Nicodată nu mi‑a plăcut chimia. Nu știu să spun de ce nu mi‑a plăcut, poate că n‑am avut noroc de un profesor care să-mi trezească interesul pentru această știință, poate că e ceva ireductibil între mine și ea. Pot doar să afirm că timp de ani buni, dintr‑a șaptea și până în iarna primului semestru al anului întâi de facultate, întâlnirile mele cu chimia au fost o sursă de chinuri și coșmaruri. Îmi amintesc chiar că în liceu, fiind elev în clasa a zecea, am învățat pentru teză timp de trei zile și în seara premergătoare am realizat că nu s‑a lipit nimic de mine. Nu reușeam să redau nici măcar un subiect din cele pe care le pregătisem. A fost singura dată când am plâns din cauza unei materii, pe jumătate de ciudă și frustrare, pe jumătate din disperare că nu sunt în stare să mă prezint onorabil la o astfel de lucrare.
Nu-mi amintesc de profesorii de chimie pe care îi voi fi avut prin școala generală. Îmi amintesc însă cu precizie de profesoara de chimie din liceu, aceeași de‑a lungul a patru ani: doamna Pia Abramovici. O femeie severă și pretențioasă în privința materiei pe care o preda, care ne inspira tuturor teamă, mai cu seamă pentru că chimia părea să pună în dificultate pe mai toți colegii mei din liceul silvic câmpulungean. Si tocmai cu ea mi-am găsit eu să exersez etica și echitatea școlărească. S‑a întâmplat prin clasa a XI‑a.
Era o nouă teză la chimie, cred că în trimestrul al doilea, spre primăvară. Nu reușeam să învăț mare lucru, ca de obicei chimia mă tortura îngrozitor și eram oarecum exasperat de perspectiva lucrării. Îi povesteam asta colegului meu de bancă din laboratorul de chimie – Dorin – care a găsit de cuviință să-mi sară în ajutor, promițându-mi să mă ajute să copiez de la el. L‑am privit cu oarecare neîncredere, știind că nici el nu‑i chiar vreu savant în chimie. M‑a asigurat că are o metodă infailibilă de copiat și că suntem amândoi asigurați. Nu-mi trebuia mai mult de atât ca să-mi vină inima la loc – era pretextul perfect ca să nu mai învăț și să mă las în mâinile iscusitului meu prieten. În seara dinaintea tezei am făcut un mic atac de panică – așa cum era de așteptat – dându-mi seama că mi-am pus toate speranțele doar în abilitățile scamatorești ale lui Dorin, care era un băiat foarte inteligent dar nu foarte doritor de note mari. Din fericire la șaptesprezece ani atacurile de panică se sting repede.
A doua zi eram pregătit de copiat. Cred că aveam o moacă suspectă, dar din fericire Pia nu m‑a remarcat. Treceam drept un elev bun, aveam note mari, nu eram țintă bănuielilor sale probabil. Așa că ne-am așezat ca de obicei în băncile laboratorului și tot ca de obicei Pia ne‑a spus să punem cărțile și caietele sub masă. Dorin mi‑a zâmbit complice și mi‑a șoptit discret: mi-am luat pantofii cu talpă epa! N‑am priceput ce relevanță avea asta pentru teza de la chimie, așa că a trebuit să-mi explice mai concret: n‑am ciorapi, că trebuie să transpir nițel în pantofi. În afară de eventualul efect odorizant, nu vedeam nici un avantaj concret. Dorin avea însă totul bine planificat: cu picioarele umede de la pantofii purtați fără ciorapi a reușit să deschidă cartea pusă pe jos și să dea paginile până la subiectul care ne interesa. Apoi s‑a pus pe copiat. Pia ne supraveghea atentă, fără să bănuiască ce se petrece în lumea tălpilor epa. Eu i‑am dat un mic avans lui Dorin, apoi m‑am apucat să scriu și eu de la el, inversând nițel ordinea ideilor expuse și schimbând pe ici, pe colo formularea. Totul a mers șnur. Dorin era genial. Îl iubeam.
A venit apoi, după o vreme, momentul rezultatelor. Pia ne‑a adus caietele de teză, le‑a pus pe colțul catedrei și ne‑a invitat să ne luăm lucrarea. Am mers și eu, și Dorin. El luase 6, eu 9. Peste poate, mi-am zis. Am comparat rapid cele două lucrări: la mine erau câteva adnotări cu roșu prin text, la el erau tăiate paragrafe întregi în semn că nu erau corecte. Eram consternat. Dorin mi‑a spus că nu‑l interesează, are un șapte și un opt la oral și‑i iese media suficient de bună. Eu însă nu eram mulțumit doar cu resemnarea lui. Voiam dreptate. Așa că m‑am ridicat și am spus că nu sunt mulțumit cu nota primită. Pia m‑a privit sever de la înălțimea catedrei înălțate pe un postament și mi‑a replicat că nu pot primi zece pentru că teza nu e perfectă. “Dar eu nu vreau zece, vreau șase!” am strigat cu hotărâre. Colegii mă priveau consternați. Dorin mă trăgea de pulpana vestonului de uniformă să stau jos și să tac. Eu, nimic. A venit bineînțeles și întrebarea: de ce vrei șase? “Pentru că am copiat de la Lucaci și el a luat șase, deci ori ia și el nouă, ori iau și eu șase!” Doamna Abramovici era interzisă. Îmi amintesc că s‑a înroșit puternic la față și mi‑a strigat “ieși afară imediat!”. Am ieșit precum iese din scenă un mare actor după ce a interpretat magistral partea cea mai grea a rolului său. Eram atât de mândru de mine și de verticalitatea mea morală, încât nu-mi încăpeam în piele.
Astăzi înțeleg în ce situație penibilă am pus‑o pe biata profesoară. Îi puneam sub semnul întrebării corectitudinea și capacitatea profesională în fața întregii clase, obligând‑o să admită că notele pe care le acordă nu se bazează pe o apreciere corectă. Ani mai târziu am aflat, prin intermediul bunicului meu care o cunoștea, că Pia a fost convinsă că eu – elevul bun care stă în bancă lângă un altul mai puțin silitor – învățasem pentru teză și că Dorin copiase de la mine, dar că i‑a fost milă să‑i dea doi lui Dorin, așa că l‑a penalizat la notă ca să nu‑i dea satisfacția de a lua un nouă nemeritat. Raționamentul ei era greșit, dar logic. Gândise cum ar fi gândit nouă din zece profesori: elevul bun a învățat și a lăsat să copieze și pe alții. Adevărul era însă altul.
Mi-am petrecut restul de timp până la pauza următoare învârtindu-mă prin clasa goală – colegii rămăseseră în laboratorul de chimie să continue ora. Eram convins că voi fi aclamat, sărbătorit ca un erou ce eram, primul care o învinsese pe infricoșătoarea Pia Abramovici. Timpul se scurgea îngrozitor de încet pentru nerăbdarea mea. Mi-am compus o moacă superioară și sigură de sine, m‑am suit cu fundul pe catedra din clasă și așa m‑au găsit colegii când s‑au întors de la laborator. În mod straniu nu erau nici ovații, nici aplauze. Lumea trecea nesimțitoare pe lângă eroismul și moralitatea mea. Dorin m‑a privit cu un aer dezamăgit, ca și cum mi-ar fi spus: nu puteai să-ți ții gura? Eram hotărât să explic și lui și oricui ar fi vrut să asculte cum e cu înaltele mele principii morale, însă n‑am apucat pentru că atunci a intrat în clasă dirigintele nostru, domnul Bar. A venit direct la mine, m‑a privit ca pe o curiozitate și mi‑a spus doar atât: “Dragă, ești un bou!”
PS Doamna Abramovici a murit prin 2005, la o vârstă la care ar mai fi putut să se bucure de viață. Rândurile de mai sus sunt o poveste amuzantă, dar totodată și o reverență plină de respect la adresa unui profesor de calitate.
18:03
salut ! imi place blogul tau. imi amintesc si eu de d‑na Pia si tot la fel copiam si eu la chimie ca si colegul tau. am terminat in ’84