Când am ple­cat să fac li­ceul sil­vic la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc aveam de bună seamă gân­dul de a de­veni un om al mun­ți­lor și pă­du­ri­lor. La vre­mea aceea nu îmi ima­gi­nam viața în­cor­se­tată de co­mu­nism, com­pa­ra­ția era im­po­si­bilă din mo­ment ce nu știam să existe al­ter­na­tive, așa că îmi pro­iec­tam în vi­i­tor ima­gi­nea idi­lică a unui sil­vi­cul­tor con­to­pit cu na­tura și cu me­se­ria sa. Mă ve­deam stră­bă­tând că­ră­rile de munte, res­pi­rând ae­rul tare al di­mi­ne­ți­lor cer­nute prin ce­tini, ur­când cu roua și co­bo­rând cu do­goa­rea mol­comă a se­rii, ne­o­bo­sind, au­zind, vă­zând, sim­țind. Lu­mea se rot­u­n­jea în fața ochi­lor mei, ca o pi­că­tură per­fectă de apă prin lupa că­reia mă pu­team ve­dea în­ze­cit în pu­teri, veș­nic tâ­năr, me­reu în­ving­ă­tor. Sub pal­mele mele lu­cru­rile se miș­cau cu­minți, așe­zându-se în ros­tul lor, ca și cum aș fi fost un ma­gi­cian. Mă în­chi­pu­iam în­demâ­na­tec și pri­ce­put, meș­te­șu­gar și ar­tist, domnind peste un mic im­pe­riu per­so­nal mo­de­lat după chi­pul gos­po­dă­riei de munte. Li­vadă, gră­dină, flori. Ani­male, aca­re­turi. Toate erau acolo, me­ri­tate prin trudă. Une­ori cre­deam chiar că pot simți plă­cuta obo­seală a mun­cii os­te­ni­toare, clipa de re­la­xare în care te bu­curi de roa­dele efor­tu­lui fă­cut.

Mă tre­zeam din ast­fel de re­ve­rii doar pen­tru a‑mi spune că îmi e la în­demână, că tre­buie doar să vreau. Am ple­cat la Câm­pu­lung ho­tă­rât să ui­mesc lu­mea cu pu­te­rile mele ne­mai­vă­zute. Doar că n‑a du­rat mult până când am aflat cât de multe aveam de în­vă­țat, cât de mult drum era în­tre bă­i­a­tul de la oraș — cam scund și nu prea pu­ter­nic – și stă­pâ­nul mun­ți­lor care mă în­chi­pu­i­sem a de­veni. Bu­ni­cul meu nu era, din fe­ri­cire, co­bo­rât din ro­ma­nele lui Io­nel Teo­do­reanu. Am în­ce­put să în­văț ce în­seamnă gos­po­dă­ria pe ca­lea cea mai di­rectă și mai abruptă, mun­cind din greu. Pro­gre­sele erau mult mai mici de­cât mi-aș fi do­rit.

În vre­mea aceea bu­ni­cul meu se ofe­rise să re­pună pe pi­cioare sera li­ce­u­lui sil­vic, fără nici o plată, doar pen­tru a pu­tea fi în pre­a­jma șco­lii în care mă aflam. Își ex­tin­dea ast­fel pre­zența în viața mea, in­clu­zându-se în orele de prac­tică. Mulți au cre­zut că în fe­lul ăsta îmi va fi mai ușor – de fapt a fost exact pe dos: lu­cram aproape fără în­tre­ru­pere, fă­când munci grele, care m‑au în­tă­rit și m‑au înăl­țat cu aproape 24 de cm într-un sin­gur an. Atunci l‑am în­tâl­nit pe Io­nel. Eram co­legi de li­ceu sil­vic, el în altă clasă de­cât a mea, dar to­va­răși în­tâm­plă­tori de prac­tică. Ve­nise să facă prac­tica la seră și n‑a tre­buit mult ca să se vă­dească di­fe­rența enormă de pri­ce­pere din­tre el și mine. Aproape orice ar fi tre­buit să facă, Io­nel știa deja. Lu­cra cu în­demâ­nare lem­nul, știa cum se sapă un șanț și cum o bra­zdă, cum se bate un par de gard în pământ, cum se cerne ni­si­pul și cum se face mor­ta­rul. În­țe­le­gea ce‑i spu­nea bu­ni­cul meu fără multe ex­pli­ca­ții și cu­vinte, lă­sându-mi doar po­si­bi­li­ta­tea de a‑l imita, fără prea mare suc­ces. Io­nel era cu un cap mai înalt și avea pu­te­rea unui tâ­năr cres­cut într‑o gos­po­dă­rie de munte. Era tot ceea ce eu aș fi vrut să fiu, dar încă nu eram. L‑am in­vi­diat pen­tru ușu­rința cu care mâ­nuia unel­tele, fă­când to­tul să pară sim­plu și ușor. L‑am in­vi­diat pen­tru apre­ci­e­rea pe care i‑a dat‑o bu­ni­cul meu, spu­nând des­pre el că are să fie un ade­vă­rat sil­vi­cul­tor.

După doi ani am de­ve­nit co­legi de clasă. În­tre timp nici eu nu mai eram chiar așa de bi­cis­nic, în­vă­ță­sem multe la școala bu­ni­cu­lui meu, bă­tu­sem des­tule că­rări de munte deja ca să mă pot simți în lar­gul meu. Am aflat că Io­nel era nu doar pri­ce­put, ci și o fire ve­selă și pri­e­te­noasă. Zâm­be­tul lui de șu­gu­băț îl fă­cea plă­cut tu­tu­ror și pu­țini erau cei care nu‑l cu­noș­teau în școală. Avea un ta­lent spe­cial de a se face plă­cut, cu o glumă spusă la mo­men­tul po­tri­vit și o mână de aju­tor dată cui avea ne­voie, ceea ce îi adu­cea pri­e­te­nia co­le­gi­lor și apre­ci­e­rea pro­fe­so­ri­lor.

Îmi amin­tesc că într‑o iarnă, când s‑a ho­tă­rât tă­ie­rea unui porc pen­tru can­tina li­ce­u­lui, pen­tru că an­ga­ja­tul care se ocupa de ast­fel de sar­cini era bol­nav, l‑au che­mat pe Io­nel. Eram cu­rios cum se va des­curca în pos­tura asta, în fond avea doar vreo șap­te­spre­zece ani. N‑am avut cum să asist la în­treaga ope­ra­țiune, dar în prima pa­uză am dat fuga să văd cum se des­curcă. În spa­tele să­lii de sport, pe o masă im­pro­vi­zată spe­cial, por­cul era deja sa­cri­fi­cat și pâr­lit. Io­nel, plin de sânge până la coate și îna­r­mat cu un cuțit care l‑ar fi im­pre­sio­nat și pe Rambo, tranșa car­nea cu o în­demâ­nare de chi­rurg, des­prin­zând co­tlete, mu­ș­chiu­leți, spate și slă­nini. Mă ui­tam vră­jit la el, ui­tând com­plet de gro­tes­cul sân­ge­lui. Io­nel era un șa­man în tem­plul căr­nii.

Io­nel nu era un îm­pă­ti­mit al căr­ți­lor. Viața lui se con­struia din lu­cruri con­crete și prac­tice, iar ta­len­tul i se ză­mi­slea din ce pu­teau face bra­țele lui în­dru­mate de o minte in­ven­tivă. N‑a fost nici­când ele­vul emi­nent, dar nici nu a ră­mas vreo­dată de ru­șine. Cu un ne­o­bo­sit op­ti­mism și‑a croit me­reu drum îna­inte, com­pen­sând ceea ce nu ci­tise cu ceea ce deja știa din ex­pe­riență. Pro­fe­so­rii li­ce­u­lui sil­vic l‑au ima­gi­nat mai toți ca pe un au­ten­tic sil­vi­cul­tor, har­nic și pri­ce­put, ini­mos și ve­sel.

Am ab­sol­vit amân­doi li­ceul și dru­mu­rile noas­tre s‑au des­păr­țit. Io­nel era ne­răb­dă­tor să se în­toarcă la munți și la gos­po­dă­ria lui. O vreme n‑am mai știut ni­mic des­pre el, apoi am aflat că e pă­du­rar și că‑i merge bine. Au tre­cut apoi alți ani, mulți la nu­măr, iar veș­tile care au ve­nit n‑au mai fost la fel de bune. Viața a pus în ca­lea lui Io­nel mai multe obs­ta­cole de­cât și-ar fi do­rit, atâ­tea câte să‑l facă să în­ge­nun­cheze și să se dea pier­za­niei. N‑au fost des­tui pri­e­teni lângă el sau, dacă au fost, n‑au avut pu­te­rea să‑l smulgă des­nă­de­je­dei. Io­nel, ade­vă­ra­tul sil­vi­cul­tor, s‑a mu­tat de pu­țin timp în pă­du­rile amin­ti­ri­lor noas­tre.

În cu­rând se vor îm­plini trei­zeci de ani de la ab­sol­vi­rea li­ce­u­lui. Am pri­vit fo­to­gra­fi­ile de atunci și l‑am re­vă­zut pe Io­nel, zâm­bi­tor și tâ­năr, ne­a­pă­sat de nici o grijă de­cât de aceea de a se în­toarce cu­rând la viața lui. M‑am gân­dit atunci cât de ne­dreaptă e une­ori soarta și cât de ușor se poate frânge op­ti­mis­mul și pri­ce­pe­rea sub gre­u­ta­tea unui prea mare ne­no­roc. De aceea am scris rân­du­rile aces­tea, ca un semn de pre­țu­ire din par­tea unuia care ar fi vrut să aibă mă­car o parte a ca­li­tă­ți­lor lui.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. vasile

    Dum­ne­zeu sa il ierte si sa il odih­neasca in pace.…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu