Ne lip­sesc nu­an­țele. Le-am pier­dut în goana asta ne­bună, în aler­gă­tura ne­în­ce­tată pe care o prac­ti­căm toți, ca și cum n‑ar mai exista mâine. Nu­an­țele ne­ce­sită răb­dare și timp. Să le com­pui, să le do­zezi. Să te bu­curi de ele, ad­mi­rând sub­ti­li­ta­tea lor. Dar nu mai avem timp pen­tru asta, sun­tem prea gră­biți, nu mai e vreme pen­tru re­flec­ție, pen­tru com­po­zi­ție. Așa că sim­pli­căm to­tul. Alb, ne­gru.

Se spune că Ale­xan­dru Ma­ce­don a tă­iat no­dul lui Gor­dias, după ce a în­cer­cat za­dar­nic să‑l des­facă. Ase­meni lui, acla­măm re­zol­vă­rile ra­pide ale unor pro­bleme com­plexe. A tăia no­dul gor­dian a de­ve­nit un mod de a trăi. Prea pu­țin ne mai in­te­re­sează mis­te­rul care era co­di­fi­cat în acel nod, tai­nele că­tre care am fi pu­tut ac­cede. Nu e timp pen­tru mis­ter, nu mai avem ne­voie de po­vești. To­tul sau ni­mic. Alb, ne­gru.

Pier­zând nu­an­țele, ne-am ra­di­ca­li­zat. So­lu­ți­ile nu pot fi de­cât la ex­treme. Iar noi tre­buie să adop­tăm una din ele, ca po­zi­ție. Nu există cale de mij­loc, pen­tru că nu e timp pen­tru a o ima­gina. Ne tre­buie so­lu­ția acum, ime­diat. Dis­cur­sul e sus­pen­dat, dez­ba­te­rea e fu­tilă. La ce bun să că­u­tăm in­ter­va­lul, cănd ex­tre­mele ne sunt atât de clare și de la în­demână? La ce e bună în­do­iala când to­tul e atât de lim­pede? Alb, ne­gru.

Gri este cu­loa­rea com­pro­mi­su­lui. Cu­lo­rile își lasă una al­teia loc, îna­in­tând sau re­tră­gându-se pen­tru a des­crie in­fi­nite com­bi­na­ții. Dar e oare com­pro­mi­sul bun? Nu l‑am în­fi­e­rat în­tot­dea­una ca adu­că­tor de pier­za­nie su­fle­tească? N‑am spus noi că din ca­uza lui am su­fe­rit, că in­e­xis­tența di­zi­den­ței – adică a opo­zi­ției ferme, a pla­să­rii în cea­laltă ex­tremă față de ex­trema to­ta­li­tară – ne‑a pier­dut ca po­por? Că am fă­cut toți com­pro­mi­sul tă­ce­rii și ac­cep­tă­rii și asta ne‑a adus pe toți în pos­tura de pro­prii că­lăi? Nu mai vrem com­pro­mis, vrem doar cla­ri­tate. Alb, ne­gru.

Pu­te­rea și opo­zi­ția po­li­tică sunt etern vră­ș­mașe una al­teia. Nici una nu are de­cât o sin­gură ra­țiune, aceea de a o anula pe cea­laltă pen­tru a de­veni ea în­săși in­ving­ă­toare. Nici una nu are alt dis­curs de­cât “Jos cei­lalți!”. Ra­di­ca­li­zați și con­fuzi, ii ale­gem pe unii nu pen­tru ceea ce pot să con­stru­iască, ci pen­tru ceea ce fă­gă­du­iesc să de­mo­leze. Nu avem ră­gaz pen­tru te­me­lii trai­nice, cei­lalți au înăl­țat deja câ­teva zeci de etaje, așa că ne avân­tăm di­rect că­tre nori. Sun­tem in­vinși de pro­pri­ile noas­tre ne­pu­tințe. Dar nu‑i ni­mic, mâine o luam de la în­ce­put. Mâine ne vom minți din nou că to­tul e cu pu­tință. Alb, ne­gru.

Ide­o­lo­gi­ile mo­men­tu­lui sunt ra­di­cale și ele. Cum alt­fel? Stânga spune că nu mai e loc pen­tru ca­pi­ta­lism, dreapta arată spre so­ci­a­lis­mul so­vi­e­tic. Dez­ba­te­rea nu mai are sub­stanță, e doar o enu­me­rare de ar­gu­mente is­to­rice și de sta­tis­tici ci­nice prin care stânga și dreapta se con­fruntă. A fi de cen­tru nu mai în­seamnă să ca­uți com­bi­na­ția ide­ală, echi­li­brată, ci să fi dis­pus să sari din stânga în dreapta fără să ai ne­li­niști ide­o­lo­gice. În­seamnă să-ți sus­penzi sim­țul auto­cri­tic. Să fii dis­pus să negi azi ceea ce ai afir­mat ieri. Alb, ne­gru.

În ie­rar­hi­ile com­pa­ni­i­lor ne du­e­lăm ca pe câm­pul de luptă. To­tul e să ajungi sus, chiar dacă nu ai nici o ca­li­tate care să te în­drep­tă­țească pen­tru asta. În dru­mul spre fe­ri­cire tre­buie să calci peste cei­lalți și cel mai bine e să te asi­guri că în urmă rămân doar ca­da­vre. Alt­min­teri cei încă în viață ar pu­tea să te tragă îna­poi, pen­tru a urca ei. Lupta asta nu pre­su­pune pri­zo­ni­eri, doar vic­time. Dar me­rită. Pen­tru că sus e ra­iul, jos e ia­dul. Alb, ne­gru.

Cu­vân­tul în­săși s‑a ra­di­ca­li­zat, s‑a dez­bră­cat de nu­anțe și ni se pre­zintă sim­pli­fi­cat și clar: bo­ule, idi­o­tule, cre­ti­nule. Nu e loc de in­ter­pre­tare, ex­pri­ma­rea e lip­sită de echi­voc. În blo­gu­rile de opi­nie, co­men­ta­to­rii se com­bat re­ci­proc cu o ve­he­mență demnă de tran­șe­ele unui răz­boi. Jig­ni­rile curg, din toate păr­țile, pen­tru că nu există nici punte de le­gă­tură, nici în­cli­na­ția de a o arunca că­tre cei­lalți. Jos pro­iec­tul Ro­șia Montană ver­sus sus Ro­șia Montană Gold Cor­po­ra­tion. Eu­ta­na­si­ați ja­vrele ver­sus nu uci­deți că­țe­lu­șii. Răz­bo­iul ro­mâno-ro­mân e în plină des­fă­șu­rare, în două cu­lori. Alb, ne­gru.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Sorin Sfirlogea

    🙂 Exact car­tea asta o ci­tesc acum.

  2. Alice

    Îmi amin­teşti de o carte, Elo­giu len­to­rii…
    Dacă ne-am in­stala în len­toare, pro­ba­bil că am avea mai mult timp pen­tru nu­anţe. Apoi, nu avem nici cul­tura to­le­ranţei, a înţe­le­ge­rii fap­tu­lui că se poate trăi în mai multe fe­luri, ceea ce nu în­seamnă mai bine sau mai rău, ci doar alt­fel.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.