În sus, pe firul Moldovei

Cum ieși din Câm­pu­lung, mergând către Dorna, pe dreapta se lungește, pe firul unei văi, Sadova. Acum treizeci de ani ajungeam în partea aceea de Câm­pu­lung – pe care local­nicii o numesc Sihla – când mergeam la uscă­to­ria de conuri, aflată undeva lângă apa Moldovei, chiar la ieșirea din oraș. Văzută de acolo prin ochii mei, Sadova părea mis­te­rioasă și săl­bat­ică, ca o lume tainică a unor oameni retrași, din ale cărei hotare se ițea doar un colț, dez­golit înadins de pădurea ce o ascun­dea de lume. Știam că pe acolo se ajunge la Moldovița și apoi la Ciumârna, iar numele acesta din urmă mă umplea de mirare. Une­ori se întâm­pla să mă aflu în piața orașu­lui, lângă auto­g­ară, de unde vedeam coborând oameni din auto­buzul de Ciumârna și-mi amintesc că îi priveam cu o mare curi­oz­i­tate, ca și cum m‑aș fi aștep­tat să fie deose­biți de toți ceilalți. Când mi-am expri­mat mirarea față de topon­imia ciu­dată, bunicul meu mi‑a spus scurt: “acolo‑s huțuli”.

Din Sadova venea primul huțul pe care l‑am cunos­cut, Ursachi, colegul meu de bancă dintr‑a noua. Era un tip nițel clăpăug, cu un păr mereu răvășit și cu haine prea scurte la mâneci. Râdea mult și nu prea se omora cu școala, părea mai degrabă că vrea să bifeze cele zece clase oblig­a­torii de la vre­mea aceea și să scape. Se întâm­pla des să vină dimineață mirosind put­er­nic a grajd – o dată l‑am între­bat direct de unde se trage odoarea și mi‑a spus că dimineață întâi tre­buie să curețe la ani­male, cai și vaci. N‑am înțe­les nicio­dată cum reușea să muncească dimineața și să ajungă și la școală – avea de mers vreo trei kilo­metri până la stația de auto­buz, apoi vreo patruzeci de minute cu auto­buzul pănă la auto­g­ara din Câm­pu­lung, apoi încă vreo trei kilo­metri până la liceu — dar n‑am insi­s­tat pen­tru că Ursachi venea din lumea aceea ciu­dată a Sadovei și eram pe deplin încred­ințat că nu e bine să te bagi prea tare în sufle­tul oame­nilor de acolo. Când venea vre­mea tezelor Ursachi era mai pri­etenos cu mine și mă întreba dacă am să‑l las să copieze de la mine. Am apu­cat să spun o dată că da, apoi n‑am mai scă­pat de el. Avea o tehnică spe­cială – nu se așeza lângă mine, pen­tru că tezele se dădeau pe numere: rân­dul 1, rân­dul 2, rân­dul 1, rân­dul 2 – așa că lăsa un coleg între noi în băn­cile de trei per­soane ale cla­sei și copia de acolo. Se înțelege că eu aveam dato­ria să scriu mai mărișor, ca să poată vedea de la dis­tanța la care se afla și să iau mâna din cănd în când de pe cai­etul de teză ca să poată citi. Prin clasa a zecea ajunsesem la o ade­vărată spe­cializare: scriam câte o pag­ină de teză, apoi mă dădeam nițel în spate și Ursachi citea toată pag­ina, apoi încu­vința dis­cret din cap și eu tre­ceam la pag­ina urmă­toare. După exa­m­enul de treaptă ne-am întâl­nit în fața liceu­lui și l‑am între­bat cum s‑a des­cur­cat. A râs și mi‑a zis că nu prea a învățat mare lucru – dacă o fi să aibă noroc, merge mai departe, dacă nu are destulă tre­abă pe-acasă. Nu l‑am mai revăzut nicio­dată pe Ursachi, l‑a înghițit satul acela înde­păr­tat al Sadovei din care venea, care avea și el un nume curios: Holo­hoșca.

Mai târziu, cred că în vacanța de vară de după treapta a doua, am ajuns pen­tru câteva zile mai sus pe firul apei, la Fundu Moldovei. Acolo bunica mea avea niște rude mai înde­păr­tate, oameni gospo­dari cu destulă stare. Mi‑o amintesc pe mătușa Leonora, o bătrână cu un chip ca al țărăncii din povești, cu o voce plină de blân­dețe și o privire de o incred­i­bilă sin­cer­i­tate. La ea fus­esem trimis, să ajut la cosit și la întor­sul fânu­lui, ceea ce era desigur un pre­text, pen­tru că pri­ceperea mea într-ale coa­sei era prea puțină pen­tru o tre­abă așa de serioasă. Mătușa Leonora m‑a lăsat totuși să mă duc pe coastă dimineața, la răsărit, împre­ună cu Vasili, un flăcău tocmit la coasă. Vasili era huțul. Mi‑l amintesc și acum, un tip cu un spate dublu ca al meu, iute și îndemâ­natec, mân­uind coasa ca și cum ar fi fost o pre­lun­gire a pro­pri­u­lui braț. Urca repede la deal, abia mă țineam după el și mă întreba din mers dacă am mai fost la coasă. M‑am ruși­nat să spun că nu, dar m‑am și temut să spun că da, pen­tru că nu știam ce mă așteaptă, așa că am răspuns ceva ambiguu, cum că am cosit livada bunicu­lui. Vasili a râs și mi‑a zis “apăi aici nu‑i livadă”. Asta vedeam și eu – dealul era abrupt, iar pămăn­tul părea să fie destul de frămân­tat, cu multe denivelări și atâta lucru știam și eu: are să fie greu de cosit. Am început amân­doi să cosim, el înainte, eu în urma lui, în lun­gul curbei de nivel. Coasa mea se tot înfigea cu vâr­ful în pământ, iar Vasili mi‑a stri­gat să bag de seamă că‑i coasă bună și aș face bine să n‑o rup. Am săl­tat nițel vâr­ful coa­sei, dar în urma ei ei iarba tăi­ată rămânea cam lungă. Nici așa nu era bine, Vasili bom­bănea ceva într‑o limbă pe care n‑o înțelegeam. M‑am mai chi­nuit nițel, pe urmă m‑am uitat la Vasili cu o privire care spunea totul despre neputința mea și el mi‑a zis să mă duc mai jos, unde fânul fus­ese deja cosit și tre­buia întors să se usuce. Cu tre­aba asta m‑am des­cur­cat mult mai onor­a­bil, așa că mi-am mer­i­tat prănzul ală­turi de Vasili și ceilalți, o ciorbă de barab­ule cu smân­tână. De fapt, ca să respect ade­vărul, era smân­tână cu ciorbă de barab­ule. Noaptea am dor­mit în fânărie, într-un incred­i­bil miros de iarbă și flori uscate și am visat că puteam cosi pre­cum Vasili.

În toamna care a urmat am devenit coleg cu Mitruț, care venea de undeva de și mai sus pe firul Moldovei – Breaza. Eram une­ori tovarăși întâm­plă­tori de drum către liceu, pen­tru că și el – ca și mine — locuia în oraș. Mitruț stătea în gazdă, cred că pe la niște rude de-ale lui, iar dru­mul către liceu se întin­dea preț de câțiva kilo­metri, de‑a lun­gul cărora une­ori ne ală­tu­ram pașii. Așa am aflat că în sân­gele lui e un amestec de huțul și român și asta l‑a făcut desigur mai intere­sant în ochii mei, pen­tru că în sfârșit aveam ocazia să mă impri­ete­nesc cu unul din oamenii aceș­tia mis­te­ri­oși. S‑a dovedit mai apoi că Mitruț nu era deloc mis­te­rios. Era vesel și pri­etenos și avea o mulțime de povești despre lumea de unde venea, unde m‑a invi­tat și pe mine într‑o iarnă, de Rev­e­lion. Așa am ajuns în Breaza, unde am văzut cu ochii mei locul despre care Mitruț îmi spunea povești și pe care cei de acolo îl numeau cot­lonul Coțio-Pico. Era cot­lon pen­tru că acolo era un cot al Moldovei. Coțio îi spuneau huțulii tatălui lui Mitruț, Con­stan­tin pe numele lui. Pico tre­buie să fi fost vreun vecin huțul. Părinții lui Mitruț m‑au primit cu o ospi­tal­i­tate și bună­tate pe care nu le-am uitat nici azi, iar săr­bă­to­rile ace­lea de iarnă mi-au rămas și acum în amintire. Vedeam de aproape o lume difer­ită de cea câm­pu­lungeană, cu oameni ce vor­beau o limbă neînțe­leasă, cu obi­ceiuri nema­iauzite pen­tru mine, cu case apăsate de zăpadă de la gea­mul cărora se zărea lumina, iar eu umblam prin sat prin întuner­icul serii, călăuzit de Mitruț care știa pe de rost pașii către casele pri­ete­nilor lui.

Au tre­cut mulți ani de atunci. Mitruț și cu mine am fost împre­ună doi ani de liceu, în armată, apoi în fac­ul­tate. Ne-am întâl­nit rar apoi, înde­păr­tați de ros­turile vieții noas­tre care nu s‑au mai inter­sec­tat geografic. În inima mea și sunt sigur că și în a lui, am rămas la fel de pri­eteni, chiar dacă nu ne-am mai putut vedea. De curând min­unile Inter­ne­tu­lui ne-au pus din nou în con­tact, iar azi Mitruț a postat un link către un film doc­u­men­tar despe huțuli. Asta mi‑a adus în minte toate gân­durile de mai sus, remem­o­rând întâl­nir­ile mele cu huțuli. Și m‑am bucu­rat că nici el nu a uitat cot­lonul Coțio-Pico, de care acum e departe. Asta înseamnă că, oricât de mult ne schimbă viața în curg­erea ei, undeva în stră­fun­durile noas­tre rămâne întot­deauna legă­tura către ceea ce ne‑a zămis­lit și ne‑a mod­e­lat pen­tru prima oară sufle­tul.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu