Alb, negru

Ne lipsesc nuanțele. Le-am pier­dut în goana asta neb­ună, în alergă­tura neînc­etată pe care o prac­ticăm toți, ca și cum n‑ar mai exista mâine. Nuanțele nece­sită răb­dare și timp. Să le com­pui, să le dozezi. Să te bucuri de ele, admirând sub­til­i­tatea lor. Dar nu mai avem timp pen­tru asta, sun­tem prea grăbiți, nu mai e vreme pen­tru reflecție, pen­tru com­poz­iție. Așa că sim­plicăm totul. Alb, negru.

Se spune că Alexan­dru Mace­don a tăiat nodul lui Gor­dias, după ce a încer­cat zadar­nic să‑l des­facă. Ase­meni lui, aclamăm rezolvările rapide ale unor prob­leme com­plexe. A tăia nodul gor­dian a devenit un mod de a trăi. Prea puțin ne mai intere­sează mis­terul care era cod­i­fi­cat în acel nod, tainele către care am fi putut accede. Nu e timp pen­tru mis­ter, nu mai avem nevoie de povești. Totul sau nimic. Alb, negru.

Pierzând nuanțele, ne-am rad­i­cal­izat. Soluți­ile nu pot fi decât la extreme. Iar noi tre­buie să adop­tăm una din ele, ca poz­iție. Nu există cale de mijloc, pen­tru că nu e timp pen­tru a o imag­ina. Ne tre­buie soluția acum, ime­diat. Dis­cur­sul e sus­pendat, dez­baterea e futilă. La ce bun să căutăm inter­valul, cănd extremele ne sunt atât de clare și de la îndemână? La ce e bună îndoiala când totul e atât de limpede? Alb, negru.

Gri este culoarea com­pro­misu­lui. Culo­rile își lasă una alteia loc, înain­tând sau retrăgându-se pen­tru a descrie infi­nite com­bi­nații. Dar e oare com­pro­misul bun? Nu l‑am înfierat întot­deauna ca aducă­tor de pierzanie sufletească? N‑am spus noi că din cauza lui am suferit, că inex­is­tența dizidenței – adică a opoz­iției ferme, a plasării în cealaltă extremă față de extrema total­i­tară – ne‑a pier­dut ca popor? Că am făcut toți com­pro­misul tăcerii și accep­tării și asta ne‑a adus pe toți în pos­tura de pro­prii călăi? Nu mai vrem com­pro­mis, vrem doar clar­i­tate. Alb, negru.

Put­erea și opoz­iția politică sunt etern vrăș­mașe una alteia. Nici una nu are decât o sin­gură rați­une, aceea de a o anula pe cealaltă pen­tru a deveni ea însăși invingă­toare. Nici una nu are alt dis­curs decât “Jos ceilalți!”. Rad­i­cal­izați și con­fuzi, ii alegem pe unii nu pen­tru ceea ce pot să con­stru­iască, ci pen­tru ceea ce făgă­dui­esc să demoleze. Nu avem răgaz pen­tru temelii trainice, ceilalți au înălțat deja câteva zeci de etaje, așa că ne avân­tăm direct către nori. Sun­tem invinși de pro­pri­ile noas­tre neputințe. Dar nu‑i nimic, mâine o luam de la început. Mâine ne vom minți din nou că totul e cu putință. Alb, negru.

Ide­ologi­ile momen­tu­lui sunt rad­i­cale și ele. Cum alt­fel? Stânga spune că nu mai e loc pen­tru cap­i­tal­ism, dreapta arată spre social­is­mul sovi­etic. Dez­baterea nu mai are sub­stanță, e doar o enu­mer­are de argu­mente istorice și de sta­tis­tici cinice prin care stânga și dreapta se con­fruntă. A fi de cen­tru nu mai înseamnă să cauți com­bi­nația ide­ală, echili­brată, ci să fi dis­pus să sari din stânga în dreapta fără să ai nelin­iști ide­o­log­ice. Înseamnă să-ți sus­penzi simțul aut­o­critic. Să fii dis­pus să negi azi ceea ce ai afir­mat ieri. Alb, negru.

În ier­arhi­ile com­pani­ilor ne duelăm ca pe câm­pul de luptă. Totul e să ajungi sus, chiar dacă nu ai nici o cal­i­tate care să te îndrep­tățească pen­tru asta. În dru­mul spre feri­cire tre­buie să calci peste ceilalți și cel mai bine e să te asig­uri că în urmă rămân doar cadavre. Alt­minteri cei încă în viață ar putea să te tragă înapoi, pen­tru a urca ei. Lupta asta nu pre­supune pri­zonieri, doar vic­time. Dar mer­ită. Pen­tru că sus e raiul, jos e iadul. Alb, negru.

Cuvân­tul însăși s‑a rad­i­cal­izat, s‑a dezbră­cat de nuanțe și ni se prez­intă sim­pli­fi­cat și clar: boule, idio­tule, cret­inule. Nu e loc de inter­pretare, expri­marea e lip­sită de echivoc. În blogurile de opinie, comen­ta­torii se com­bat rec­i­proc cu o vehe­mență demnă de tranșeele unui război. Jig­nir­ile curg, din toate părțile, pen­tru că nu există nici punte de legă­tură, nici încli­nația de a o arunca către ceilalți. Jos proiec­tul Roșia Mon­tană ver­sus sus Roșia Mon­tană Gold Cor­po­ra­tion. Eutanasi­ați javrele ver­sus nu ucideți cățelușii. Războiul româno-român e în plină des­fășu­rare, în două culori. Alb, negru.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Sorin Sfirlogea

    🙂 Exact cartea asta o citesc acum.

  2. Alice

    Îmi aminteşti de o carte, Elogiu lentorii…
    Dacă ne-am instala în lentoare, prob­a­bil că am avea mai mult timp pen­tru nuanţe. Apoi, nu avem nici cul­tura tol­er­anţei, a înţelegerii fap­tu­lui că se poate trăi în mai multe feluri, ceea ce nu înseamnă mai bine sau mai rău, ci doar alt­fel.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu