Cum ieși din Câmpulung, mergând către Dorna, pe dreapta se lungește, pe firul unei văi, Sadova. Acum treizeci de ani ajungeam în partea aceea de Câmpulung – pe care localnicii o numesc Sihla – când mergeam la uscătoria de conuri, aflată undeva lângă apa Moldovei, chiar la ieșirea din oraș. Văzută de acolo prin ochii mei, Sadova părea misterioasă și sălbatică, ca o lume tainică a unor oameni retrași, din ale cărei hotare se ițea doar un colț, dezgolit înadins de pădurea ce o ascundea de lume. Știam că pe acolo se ajunge la Moldovița și apoi la Ciumârna, iar numele acesta din urmă mă umplea de mirare. Uneori se întâmpla să mă aflu în piața orașului, lângă autogară, de unde vedeam coborând oameni din autobuzul de Ciumârna și-mi amintesc că îi priveam cu o mare curiozitate, ca și cum m‑aș fi așteptat să fie deosebiți de toți ceilalți. Când mi-am exprimat mirarea față de toponimia ciudată, bunicul meu mi‑a spus scurt: “acolo‑s huțuli”.
Din Sadova venea primul huțul pe care l‑am cunoscut, Ursachi, colegul meu de bancă dintr‑a noua. Era un tip nițel clăpăug, cu un păr mereu răvășit și cu haine prea scurte la mâneci. Râdea mult și nu prea se omora cu școala, părea mai degrabă că vrea să bifeze cele zece clase obligatorii de la vremea aceea și să scape. Se întâmpla des să vină dimineață mirosind puternic a grajd – o dată l‑am întrebat direct de unde se trage odoarea și mi‑a spus că dimineață întâi trebuie să curețe la animale, cai și vaci. N‑am înțeles niciodată cum reușea să muncească dimineața și să ajungă și la școală – avea de mers vreo trei kilometri până la stația de autobuz, apoi vreo patruzeci de minute cu autobuzul pănă la autogara din Câmpulung, apoi încă vreo trei kilometri până la liceu — dar n‑am insistat pentru că Ursachi venea din lumea aceea ciudată a Sadovei și eram pe deplin încredințat că nu e bine să te bagi prea tare în sufletul oamenilor de acolo. Când venea vremea tezelor Ursachi era mai prietenos cu mine și mă întreba dacă am să‑l las să copieze de la mine. Am apucat să spun o dată că da, apoi n‑am mai scăpat de el. Avea o tehnică specială – nu se așeza lângă mine, pentru că tezele se dădeau pe numere: rândul 1, rândul 2, rândul 1, rândul 2 – așa că lăsa un coleg între noi în băncile de trei persoane ale clasei și copia de acolo. Se înțelege că eu aveam datoria să scriu mai mărișor, ca să poată vedea de la distanța la care se afla și să iau mâna din cănd în când de pe caietul de teză ca să poată citi. Prin clasa a zecea ajunsesem la o adevărată specializare: scriam câte o pagină de teză, apoi mă dădeam nițel în spate și Ursachi citea toată pagina, apoi încuvința discret din cap și eu treceam la pagina următoare. După examenul de treaptă ne-am întâlnit în fața liceului și l‑am întrebat cum s‑a descurcat. A râs și mi‑a zis că nu prea a învățat mare lucru – dacă o fi să aibă noroc, merge mai departe, dacă nu are destulă treabă pe-acasă. Nu l‑am mai revăzut niciodată pe Ursachi, l‑a înghițit satul acela îndepărtat al Sadovei din care venea, care avea și el un nume curios: Holohoșca.
Mai târziu, cred că în vacanța de vară de după treapta a doua, am ajuns pentru câteva zile mai sus pe firul apei, la Fundu Moldovei. Acolo bunica mea avea niște rude mai îndepărtate, oameni gospodari cu destulă stare. Mi‑o amintesc pe mătușa Leonora, o bătrână cu un chip ca al țărăncii din povești, cu o voce plină de blândețe și o privire de o incredibilă sinceritate. La ea fusesem trimis, să ajut la cosit și la întorsul fânului, ceea ce era desigur un pretext, pentru că priceperea mea într-ale coasei era prea puțină pentru o treabă așa de serioasă. Mătușa Leonora m‑a lăsat totuși să mă duc pe coastă dimineața, la răsărit, împreună cu Vasili, un flăcău tocmit la coasă. Vasili era huțul. Mi‑l amintesc și acum, un tip cu un spate dublu ca al meu, iute și îndemânatec, mânuind coasa ca și cum ar fi fost o prelungire a propriului braț. Urca repede la deal, abia mă țineam după el și mă întreba din mers dacă am mai fost la coasă. M‑am rușinat să spun că nu, dar m‑am și temut să spun că da, pentru că nu știam ce mă așteaptă, așa că am răspuns ceva ambiguu, cum că am cosit livada bunicului. Vasili a râs și mi‑a zis “apăi aici nu‑i livadă”. Asta vedeam și eu – dealul era abrupt, iar pămăntul părea să fie destul de frământat, cu multe denivelări și atâta lucru știam și eu: are să fie greu de cosit. Am început amândoi să cosim, el înainte, eu în urma lui, în lungul curbei de nivel. Coasa mea se tot înfigea cu vârful în pământ, iar Vasili mi‑a strigat să bag de seamă că‑i coasă bună și aș face bine să n‑o rup. Am săltat nițel vârful coasei, dar în urma ei ei iarba tăiată rămânea cam lungă. Nici așa nu era bine, Vasili bombănea ceva într‑o limbă pe care n‑o înțelegeam. M‑am mai chinuit nițel, pe urmă m‑am uitat la Vasili cu o privire care spunea totul despre neputința mea și el mi‑a zis să mă duc mai jos, unde fânul fusese deja cosit și trebuia întors să se usuce. Cu treaba asta m‑am descurcat mult mai onorabil, așa că mi-am meritat prănzul alături de Vasili și ceilalți, o ciorbă de barabule cu smântână. De fapt, ca să respect adevărul, era smântână cu ciorbă de barabule. Noaptea am dormit în fânărie, într-un incredibil miros de iarbă și flori uscate și am visat că puteam cosi precum Vasili.
În toamna care a urmat am devenit coleg cu Mitruț, care venea de undeva de și mai sus pe firul Moldovei – Breaza. Eram uneori tovarăși întâmplători de drum către liceu, pentru că și el – ca și mine — locuia în oraș. Mitruț stătea în gazdă, cred că pe la niște rude de-ale lui, iar drumul către liceu se întindea preț de câțiva kilometri, de‑a lungul cărora uneori ne alăturam pașii. Așa am aflat că în sângele lui e un amestec de huțul și român și asta l‑a făcut desigur mai interesant în ochii mei, pentru că în sfârșit aveam ocazia să mă imprietenesc cu unul din oamenii aceștia misterioși. S‑a dovedit mai apoi că Mitruț nu era deloc misterios. Era vesel și prietenos și avea o mulțime de povești despre lumea de unde venea, unde m‑a invitat și pe mine într‑o iarnă, de Revelion. Așa am ajuns în Breaza, unde am văzut cu ochii mei locul despre care Mitruț îmi spunea povești și pe care cei de acolo îl numeau cotlonul Coțio-Pico. Era cotlon pentru că acolo era un cot al Moldovei. Coțio îi spuneau huțulii tatălui lui Mitruț, Constantin pe numele lui. Pico trebuie să fi fost vreun vecin huțul. Părinții lui Mitruț m‑au primit cu o ospitalitate și bunătate pe care nu le-am uitat nici azi, iar sărbătorile acelea de iarnă mi-au rămas și acum în amintire. Vedeam de aproape o lume diferită de cea câmpulungeană, cu oameni ce vorbeau o limbă neînțeleasă, cu obiceiuri nemaiauzite pentru mine, cu case apăsate de zăpadă de la geamul cărora se zărea lumina, iar eu umblam prin sat prin întunericul serii, călăuzit de Mitruț care știa pe de rost pașii către casele prietenilor lui.
Au trecut mulți ani de atunci. Mitruț și cu mine am fost împreună doi ani de liceu, în armată, apoi în facultate. Ne-am întâlnit rar apoi, îndepărtați de rosturile vieții noastre care nu s‑au mai intersectat geografic. În inima mea și sunt sigur că și în a lui, am rămas la fel de prieteni, chiar dacă nu ne-am mai putut vedea. De curând minunile Internetului ne-au pus din nou în contact, iar azi Mitruț a postat un link către un film documentar despe huțuli. Asta mi‑a adus în minte toate gândurile de mai sus, rememorând întâlnirile mele cu huțuli. Și m‑am bucurat că nici el nu a uitat cotlonul Coțio-Pico, de care acum e departe. Asta înseamnă că, oricât de mult ne schimbă viața în curgerea ei, undeva în străfundurile noastre rămâne întotdeauna legătura către ceea ce ne‑a zămislit și ne‑a modelat pentru prima oară sufletul.
Lasă un comentariu