Un silvicultor adevărat

Când am ple­cat să fac liceul sil­vic la Câm­pu­lung Moldove­nesc aveam de bună seamă gân­dul de a deveni un om al munților și pădurilor. La vre­mea aceea nu îmi imag­i­nam viața încorse­tată de comu­nism, com­para­ția era imposi­bilă din moment ce nu știam să existe alter­na­tive, așa că îmi proiec­tam în viitor imag­inea idil­ică a unui sil­vicul­tor con­to­pit cu natura și cu mese­ria sa. Mă vedeam străbătând cărările de munte, respirând aerul tare al dimineților cer­nute prin cetini, urcând cu roua și coborând cu dogoarea mol­comă a serii, neo­bosind, auzind, văzând, simțind. Lumea se rotun­jea în fața ochilor mei, ca o pică­tură per­fectă de apă prin lupa căreia mă puteam vedea înzecit în put­eri, veșnic tânăr, mereu învingă­tor. Sub palmele mele lucrurile se miș­cau cuminți, așezându-se în ros­tul lor, ca și cum aș fi fost un magi­cian. Mă închipuiam îndemâ­natec și pri­ceput, meșteșu­gar și artist, domnind peste un mic imperiu per­sonal mod­e­lat după chipul gospodăriei de munte. Livadă, grăd­ină, flori. Ani­male, acare­turi. Toate erau acolo, mer­i­tate prin trudă. Une­ori cre­deam chiar că pot simți plă­cuta oboseală a muncii osten­i­toare, clipa de relaxare în care te bucuri de road­ele efor­tu­lui făcut.

Mă trezeam din ast­fel de reverii doar pen­tru a‑mi spune că îmi e la îndemână, că tre­buie doar să vreau. Am ple­cat la Câm­pu­lung hotărât să uimesc lumea cu put­er­ile mele nemaivăzute. Doar că n‑a durat mult până când am aflat cât de multe aveam de învățat, cât de mult drum era între băiatul de la oraș — cam scund și nu prea put­er­nic – și stăpânul munților care mă închipuisem a deveni. Bunicul meu nu era, din feri­cire, coborât din romanele lui Ionel Teodor­e­anu. Am început să învăț ce înseamnă gospodăria pe calea cea mai directă și mai abruptă, muncind din greu. Pro­gre­sele erau mult mai mici decât mi-aș fi dorit.

În vre­mea aceea bunicul meu se oferise să repună pe picioare sera liceu­lui sil­vic, fără nici o plată, doar pen­tru a putea fi în prea­jma școlii în care mă aflam. Își extin­dea ast­fel prezența în viața mea, incluzându-se în orele de prac­tică. Mulți au crezut că în felul ăsta îmi va fi mai ușor – de fapt a fost exact pe dos: lucram aproape fără între­ru­pere, făcând munci grele, care m‑au întărit și m‑au înălțat cu aproape 24 de cm într-un sin­gur an. Atunci l‑am întâl­nit pe Ionel. Eram colegi de liceu sil­vic, el în altă clasă decât a mea, dar tovarăși întâm­plă­tori de prac­tică. Venise să facă prac­tica la seră și n‑a tre­buit mult ca să se vădească difer­ența enormă de pri­cepere din­tre el și mine. Aproape orice ar fi tre­buit să facă, Ionel știa deja. Lucra cu îndemânare lem­nul, știa cum se sapă un șanț și cum o brazdă, cum se bate un par de gard în pământ, cum se cerne nisipul și cum se face mor­tarul. Înțelegea ce‑i spunea bunicul meu fără multe expli­cații și cuvinte, lăsându-mi doar posi­bil­i­tatea de a‑l imita, fără prea mare suc­ces. Ionel era cu un cap mai înalt și avea put­erea unui tânăr cres­cut într‑o gospodărie de munte. Era tot ceea ce eu aș fi vrut să fiu, dar încă nu eram. L‑am invidiat pen­tru ușur­ința cu care mânuia unel­tele, făcând totul să pară sim­plu și ușor. L‑am invidiat pen­tru aprecierea pe care i‑a dat‑o bunicul meu, spunând despre el că are să fie un ade­vărat sil­vicul­tor.

După doi ani am devenit colegi de clasă. Între timp nici eu nu mai eram chiar așa de bicis­nic, învățăsem multe la școala bunicu­lui meu, bătusem destule cărări de munte deja ca să mă pot simți în largul meu. Am aflat că Ionel era nu doar pri­ceput, ci și o fire veselă și pri­etenoasă. Zâm­be­tul lui de șugubăț îl făcea plă­cut tuturor și puțini erau cei care nu‑l cunoșteau în școală. Avea un tal­ent spe­cial de a se face plă­cut, cu o glumă spusă la momen­tul potrivit și o mână de aju­tor dată cui avea nevoie, ceea ce îi aducea pri­ete­nia colegilor și aprecierea pro­fe­so­rilor.

Îmi amintesc că într‑o iarnă, când s‑a hotărât tăierea unui porc pen­tru can­tina liceu­lui, pen­tru că anga­jatul care se ocupa de ast­fel de sarcini era bol­nav, l‑au chemat pe Ionel. Eram curios cum se va des­curca în pos­tura asta, în fond avea doar vreo șapte­sprezece ani. N‑am avut cum să asist la întreaga oper­ați­une, dar în prima pauză am dat fuga să văd cum se des­curcă. În spatele sălii de sport, pe o masă improvizată spe­cial, por­cul era deja sac­ri­fi­cat și pâr­lit. Ionel, plin de sânge până la coate și înar­mat cu un cuțit care l‑ar fi impre­sionat și pe Rambo, tranșa carnea cu o îndemânare de chirurg, desprinzând cotlete, mușchi­uleți, spate și slănini. Mă uitam vrăjit la el, uitând com­plet de grotes­cul sân­gelui. Ionel era un șaman în tem­plul cărnii.

Ionel nu era un împă­timit al cărților. Viața lui se con­struia din lucruri con­crete și prac­tice, iar tal­en­tul i se zămis­lea din ce puteau face brațele lui îndru­mate de o minte inven­tivă. N‑a fost nici­când ele­vul emi­nent, dar nici nu a rămas vre­o­dată de rușine. Cu un neo­bosit opti­mism și‑a croit mereu drum înainte, com­pen­sând ceea ce nu citise cu ceea ce deja știa din expe­riență. Pro­fe­sorii liceu­lui sil­vic l‑au imag­i­nat mai toți ca pe un aut­en­tic sil­vicul­tor, har­nic și pri­ceput, ini­mos și vesel.

Am absolvit amân­doi liceul și dru­murile noas­tre s‑au despărțit. Ionel era nerăb­dă­tor să se întoarcă la munți și la gospodăria lui. O vreme n‑am mai știut nimic despre el, apoi am aflat că e pădu­rar și că‑i merge bine. Au tre­cut apoi alți ani, mulți la număr, iar veștile care au venit n‑au mai fost la fel de bune. Viața a pus în calea lui Ionel mai multe obsta­cole decât și-ar fi dorit, atâtea câte să‑l facă să înge­nuncheze și să se dea pierzaniei. N‑au fost des­tui pri­eteni lângă el sau, dacă au fost, n‑au avut put­erea să‑l smulgă desnăde­jedei. Ionel, ade­văratul sil­vicul­tor, s‑a mutat de puțin timp în pădurile amintir­ilor noas­tre.

În curând se vor împlini treizeci de ani de la absolvirea liceu­lui. Am privit fotografi­ile de atunci și l‑am revăzut pe Ionel, zâm­bitor și tânăr, neapăsat de nici o grijă decât de aceea de a se întoarce curând la viața lui. M‑am gân­dit atunci cât de nedreaptă e une­ori soarta și cât de ușor se poate frânge opti­mis­mul și pri­ceperea sub greu­tatea unui prea mare nenoroc. De aceea am scris rân­durile aces­tea, ca un semn de prețuire din partea unuia care ar fi vrut să aibă măcar o parte a cal­ităților lui.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. vasile

    Dum­nezeu sa il ierte si sa il odi­h­neasca in pace.…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu