Cum ieși din Câm­pu­lung, mer­gând că­tre Dorna, pe dreapta se lun­gește, pe fi­rul unei văi, Sa­dova. Acum trei­zeci de ani ajun­geam în par­tea aceea de Câm­pu­lung – pe care lo­cal­ni­cii o nu­mesc Si­hla – când mer­geam la us­că­to­ria de co­nuri, aflată un­deva lângă apa Mol­do­vei, chiar la ie­și­rea din oraș. Vă­zută de acolo prin ochii mei, Sa­dova pă­rea mis­te­ri­oasă și săl­ba­tică, ca o lume tai­nică a unor oa­meni re­trași, din ale că­rei ho­tare se ițea doar un colț, dezgo­lit în­a­dins de pă­du­rea ce o as­cun­dea de lume. Știam că pe acolo se ajunge la Mol­do­vița și apoi la Ci­u­mârna, iar nu­mele acesta din urmă mă um­plea de mi­rare. Une­ori se în­tâm­pla să mă aflu în piața ora­șu­lui, lângă auto­gară, de unde ve­deam co­bo­rând oa­meni din auto­bu­zul de Ci­u­mârna și-mi amin­tesc că îi pri­veam cu o mare cu­ri­o­zi­tate, ca și cum m‑aș fi aș­tep­tat să fie de­o­se­biți de toți cei­lalți. Când mi-am ex­pri­mat mi­ra­rea față de to­po­ni­mia ciu­dată, bu­ni­cul meu mi‑a spus scurt: “acolo‑s huțuli”. 

Din Sa­dova ve­nea pri­mul hu­țul pe care l‑am cu­nos­cut, Ur­sachi, co­le­gul meu de bancă dintr‑a noua. Era un tip nițel clă­păug, cu un păr me­reu ră­vă­șit și cu haine prea scurte la mâ­neci. Râ­dea mult și nu prea se omora cu școala, pă­rea mai de­grabă că vrea să bi­feze cele zece clase obli­ga­to­rii de la vre­mea aceea și să scape. Se în­tâm­pla des să vină di­mi­neață mi­ro­sind pu­ter­nic a grajd – o dată l‑am în­tre­bat di­rect de unde se trage odoa­rea și mi‑a spus că di­mi­neață în­tâi tre­buie să cu­rețe la ani­male, cai și vaci. N‑am în­țe­les nici­o­dată cum re­u­șea să mun­cească di­mi­neața și să ajungă și la școală – avea de mers vreo trei ki­lo­me­tri până la sta­ția de auto­buz, apoi vreo pa­tru­zeci de mi­nute cu auto­bu­zul pănă la auto­gara din Câm­pu­lung, apoi încă vreo trei ki­lo­me­tri până la li­ceu — dar n‑am in­sis­tat pen­tru că Ur­sachi ve­nea din lu­mea aceea ciu­dată a Sa­do­vei și eram pe de­plin în­cre­din­țat că nu e bine să te bagi prea tare în su­fle­tul oa­me­ni­lor de acolo. Când ve­nea vre­mea te­ze­lor Ur­sachi era mai pri­e­te­nos cu mine și mă în­treba dacă am să‑l las să co­pi­eze de la mine. Am apu­cat să spun o dată că da, apoi n‑am mai scă­pat de el. Avea o teh­nică spe­cială – nu se așeza lângă mine, pen­tru că te­zele se dă­deau pe nu­mere: rân­dul 1, rân­dul 2, rân­dul 1, rân­dul 2 – așa că lăsa un co­leg în­tre noi în băn­cile de trei per­soane ale cla­sei și co­pia de acolo. Se în­țe­lege că eu aveam da­to­ria să scriu mai mă­ri­șor, ca să poată ve­dea de la dis­tanța la care se afla și să iau mâna din cănd în când de pe ca­ie­tul de teză ca să poată citi. Prin clasa a ze­cea ajun­se­sem la o ade­vă­rată spe­cia­li­zare: scriam câte o pa­gină de teză, apoi mă dă­deam nițel în spate și Ur­sachi ci­tea toată pa­gina, apoi în­cu­vința dis­cret din cap și eu tre­ceam la pa­gina ur­mă­toare. După exa­me­nul de treaptă ne-am în­tâl­nit în fața li­ce­u­lui și l‑am în­tre­bat cum s‑a des­cur­cat. A râs și mi‑a zis că nu prea a în­vă­țat mare lu­cru – dacă o fi să aibă no­roc, merge mai de­parte, dacă nu are des­tulă treabă pe-acasă. Nu l‑am mai re­vă­zut nici­o­dată pe Ur­sachi, l‑a în­ghi­țit sa­tul acela în­de­păr­tat al Sa­do­vei din care ve­nea, care avea și el un nume cu­rios: Holohoșca.

Mai târ­ziu, cred că în va­canța de vară de după treapta a doua, am ajuns pen­tru câ­teva zile mai sus pe fi­rul apei, la Fundu Mol­do­vei. Acolo bu­nica mea avea niște rude mai în­de­păr­tate, oa­meni gos­po­dari cu des­tulă stare. Mi‑o amin­tesc pe mă­tușa Le­o­nora, o bă­trână cu un chip ca al ță­răn­cii din po­vești, cu o voce plină de blân­dețe și o pri­vire de o in­cre­di­bilă sin­ce­ri­tate. La ea fu­se­sem tri­mis, să ajut la co­sit și la în­tor­sul fâ­nu­lui, ceea ce era de­si­gur un pre­text, pen­tru că pri­ce­pe­rea mea într-ale coa­sei era prea pu­țină pen­tru o treabă așa de se­ri­oasă. Mă­tușa Le­o­nora m‑a lă­sat to­tuși să mă duc pe coastă di­mi­neața, la ră­să­rit, îm­pre­ună cu Va­sili, un flă­cău toc­mit la coasă. Va­sili era hu­țul. Mi‑l amin­tesc și acum, un tip cu un spate dublu ca al meu, iute și în­demâ­na­tec, mâ­nu­ind coasa ca și cum ar fi fost o pre­lun­gire a pro­pri­u­lui braț. Urca re­pede la deal, abia mă ți­neam după el și mă în­treba din mers dacă am mai fost la coasă. M‑am ru­și­nat să spun că nu, dar m‑am și te­mut să spun că da, pen­tru că nu știam ce mă aș­teaptă, așa că am răs­puns ceva am­bi­guu, cum că am co­sit li­vada bu­ni­cu­lui. Va­sili a râs și mi‑a zis “apăi aici nu‑i li­vadă”. Asta ve­deam și eu – de­a­lul era abrupt, iar pă­măn­tul pă­rea să fie des­tul de frămân­tat, cu multe de­ni­ve­lări și atâta lu­cru știam și eu: are să fie greu de co­sit. Am în­ce­put amân­doi să co­sim, el îna­inte, eu în urma lui, în lun­gul cur­bei de nivel. Coasa mea se tot în­fi­gea cu vâr­ful în pământ, iar Va­sili mi‑a stri­gat să bag de seamă că‑i coasă bună și aș face bine să n‑o rup. Am săl­tat nițel vâr­ful coa­sei, dar în urma ei ei iarba tă­i­ată rămâ­nea cam lungă. Nici așa nu era bine, Va­sili bom­bă­nea ceva într‑o limbă pe care n‑o în­țe­le­geam. M‑am mai chi­nuit nițel, pe urmă m‑am ui­tat la Va­sili cu o pri­vire care spu­nea to­tul des­pre ne­pu­tința mea și el mi‑a zis să mă duc mai jos, unde fâ­nul fu­sese deja co­sit și tre­buia în­tors să se usuce. Cu treaba asta m‑am des­cur­cat mult mai ono­ra­bil, așa că mi-am me­ri­tat prăn­zul ală­turi de Va­sili și cei­lalți, o ciorbă de ba­ra­bule cu smân­tână. De fapt, ca să res­pect ade­vă­rul, era smân­tână cu ciorbă de ba­ra­bule. Noap­tea am dor­mit în fâ­nă­rie, într-un in­cre­di­bil mi­ros de iarbă și flori us­cate și am vi­sat că pu­team cosi pre­cum Vasili.

În toamna care a ur­mat am de­ve­nit co­leg cu Mi­truț, care ve­nea de un­deva de și mai sus pe fi­rul Mol­do­vei – Breaza. Eram une­ori to­va­răși în­tâm­plă­tori de drum că­tre li­ceu, pen­tru că și el – ca și mine — lo­cuia în oraș. Mi­truț stă­tea în ga­zdă, cred că pe la niște rude de-ale lui, iar dru­mul că­tre li­ceu se în­tin­dea preț de câ­țiva ki­lo­me­tri, de‑a lun­gul că­rora une­ori ne ală­tu­ram pa­șii. Așa am aflat că în sân­gele lui e un ames­tec de hu­țul și ro­mân și asta l‑a fă­cut de­si­gur mai in­te­re­sant în ochii mei, pen­tru că în sfâr­șit aveam oca­zia să mă im­pri­e­te­nesc cu unul din oa­me­nii aceștia mis­te­ri­oși. S‑a do­ve­dit mai apoi că Mi­truț nu era de­loc mis­te­rios. Era ve­sel și pri­e­te­nos și avea o mul­țime de po­vești des­pre lu­mea de unde ve­nea, unde m‑a in­vi­tat și pe mine într‑o iarnă, de Re­ve­lion. Așa am ajuns în Breaza, unde am vă­zut cu ochii mei lo­cul des­pre care Mi­truț îmi spu­nea po­vești și pe care cei de acolo îl nu­meau co­tlo­nul Coțio-Pico. Era co­tlon pen­tru că acolo era un cot al Mol­do­vei. Coțio îi spu­neau hu­țu­lii ta­tă­lui lui Mi­truț, Con­stan­tin pe nu­mele lui. Pico tre­buie să fi fost vreun ve­cin hu­țul. Pă­rin­ții lui Mi­truț m‑au pri­mit cu o os­pi­ta­li­tate și bu­nă­tate pe care nu le-am ui­tat nici azi, iar săr­bă­to­rile ace­lea de iarnă mi-au ră­mas și acum în amin­tire. Ve­deam de aproape o lume di­fe­rită de cea câm­pu­lun­geană, cu oa­meni ce vor­beau o limbă ne­în­țe­leasă, cu obi­ce­iuri ne­ma­ia­u­zite pen­tru mine, cu case apă­sate de ză­padă de la gea­mul că­rora se ză­rea lu­mina, iar eu um­blam prin sat prin în­tu­ne­ri­cul se­rii, că­lă­u­zit de Mi­truț care știa pe de rost pa­șii că­tre ca­sele pri­e­te­ni­lor lui. 

Au tre­cut mulți ani de atunci. Mi­truț și cu mine am fost îm­pre­ună doi ani de li­ceu, în ar­mată, apoi în fa­cul­tate. Ne-am în­tâl­nit rar apoi, în­de­păr­tați de ros­tu­rile vie­ții noas­tre care nu s‑au mai in­ter­sec­tat ge­o­gra­fic. În inima mea și sunt si­gur că și în a lui, am ră­mas la fel de pri­e­teni, chiar dacă nu ne-am mai pu­tut ve­dea. De cu­rând mi­nu­nile In­ter­ne­tu­lui ne-au pus din nou în con­tact, iar azi Mi­truț a pos­tat un link că­tre un film do­cu­men­tar despe hu­țuli. Asta mi‑a adus în minte toate gân­du­rile de mai sus, re­me­morând în­tâl­ni­rile mele cu hu­țuli. Și m‑am bu­cu­rat că nici el nu a ui­tat co­tlo­nul Coțio-Pico, de care acum e de­parte. Asta în­seamnă că, ori­cât de mult ne schimbă viața în cur­ge­rea ei, un­deva în stră­fun­du­rile noas­tre rămâne în­tot­dea­una le­gă­tura că­tre ceea ce ne‑a ză­mi­slit și ne‑a mo­de­lat pen­tru prima oară sufletul. 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.