Ne lipsesc nuanțele. Le-am pierdut în goana asta nebună, în alergătura neîncetată pe care o practicăm toți, ca și cum n‑ar mai exista mâine. Nuanțele necesită răbdare și timp. Să le compui, să le dozezi. Să te bucuri de ele, admirând subtilitatea lor. Dar nu mai avem timp pentru asta, suntem prea grăbiți, nu mai e vreme pentru reflecție, pentru compoziție. Așa că simplicăm totul. Alb, negru.
Se spune că Alexandru Macedon a tăiat nodul lui Gordias, după ce a încercat zadarnic să‑l desfacă. Asemeni lui, aclamăm rezolvările rapide ale unor probleme complexe. A tăia nodul gordian a devenit un mod de a trăi. Prea puțin ne mai interesează misterul care era codificat în acel nod, tainele către care am fi putut accede. Nu e timp pentru mister, nu mai avem nevoie de povești. Totul sau nimic. Alb, negru.
Pierzând nuanțele, ne-am radicalizat. Soluțiile nu pot fi decât la extreme. Iar noi trebuie să adoptăm una din ele, ca poziție. Nu există cale de mijloc, pentru că nu e timp pentru a o imagina. Ne trebuie soluția acum, imediat. Discursul e suspendat, dezbaterea e futilă. La ce bun să căutăm intervalul, cănd extremele ne sunt atât de clare și de la îndemână? La ce e bună îndoiala când totul e atât de limpede? Alb, negru.
Gri este culoarea compromisului. Culorile își lasă una alteia loc, înaintând sau retrăgându-se pentru a descrie infinite combinații. Dar e oare compromisul bun? Nu l‑am înfierat întotdeauna ca aducător de pierzanie sufletească? N‑am spus noi că din cauza lui am suferit, că inexistența dizidenței – adică a opoziției ferme, a plasării în cealaltă extremă față de extrema totalitară – ne‑a pierdut ca popor? Că am făcut toți compromisul tăcerii și acceptării și asta ne‑a adus pe toți în postura de proprii călăi? Nu mai vrem compromis, vrem doar claritate. Alb, negru.
Puterea și opoziția politică sunt etern vrășmașe una alteia. Nici una nu are decât o singură rațiune, aceea de a o anula pe cealaltă pentru a deveni ea însăși invingătoare. Nici una nu are alt discurs decât “Jos ceilalți!”. Radicalizați și confuzi, ii alegem pe unii nu pentru ceea ce pot să construiască, ci pentru ceea ce făgăduiesc să demoleze. Nu avem răgaz pentru temelii trainice, ceilalți au înălțat deja câteva zeci de etaje, așa că ne avântăm direct către nori. Suntem invinși de propriile noastre neputințe. Dar nu‑i nimic, mâine o luam de la început. Mâine ne vom minți din nou că totul e cu putință. Alb, negru.
Ideologiile momentului sunt radicale și ele. Cum altfel? Stânga spune că nu mai e loc pentru capitalism, dreapta arată spre socialismul sovietic. Dezbaterea nu mai are substanță, e doar o enumerare de argumente istorice și de statistici cinice prin care stânga și dreapta se confruntă. A fi de centru nu mai înseamnă să cauți combinația ideală, echilibrată, ci să fi dispus să sari din stânga în dreapta fără să ai neliniști ideologice. Înseamnă să-ți suspenzi simțul autocritic. Să fii dispus să negi azi ceea ce ai afirmat ieri. Alb, negru.
În ierarhiile companiilor ne duelăm ca pe câmpul de luptă. Totul e să ajungi sus, chiar dacă nu ai nici o calitate care să te îndreptățească pentru asta. În drumul spre fericire trebuie să calci peste ceilalți și cel mai bine e să te asiguri că în urmă rămân doar cadavre. Altminteri cei încă în viață ar putea să te tragă înapoi, pentru a urca ei. Lupta asta nu presupune prizonieri, doar victime. Dar merită. Pentru că sus e raiul, jos e iadul. Alb, negru.
Cuvântul însăși s‑a radicalizat, s‑a dezbrăcat de nuanțe și ni se prezintă simplificat și clar: boule, idiotule, cretinule. Nu e loc de interpretare, exprimarea e lipsită de echivoc. În blogurile de opinie, comentatorii se combat reciproc cu o vehemență demnă de tranșeele unui război. Jignirile curg, din toate părțile, pentru că nu există nici punte de legătură, nici înclinația de a o arunca către ceilalți. Jos proiectul Roșia Montană versus sus Roșia Montană Gold Corporation. Eutanasiați javrele versus nu ucideți cățelușii. Războiul româno-român e în plină desfășurare, în două culori. Alb, negru.
13:03
🙂 Exact cartea asta o citesc acum.
10:03
Îmi aminteşti de o carte, Elogiu lentorii…
Dacă ne-am instala în lentoare, probabil că am avea mai mult timp pentru nuanţe. Apoi, nu avem nici cultura toleranţei, a înţelegerii faptului că se poate trăi în mai multe feluri, ceea ce nu înseamnă mai bine sau mai rău, ci doar altfel.