne­vo­ile umane pri­mare sunt ex­trem de le­gate de hrană și, dacă mai e ne­voie de o do­vadă în plus, pu­tem să ne amin­tim că tot ceea ce ne do­rim este “pâi­nea noas­tră cea de toate zi­lele”. Ob­ser­vați? Ru­gă­ciu­nea nu spune “și dă-mi mie pâi­nea mea cea de toate zi­lele”… Ruga este în nu­mele unei co­mu­ni­tăți. Nouă, noas­tră. Hrana nu e o pro­blemă in­di­vi­du­ală, ci a unei co­mu­ni­tăți. A te ruga pen­tru hrană doar în nume per­so­nal e o pros­tie — dacă nu e hrană su­fi­cientă și bună în co­mu­ni­ta­tea că­reia îi apar­ții, foarte cu­rând vei pier­dut ca toți cei­lalți.

Cu niște ani în urmă eram în Franța, la Lyon. Era pen­tru prima oară când vi­zi­tam ora­șul, așa că după ce mi-am lă­sat ba­ga­jele la ho­tel am ie­șit să fac câ­țiva pași în îm­pre­ju­rimi. Mi-era foame și m‑am gân­dit că nu s‑ar face să mă­nânc la res­ta­u­ran­tul ho­te­lu­lui — era un Ibis sau un No­vo­tel, nu-mi mai amin­tesc exact — pen­tru că Franța are mult mai multe de ofe­rit de­cât bu­că­tă­ria șa­blo­nardă a lan­țu­ri­lor ho­te­li­ere. Mer­geam pe o stră­duță um­broasă, cu mulți cas­tani, că­u­tând din pri­viri un res­ta­u­rant unde aș pu­tea cina. Se lăsa seara și în se­mi­um­bra ei era să ra­tez mi­cul bis­tro de pe col­țul unei stră­duțe la­te­rale. De fapt nu era cine știe ce firmă, doar obiș­nu­ita placă de me­niu pe care fran­ce­zii o pun în fața res­ta­u­ran­te­lor și câ­țiva cli­enți care pu­teau fi vă­zuți prin fe­res­trele cu per­de­luțe bro­date de mână. Cred că nici n‑aș fi in­trat — to­tul avea un aer prea fa­mi­lial, ca și cum nu ar fi fost des­chis ori­cui — dacă nu m‑ar fi ză­rit pe geam un tip cu un șorț alb în față. M‑a vă­zut ezi­tant și mi‑a fă­cut semn prin fe­reas­tră să in­tru, cu cel mai na­tu­ral gest, ca și cum ne știam bine și mă chema să-mi spună ceva.

Bis­troul era doar pe ju­mă­tate plin. La me­sele sim­ple, din lemn na­tu­ral lă­cuit erau câ­teva fa­mi­lii, unii cu co­pii, al­ții fără. Erau cu to­tul vreo opt mese, poate zece, n‑am nu­mă­rat. Ti­pul cu șorț alb nu mai era în mij­lo­cul lo­ca­lu­lui, de unde îmi fă­cuse semn și am fost pu­țin pu­țin de­ru­tat cre­zând că poate am in­ter­pre­tat greșit ges­tul lui: “o fi ges­ti­cu­lat spre alt­ci­neva și eu am cre­zut că mă cheamă pe mine înă­un­tru”. Eram ușor je­nat, nu știam dacă tre­buia să fiu acolo sau nu și eram gata să fac stânga îm­pre­jur când l‑am au­zit spu­nându-mi: “in­trați, dom­nule, nu vă sfiiți, in­trați și lu­ați loc la o masă”. Era din­colo de te­j­ghea, cu spa­tele la ușă. Apoi a con­ti­nuat: “dar nu la masa aia mai mare că vine fa­mi­lia Bo­n­net și sunt mai mulți în seara asta”. Când s‑a în­tors cu fața spre mine mă așe­za­sem deja lângă o fe­reas­tră, la o masă de două per­soane și el a dat din cap apro­ba­tor: “per­fect”. Mă sim­țeam deja bine pri­mit, avea o pri­vire ami­cală și o na­tu­ra­lețe care te obliga să te des­tinzi la rân­dul tău. Mi‑a adus o ca­rafă cu apă și un pa­har și m‑a în­tre­bat dacă vreau să ci­nez. Când am spus da, mi‑a zis că tre­buie să vadă cum merge frip­tura pen­tru Le­blanc, așa că mă ro­agă să-mi iau eu me­niul de pe te­j­ghea și să-mi aleg ceva.

Eram nițel con­fuz. Mă aș­tep­tam la ser­vi­ciul uzual al unui res­ta­u­rant — chel­ne­rul îmi aduce me­niul, apoi îmi ia co­manda, apoi mă ser­vește și eu îi las un adaos de câ­teva pro­cente din va­loa­rea no­tei de plată, ca răs­plată su­pli­men­tară pen­tru aten­ția lui. Omul cu șorț nu avea de gând să joace acest rol. Până să apuc să zic alt­ceva, ple­case deja și mi‑a stri­gat din pra­gul ușii bu­că­tă­riei: “fai­tes co­mme chez vous”. Sim­țiți-vă ca acasă. Când a fost ul­tima dată când v‑ați sim­țit ca acasă într-un bis­tro? Exact, la fel și eu…

Pro­ba­bil că aș mai fi ezi­tat mult și bine dacă un tip de la o altă masă nu s‑ar fi mi­los­ti­vit de mine și, vă­zându-mi față con­ster­nată, mi‑a ex­pli­cat: “Serge este foarte li­be­ral în bis­troul lui. Toți ne ser­vim cu ce avem ne­voie, ca la noi în bu­că­tă­rie. De aia vine tot car­ti­e­rul la el, că e ca acasă”. Zi­când as­tea se ri­di­case de la masă și co­tro­băia într-un ser­tar al te­j­ghe­lei după o fur­culiță cu­rată, pen­tru că unul din co­piii lui o scă­pase pe jos pe a lui. Asta m‑a lă­mu­rit su­fi­cient cât să mă ur­nesc și eu spre te­j­ghea, ca să gă­sesc me­niul. L‑am luat, l‑am des­chis și am fost ia­răși ui­mit să văd că era o foaie scoasă la im­pri­mantă pe care scria sus data zi­lei res­pec­tive și apoi trei fe­luri de mân­care. Doar trei! Ne­vasta ti­pu­lui care-mi dă­duse ex­pli­ca­ți­ile m‑a sfă­tuit să iau puiul cu smân­tână, pen­tru că îl ru­ga­seră ei cu o zi îna­inte să‑l pre­gă­tească și “Serge îl gă­tește im­pe­ca­bil, e din pui de la Cra­ponne”. Am zâm­bit pros­tit, ha­bar n‑aveam unde e Cra­ponne și tot ce se în­tămpla era deja prea mult pen­tru mine.

În­tre timp bis­troul se um­pluse. Au ve­nit alte fa­mi­lii, s‑au sa­lu­tat cor­dial cu cei de la mese, unii chiar nu mai aveau loc, dar o fa­mi­lie s‑a strâns nițel, Serge a mai adus vreo două sca­une des­pe­re­che­ate din spate și s‑au în­ghe­suit toți la o masă. Erau ve­seli, dis­cu­tau des­pre vreme, des­pre fo­tbal și des­pre po­li­tică. Au co­men­tat apoi cu to­ții des­pre nu știu ce lu­crări de re­pa­ra­ții din car­tier care nu se mai ter­mi­nau și una din fe­mei s‑a ofe­rit să se ducă până la pri­mă­rie a doua zi să afle ce se în­tâm­plă. Pen­tru că era li­beră, nu mer­gea la ser­vici.

Am avut atunci re­ve­la­ția ade­vă­ra­tei sem­ni­fi­ca­ții a unei co­mu­ni­tăți. Oa­meni care se sim­țeau bine în pre­zența ve­ci­ni­lor lor, pri­vindu-și con­ce­tă­țe­nii cu pri­e­te­nie și considerându‑i to­va­răși în că­lă­to­ria de zi cu zi prin viață. Nu era nici un strop de in­vi­die sau ră­u­tate în­tre ei. Și nu, nu erau oa­meni bo­gați. În­tre­gul bis­tro res­pira un aer cu­rat și na­tu­ral, dar ex­trem de mo­dest. Fe­țele de masă erau cu­rate, dar por­țe­la­nul far­fu­ri­i­lor era ușor în­ve­chit, de prea multă fo­lo­sință. Din dis­cu­ția ce­lor­lalți am aflat că Serge con­ti­nua tra­di­ția bis­tro­u­lui de la bu­ni­cul său, pe care îl chema tot Serge. Era un lo­cal al co­mu­ni­tă­ții, ieftin și cin­stit, unde mân­cai foarte cu­rat și gus­tos la niște pre­țuri mo­deste, care de­mon­strau prin ele în­sele că Serge își asi­gura doar un trai de­cent din pro­fit. Cred că dacă ai fi gă­tit acasă ceea ce mân­cai acolo te-ar fi cos­tat doar pu­țin mai ieftin. Și atunci de ce să nu mergi la bis­tro, să te în­tâl­nești cu pri­e­te­nii și ve­ci­nii tăi?

Unul din­tre băr­bați a fă­cut o glumă des­pre du­bița din fața bis­tro­u­lui, cum că ar fi cam ve­che și o să se des­facă sin­gură în bu­căți. Serge a râs și i‑a su­ge­rat să‑i plă­tească dublu pe mân­care, ca să-și poată cum­păra alta. Apoi tot el a adă­u­gat: “non, c’est bon, elle est vi­e­i­lle, mais ro­buste”.

Am mân­cat un pui cu smân­tână ne­mai­po­me­nit de bun, am băut două pa­hare de vin alb, pri­mul plătit, al doi­lea din par­tea ca­sei, ofe­rit ca să mă mai în­torc. I‑am spus lui Serge că nu știu când va fi asta, pen­tru că sunt doar în tre­cere prin Lyon. M‑a pri­vit zâm­bi­tor și mi‑a zis că într‑o zi am să mă în­torc, pen­tru că toată lu­mea re­vine la el, mai de­vreme sau mai târ­ziu.

Îmi place să cred că în seara asta m‑am în­tors la bis­troul lui Serge, în­so­țit de voi și că l‑am sa­lu­tat toți la ple­care prin fe­reas­tra cu per­de­luțe bro­date de mână, în semn de res­pect pen­tru cei care cu in­stru­men­tele sim­ple ale bu­că­tă­riei și cu multă bună cu­vi­ință știu să clă­dească și să sus­țină o co­mu­ni­tate.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Fra­tele meu, franţuz (care a lo­cuit chiar la Lyon câţiva ani), zice că: dacă le iei fran­ce­zi­lor drep­tul de a mânca în oraş, i‑ai dis­trus.

  2. Alin

    Să știi că ai re­u­șit 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.