Înapoi la esență (II)

/ quo vadis /

Mă uitam în seara asta la tele­vi­zor, pe CNN. Sunt în Karl­sruhe și nu am prea multe opți­uni în priv­ința tim­pu­lui liber, mai ales că e foarte frig. Așa că m‑am bar­i­ca­dat în cam­era de hotel și citesc. M‑am gân­dit să văd cum e cu știr­ile și am dat peste o reclamă Chevron. Erau doi tipi, prezen­tați alter­na­tiv, unul reprezen­tatul Chevron, celălalt un mic antre­prenor. Ideea reclamei: micile afac­eri sunt viitorul economiei, pen­tru că sunt aproape de comu­nități, unde pot să înțe­leagă mai bine nevoile aces­teia și să asig­ure o viață mai bună tuturor. Evi­dent, Chevron susține aceste mici afac­eri.

Nu știu să spun cât de tare împărtășește aceste prin­cipii o com­panie gigan­tică de pro­duse petroliere — e greu să-ți dai seama de la dis­tanță de veridic­i­tate, dar m‑am bucu­rat cumva să văd că aceste idei se răspân­desc. Chiar cu prețul de a fi exploatate com­er­cial de unii și alții.

Când scriam arti­colul ante­rior pe această temă am fost foarte gri­juliu să evit subiec­tul ali­mentelor. Și asta pen­tru că voiam să‑l abor­dez sep­a­rat. Așa cum spuneam, nevoile umane pri­mare sunt extrem de legate de hrană și, dacă mai e nevoie de o dovadă în plus, putem să ne amintim că tot ceea ce ne dorim este “pâinea noas­tră cea de toate zilele”. Obser­vați? Rugă­ci­unea nu spune “și dă-mi mie pâinea mea cea de toate zilele”… Ruga este în numele unei comu­nități. Nouă, noas­tră. Hrana nu e o prob­lemă indi­vid­u­ală, ci a unei comu­nități. A te ruga pen­tru hrană doar în nume per­sonal e o prostie — dacă nu e hrană sufi­cientă și bună în comu­ni­tatea căreia îi aparții, foarte curând vei pier­dut ca toți ceilalți.

Cu niște ani în urmă eram în Franța, la Lyon. Era pen­tru prima oară când vizitam orașul, așa că după ce mi-am lăsat baga­jele la hotel am ieșit să fac câțiva pași în împre­jurimi. Mi-era foame și m‑am gân­dit că nu s‑ar face să mănânc la restau­ran­tul hotelu­lui — era un Ibis sau un Novo­tel, nu-mi mai amintesc exact — pen­tru că Franța are mult mai multe de oferit decât bucătăria șablonardă a lanțurilor hote­liere. Mergeam pe o stră­duță umbroasă, cu mulți cas­tani, căutând din priviri un restau­rant unde aș putea cina. Se lăsa seara și în semi­um­bra ei era să ratez micul bistro de pe colțul unei stră­duțe lat­erale. De fapt nu era cine știe ce firmă, doar obiș­nuita placă de meniu pe care francezii o pun în fața restau­ran­telor și câțiva clienți care puteau fi văzuți prin fer­e­strele cu perdeluțe bro­date de mână. Cred că nici n‑aș fi intrat — totul avea un aer prea famil­ial, ca și cum nu ar fi fost deschis oricui — dacă nu m‑ar fi zărit pe geam un tip cu un șorț alb în față. M‑a văzut ezi­tant și mi‑a făcut semn prin fer­eas­tră să intru, cu cel mai nat­ural gest, ca și cum ne știam bine și mă chema să-mi spună ceva.

Bistroul era doar pe jumă­tate plin. La mesele sim­ple, din lemn nat­ural lăcuit erau câteva familii, unii cu copii, alții fără. Erau cu totul vreo opt mese, poate zece, n‑am numărat. Tipul cu șorț alb nu mai era în mijlocul localu­lui, de unde îmi făcuse semn și am fost puțin puțin derutat crezând că poate am inter­pre­tat greșit ges­tul lui: “o fi ges­tic­u­lat spre altcineva și eu am crezut că mă cheamă pe mine înăun­tru”. Eram ușor jenat, nu știam dacă tre­buia să fiu acolo sau nu și eram gata să fac stânga împre­jur când l‑am auzit spunându-mi: “intrați, dom­nule, nu vă sfi­iți, intrați și luați loc la o masă”. Era din­colo de tejghea, cu spatele la ușă. Apoi a con­tin­uat: “dar nu la masa aia mai mare că vine familia Bon­net și sunt mai mulți în seara asta”. Când s‑a întors cu fața spre mine mă așeza­sem deja lângă o fer­eas­tră, la o masă de două per­soane și el a dat din cap apro­ba­tor: “per­fect”. Mă simțeam deja bine primit, avea o privire ami­cală și o nat­u­ralețe care te obliga să te des­tinzi la rân­dul tău. Mi‑a adus o carafă cu apă și un pahar și m‑a între­bat dacă vreau să cinez. Când am spus da, mi‑a zis că tre­buie să vadă cum merge frip­tura pen­tru Leblanc, așa că mă roagă să-mi iau eu meniul de pe tejghea și să-mi aleg ceva.

Eram nițel con­fuz. Mă aștep­tam la ser­vi­ciul uzual al unui restau­rant — chel­nerul îmi aduce meniul, apoi îmi ia comanda, apoi mă servește și eu îi las un adaos de câteva pro­cente din val­oarea notei de plată, ca răs­plată supli­men­tară pen­tru atenția lui. Omul cu șorț nu avea de gând să joace acest rol. Până să apuc să zic altceva, ple­case deja și mi‑a stri­gat din pragul ușii bucătăriei: “faites comme chez vous”. Simțiți-vă ca acasă. Când a fost ultima dată când v‑ați simțit ca acasă într-un bistro? Exact, la fel și eu…

Prob­a­bil că aș mai fi ezi­tat mult și bine dacă un tip de la o altă masă nu s‑ar fi milostivit de mine și, văzându-mi față con­ster­nată, mi‑a expli­cat: “Serge este foarte lib­eral în bistroul lui. Toți ne servim cu ce avem nevoie, ca la noi în bucătărie. De aia vine tot cartierul la el, că e ca acasă”. Zicând astea se ridi­case de la masă și cotrobăia într-un ser­tar al tejghelei după o fur­culiță curată, pen­tru că unul din copiii lui o scă­pase pe jos pe a lui. Asta m‑a lămu­rit sufi­cient cât să mă urnesc și eu spre tejghea, ca să găs­esc meniul. L‑am luat, l‑am deschis și am fost iarăși uimit să văd că era o foaie scoasă la imp­ri­mantă pe care scria sus data zilei respec­tive și apoi trei feluri de mân­care. Doar trei! Nev­asta tip­u­lui care-mi dăduse expli­cați­ile m‑a sfă­tuit să iau puiul cu smân­tână, pen­tru că îl rugaseră ei cu o zi înainte să‑l pregătească și “Serge îl gătește impeca­bil, e din pui de la Craponne”. Am zâm­bit pros­tit, habar n‑aveam unde e Craponne și tot ce se întăm­pla era deja prea mult pen­tru mine.

Între timp bistroul se umpluse. Au venit alte familii, s‑au salu­tat cor­dial cu cei de la mese, unii chiar nu mai aveau loc, dar o fam­i­lie s‑a strâns nițel, Serge a mai adus vreo două scaune des­perecheate din spate și s‑au îngh­e­suit toți la o masă. Erau veseli, dis­cu­tau despre vreme, despre fot­bal și despre politică. Au comen­tat apoi cu toții despre nu știu ce lucrări de reparații din cartier care nu se mai ter­minau și una din femei s‑a oferit să se ducă până la primărie a doua zi să afle ce se întâm­plă. Pen­tru că era liberă, nu mergea la ser­vici.

Am avut atunci rev­e­lația ade­văratei sem­nifi­cații a unei comu­nități. Oameni care se simțeau bine în prezența vecinilor lor, privindu-și con­cetățenii cu pri­ete­nie și considerându‑i tovarăși în călă­to­ria de zi cu zi prin viață. Nu era nici un strop de invi­die sau rău­tate între ei. Și nu, nu erau oameni bogați. Întregul bistro res­pira un aer curat și nat­ural, dar extrem de mod­est. Fețele de masă erau curate, dar porțe­lanul far­furi­ilor era ușor înve­chit, de prea multă folos­ință. Din dis­cuția celor­lalți am aflat că Serge con­tinua tradiția bistroului de la bunicul său, pe care îl chema tot Serge. Era un local al comu­nității, ieftin și cin­stit, unde mân­cai foarte curat și gus­tos la niște prețuri mod­este, care demon­strau prin ele însele că Serge își asigura doar un trai decent din profit. Cred că dacă ai fi gătit acasă ceea ce mân­cai acolo te-ar fi costat doar puțin mai ieftin. Și atunci de ce să nu mergi la bistro, să te întâl­nești cu pri­etenii și vecinii tăi?

Unul din­tre băr­bați a făcut o glumă despre dubița din fața bistroului, cum că ar fi cam veche și o să se des­facă sin­gură în bucăți. Serge a râs și i‑a sug­erat să‑i plătească dublu pe mân­care, ca să-și poată cumpăra alta. Apoi tot el a adău­gat: “non, c’est bon, elle est vieille, mais robuste”.

Am mân­cat un pui cu smân­tână nemaipomenit de bun, am băut două pahare de vin alb, primul plătit, al doilea din partea casei, oferit ca să mă mai întorc. I‑am spus lui Serge că nu știu când va fi asta, pen­tru că sunt doar în tre­cere prin Lyon. M‑a privit zâm­bitor și mi‑a zis că într‑o zi am să mă întorc, pen­tru că toată lumea revine la el, mai devreme sau mai târziu.

Îmi place să cred că în seara asta m‑am întors la bistroul lui Serge, însoțit de voi și că l‑am salu­tat toți la ple­care prin fer­eas­tra cu perdeluțe bro­date de mână, în semn de respect pen­tru cei care cu instru­mentele sim­ple ale bucătăriei și cu multă bună cuvi­ință știu să clădească și să susțină o comu­ni­tate.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Fratele meu, franţuz (care a locuit chiar la Lyon câţiva ani), zice că: dacă le iei francezilor drep­tul de a mânca în oraş, i‑ai dis­trus.

  2. Alin

    Să știi că ai reușit 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu