Nico­dată nu mi‑a plă­cut chi­mia. Nu știu să spun de ce nu mi‑a plă­cut, poate că n‑am avut no­roc de un pro­fe­sor care să-mi tre­zească in­te­re­sul pen­tru această ști­ință, poate că e ceva ire­duc­ti­bil în­tre mine și ea. Pot doar să afirm că timp de ani buni, dintr‑a șap­tea și până în iarna pri­mu­lui se­mes­tru al anu­lui în­tâi de fa­cul­tate, în­tâl­ni­rile mele cu chi­mia au fost o sursă de chi­nuri și coș­ma­ruri. Îmi amin­tesc chiar că în li­ceu, fi­ind elev în clasa a ze­cea, am în­vă­țat pen­tru teză timp de trei zile și în seara pre­mer­gă­toare am re­a­li­zat că nu s‑a li­pit ni­mic de mine. Nu re­u­șeam să re­dau nici mă­car un su­biect din cele pe care le pre­gă­ti­sem. A fost sin­gura dată când am plâns din ca­uza unei ma­te­rii, pe ju­mă­tate de ciudă și frus­trare, pe ju­mă­tate din dis­pe­rare că nu sunt în stare să mă pre­zint ono­ra­bil la o ast­fel de lucrare.

Nu-mi amin­tesc de pro­fe­so­rii de chi­mie pe care îi voi fi avut prin școala ge­ne­rală. Îmi amin­tesc însă cu pre­ci­zie de pro­fe­soara de chi­mie din li­ceu, ace­eași de‑a lun­gul a pa­tru ani: doamna Pia Abra­mo­vici. O fe­meie se­veră și pre­ten­ți­oasă în pri­vința ma­te­riei pe care o preda, care ne in­spira tu­tu­ror teamă, mai cu seamă pen­tru că chi­mia pă­rea să pună în di­fi­cul­tate pe mai toți co­le­gii mei din li­ceul sil­vic câm­pu­lun­gean. Si toc­mai cu ea mi-am gă­sit eu să exer­sez etica și echi­ta­tea șco­lă­rească. S‑a în­tâm­plat prin clasa a XI‑a.

Era o nouă teză la chi­mie, cred că în tri­mes­trul al doi­lea, spre pri­mă­vară. Nu re­u­șeam să în­văț mare lu­cru, ca de obi­cei chi­mia mă tor­tura în­gro­zi­tor și eram oa­re­cum exas­pe­rat de per­spec­tiva lu­cră­rii. Îi po­ves­team asta co­le­gu­lui meu de bancă din la­bo­ra­to­rul de chi­mie – Do­rin – care a gă­sit de cu­vi­ință să-mi sară în aju­tor, pro­mițându-mi să mă ajute să co­piez de la el. L‑am pri­vit cu oa­re­care ne­în­cre­dere, ști­ind că nici el nu‑i chiar vreu sa­vant în chi­mie. M‑a asi­gu­rat că are o me­todă in­fa­i­li­bilă de co­piat și că sun­tem amân­doi asi­gu­rați. Nu-mi tre­buia mai mult de atât ca să-mi vină inima la loc – era pre­tex­tul per­fect ca să nu mai în­văț și să mă las în mâi­nile is­cu­si­tu­lui meu pri­e­ten. În seara di­na­in­tea te­zei am fă­cut un mic atac de pa­nică – așa cum era de aș­tep­tat – dându-mi seama că mi-am pus toate spe­ran­țele doar în abi­li­tă­țile sca­ma­to­rești ale lui Do­rin, care era un bă­iat foarte in­te­li­gent dar nu foarte do­ri­tor de note mari. Din fe­ri­cire la șap­te­spre­zece ani ata­cu­rile de pa­nică se sting repede.

A doua zi eram pre­gă­tit de co­piat. Cred că aveam o moacă sus­pectă, dar din fe­ri­cire Pia nu m‑a re­mar­cat. Tre­ceam drept un elev bun, aveam note mari, nu eram țintă bă­nu­ie­li­lor sale pro­ba­bil. Așa că ne-am așe­zat ca de obi­cei în băn­cile la­bo­ra­to­ru­lui și tot ca de obi­cei Pia ne‑a spus să pu­nem căr­țile și ca­ie­tele sub masă. Do­rin mi‑a zâm­bit com­plice și mi‑a șop­tit dis­cret: mi-am luat pan­to­fii cu talpă epa! N‑am pri­ce­put ce re­le­vanță avea asta pen­tru teza de la chi­mie, așa că a tre­buit să-mi ex­plice mai con­cret: n‑am cio­rapi, că tre­buie să transpir nițel în pan­tofi. În afară de even­tu­a­lul efect odo­ri­zant, nu ve­deam nici un avan­taj con­cret. Do­rin avea însă to­tul bine pla­ni­fi­cat: cu pi­cioa­rele umede de la pan­to­fii pur­tați fără cio­rapi a re­u­șit să des­chidă car­tea pusă pe jos și să dea pa­gi­nile până la su­biec­tul care ne in­te­resa. Apoi s‑a pus pe co­piat. Pia ne su­pra­ve­ghea atentă, fără să bă­nu­iască ce se pe­trece în lu­mea tăl­pi­lor epa. Eu i‑am dat un mic avans lui Do­rin, apoi m‑am apu­cat să scriu și eu de la el, in­ver­sând nițel or­di­nea ide­i­lor ex­puse și schim­bând pe ici, pe colo for­mu­la­rea. To­tul a mers șnur. Do­rin era ge­nial. Îl iubeam.

A ve­nit apoi, după o vreme, mo­men­tul re­zul­ta­te­lor. Pia ne‑a adus ca­ie­tele de teză, le‑a pus pe col­țul ca­te­drei și ne‑a in­vi­tat să ne luăm lu­cra­rea. Am mers și eu, și Do­rin. El lu­ase 6, eu 9. Peste poate, mi-am zis. Am com­pa­rat ra­pid cele două lu­crări: la mine erau câ­teva ad­no­tări cu roșu prin text, la el erau tă­i­ate pa­ra­grafe în­tregi în semn că nu erau co­recte. Eram con­ster­nat. Do­rin mi‑a spus că nu‑l in­te­re­sează, are un șapte și un opt la oral și‑i iese me­dia su­fi­cient de bună. Eu însă nu eram mul­țu­mit doar cu re­sem­na­rea lui. Vo­iam drep­tate. Așa că m‑am ri­di­cat și am spus că nu sunt mul­țu­mit cu nota pri­mită. Pia m‑a pri­vit se­ver de la înăl­ți­mea ca­te­drei înăl­țate pe un pos­ta­ment și mi‑a re­pli­cat că nu pot primi zece pen­tru că teza nu e per­fectă. “Dar eu nu vreau zece, vreau șase!” am stri­gat cu ho­tă­râre. Co­le­gii mă pri­veau con­ster­nați. Do­rin mă tră­gea de pul­pana ves­to­nu­lui de uni­formă să stau jos și să tac. Eu, ni­mic. A ve­nit bi­ne­în­țe­les și în­tre­ba­rea: de ce vrei șase? “Pen­tru că am co­piat de la Lu­caci și el a luat șase, deci ori ia și el nouă, ori iau și eu șase!” Doamna Abra­mo­vici era in­ter­zisă. Îmi amin­tesc că s‑a în­ro­șit pu­ter­nic la față și mi‑a stri­gat “ieși afară ime­diat!”. Am ie­șit pre­cum iese din scenă un mare ac­tor după ce a in­ter­pre­tat ma­gis­tral par­tea cea mai grea a ro­lu­lui său. Eram atât de mân­dru de mine și de ver­ti­ca­li­ta­tea mea mo­rală, în­cât nu-mi în­că­peam în piele.

As­tăzi în­țe­leg în ce si­tu­a­ție pe­ni­bilă am pus‑o pe biata pro­fe­soară. Îi pu­neam sub sem­nul în­tre­bă­rii co­rec­ti­tu­di­nea și ca­pa­ci­ta­tea pro­fe­sio­nală în fața în­tre­gii clase, obligând‑o să ad­mită că no­tele pe care le acordă nu se ba­zează pe o apre­ci­ere co­rectă. Ani mai târ­ziu am aflat, prin in­ter­me­diul bu­ni­cu­lui meu care o cu­noș­tea, că Pia a fost con­vinsă că eu – ele­vul bun care stă în bancă lângă un al­tul mai pu­țin si­li­tor – în­vă­ța­sem pen­tru teză și că Do­rin co­pi­ase de la mine, dar că i‑a fost milă să‑i dea doi lui Do­rin, așa că l‑a pe­na­li­zat la notă ca să nu‑i dea sa­tis­fac­ția de a lua un nouă ne­me­ri­tat. Ra­țio­na­men­tul ei era greșit, dar lo­gic. Gân­dise cum ar fi gân­dit nouă din zece pro­fe­sori: ele­vul bun a în­vă­țat și a lă­sat să co­pi­eze și pe al­ții. Ade­vă­rul era însă altul.

Mi-am pe­tre­cut res­tul de timp până la pa­uza ur­mă­toare în­vâr­tindu-mă prin clasa goală – co­le­gii ră­mă­se­seră în la­bo­ra­to­rul de chi­mie să con­ti­nue ora. Eram con­vins că voi fi acla­mat, săr­bă­to­rit ca un erou ce eram, pri­mul care o în­vin­sese pe in­fri­co­șătoa­rea Pia Abra­mo­vici. Tim­pul se scur­gea în­gro­zi­tor de în­cet pen­tru ne­răb­da­rea mea. Mi-am com­pus o moacă su­pe­ri­oară și si­gură de sine, m‑am suit cu fun­dul pe ca­te­dra din clasă și așa m‑au gă­sit co­le­gii când s‑au în­tors de la la­bo­ra­tor. În mod stra­niu nu erau nici ova­ții, nici apla­uze. Lu­mea tre­cea ne­sim­ți­toare pe lângă ero­is­mul și mo­ra­li­ta­tea mea. Do­rin m‑a pri­vit cu un aer dez­a­mă­git, ca și cum mi-ar fi spus: nu pu­teai să-ți ții gura? Eram ho­tă­rât să ex­plic și lui și ori­cui ar fi vrut să as­culte cum e cu îna­l­tele mele prin­ci­pii mo­rale, însă n‑am apu­cat pen­tru că atunci a in­trat în clasă di­ri­gin­tele nos­tru, dom­nul Bar. A ve­nit di­rect la mine, m‑a pri­vit ca pe o cu­ri­o­zi­tate și mi‑a spus doar atât: “Dragă, ești un bou!”

PS Doamna Abra­mo­vici a mu­rit prin 2005, la o vâr­stă la care ar mai fi pu­tut să se bu­cure de viață. Rân­du­rile de mai sus sunt o po­veste amu­zantă, dar tot­o­dată și o re­ve­rență plină de res­pect la adresa unui pro­fe­sor de calitate.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Sandel Bocaneala Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Sandel Bocaneala

    sa­lut ! imi place blo­gul tau. imi amin­tesc si eu de d‑na Pia si tot la fel co­piam si eu la chi­mie ca si co­le­gul tau. am ter­mi­nat in ’84


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.