Ce poate fi mai pro­mi­ță­tor, atunci când în­cepi li­ceul, de­cât să știi că la un mo­ment dat vei avea o ma­te­rie care se va numi vâ­nă­toare? Pe vre­mea ado­les­cen­ței mele nu se spu­nea că e cool, nici că e be­ton. Dar aveam o doză să­nă­toasă de en­tu­zi­asm și ne bu­cu­ram toți cei care aveam no­ro­cul de a stu­dia o ast­fel de ma­te­rie, pen­tru că pă­rea să fie plină de vraja unor po­vești fan­tas­tice și aproape in­cre­di­bile des­pre săl­ba­ti­cia na­tu­rii. Aveam să aflăm de în­dată ce am în­ce­put clasa a noua des­pre pro­fe­so­rul de vâ­nă­toare, o fi­gură aparte în cor­pul pro­fe­so­ral al li­ce­u­lui sil­vic din Câm­pu­lung, dar a tre­buit să aș­tep­tăm până în clasa a un­spre­ze­cea ca să‑l avem das­căl pe in­gi­ne­rul Zol­tan Apa­thy. Chiar și as­tăzi îmi pare aproape ne­fi­resc nu­mele acesta com­plet, for­mal și rece, așa că am să mă în­torc la cel cu care ge­ne­ra­ții în­tregi de elevi ai li­ce­u­lui l‑au nu­mit: moș Apa­thy.

Am că­u­tat peste tot o fo­to­gra­fie care să îl în­fă­ți­șeze pe moș Apa­thy, pen­tru că doar văzându‑l veți în­țe­lege mai bine cine era. Za­dar­nic. In­ter­ne­tul nu dez­vă­luie aproape ni­mic des­pre acest om cu to­tul spe­cial, în afară de in­for­ma­ția seacă a unei do­na­ții că­tre Sta­ţiu­nea Ex­pe­ri­men­tală de Cul­tura Mo­li­du­lui din Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc a unei co­le­cţii de in­secte. Tex­tul con­ti­nuă: “Această co­le­cţie cu­prinde în prin­ci­pal co­le­op­tere şi le­pi­dop­tere re­col­tate în zona Bu­co­vi­nei. Au­to­rul a fost con­fe­renţiar la In­sti­tu­tul de Sil­vi­cul­tură din Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc, iar apoi până la pen­sio­nare un re­mar­ca­bil pro­fe­sor de pro­te­cţia pă­du­ri­lor şi vâ­nă­toare la Li­ceul Sil­vic din ace­eaşi lo­ca­li­tate”. Doar atât? A tre­buit să mă mul­țu­mesc a de­cupa si­lu­eta lui dintr‑o poză de grup, doar de dra­gul de a‑i pune ima­gi­nea lângă aceste cu­vinte.

Moș Apa­thy se tră­gea dintr‑o fa­mi­lie în­stă­rită de ma­ghiari – cel pu­țin așa afla­sem eu de la bu­ni­cul meu, cu care era pri­e­ten – iar ta­tăl său fu­sese su­b­pre­fect al pla­sei Mu­reș, pare-se om cu des­tulă avere. Își tri­mi­sese fiul să stu­dieze la Viena, după obi­ce­iu­rile vre­mii, pen­tru a de­veni in­gi­ner sil­vic. A ajuns la Câm­pu­lung ca in­gi­ner în ad­mi­nis­tra­ția fon­du­lui bi­se­ri­cesc. A de­ve­nit apoi pro­fe­sor la in­sti­tu­tul de sil­vi­cul­tură, iar când co­mu­niș­tii au mu­tat fa­cul­ta­tea la Bra­șov, el a ales să rămână la școala sil­vică câm­pu­lun­geană. Poate nici n‑a avut de ales, nu­mai Dum­ne­zeu știe cum s‑au în­tâm­plat lu­cru­rile la vre­mea aceea – cert e că a ră­mas să în­vețe ge­ne­ra­ții în­tregi de pă­du­rari și maiș­tri sil­vici des­pre gân­gă­ni­ile pă­du­rii și des­pre pa­siu­nea lui, vâ­nă­toa­rea.

La vre­mea când i‑am fost elev, moș Apa­thy se apro­pia de șap­te­zeci de ani. Nu-și pier­duse câ­tuși de pu­țin vi­va­ci­ta­tea. Mi­cuț de înăl­țime, mer­gea iute pe cu­loa­rele li­ce­u­lui, ținând cu două de­gete ca­ta­lo­gul cla­sei din care ve­nea, vânturându‑l îna­inte și îna­poi și flu­ie­rând când era bine dis­pus o me­lo­die doar de el ști­ută. Avea pă­rul alb și o mus­tă­cioară nea­gră, poate vop­sită, poate nu. Era me­reu îm­bră­cat cu haine în stil vâ­nă­to­resc, une­ori și cu o pă­lă­riuță cu pene de fa­zan sau co­coș de munte. Pri­vi­rea îi era ade­sea în­crun­tată – moș Apa­thy își pier­duse deja o parte din op­ti­mis­mul pe care îl va fi avut când era mai tâ­năr. Doar când în­ce­pea să ne is­to­ri­sească po­vești de vâ­nă­toare din tre­cut, pri­vi­rea i se lu­mina și pă­rea trans­por­tat în altă lume. Avea da­rul de a zu­grăvi sce­nele de vâ­nă­toare și pes­cuit ca și cum le-am fi vă­zut cu to­ții aie­vea și, lu­cru de mi­rare, trei­zeci și opt de ado­les­cenți neas­tâm­pă­rați și puși pe șo­tii de­ve­neam pen­tru un ceas trei­zeci și opt de guri căs­cate care res­pi­rau în rit­mul po­veș­ti­lor sale. Ra­re­ori, ne fă­cea ca­dou câte o oră spe­cială, în care adu­cea co­lec­ția lui de di­a­po­zi­tive și ne arăta ima­gini din na­tură pe care le sur­prin­sese chiar el. Erau fo­to­gra­fii in­cre­di­bile pen­tru noi – na­tura sur­prinsă în cli­pele ei de mă­re­ție și fru­mu­sețe su­premă – cam cum sunt fo­to­gra­fi­ile Na­tio­nal Ge­o­gra­phic de azi, artă și spec­ta­col tot­o­dată. Fi­e­care fo­to­gra­fie avea un ti­tlu al ei, su­ges­tiv și ar­tis­tic, iar moș Apa­thy le pri­vea cu nos­tal­gia cli­pe­lor pe care le tră­ise în mo­men­tul fo­to­gra­fiei. Îmi amin­tesc o fo­to­gra­fie cu trei pui de brad, unul lângă al­tul, ie­șind parcă din ace­eași ră­dă­cină, lup­tăndu-se cu omă­tul mare de pe munte, din care re­u­și­seră să scoată vâr­fu­rile la lu­mina unei di­mi­neți ge­roase, ce fă­cea ză­pada să sti­clească. Moș Apa­thy a privit‑o o clipă și ne‑a spus: aici sunt trei frați fâr­tați.

Moș Apa­thy se mân­drea cu o ma­șină aparte în pe­i­sa­jul ace­lor tim­puri – un War­tburg 1000, vop­sit în alb și al­bas­tru, ceea ce îi dă­dea un plus de dis­tinc­ție, pen­tru că pu­ține erau atunci ma­și­nile cu o ca­ro­se­rie bi­co­loră. O în­gri­jea cu o de­o­se­bită pa­siune, era me­reu cu­rată și lu­ci­toare, iar bor­dul cu ele­mente de lemn fur­ni­ruit îi dă­dea o notă oa­re­cum aris­to­cra­tică. Cel pu­țin așa îmi pă­rea mie. Ori­unde ai fi văzut‑o prin oraș, știai că moș Apa­thy nu poate fi de­parte. Era sem­nul lui dis­tinc­tiv, em­blema lui no­bi­li­ară, de­cla­ra­ția lui de apar­te­nență la cul­tura nem­țească, față de care avea o mare ad­mi­ra­ție.

Mi‑a fost pen­tru scurtă vreme și pro­fe­sor de tir. Eram într‑a un­spre­ze­cea și par­ti­ci­pam îm­pre­ună cu alți co­legi la o se­lec­ție de elevi pen­tru a re­pre­zenta li­ceul la con­cur­sul na­țio­nal pe me­se­rii. Tre­buia să ne do­ve­dim pri­ce­pe­rea în mai multe do­me­nii: mâ­nu­i­rea unui fi­e­răs­trau me­ca­nic la do­bo­rât ar­bori și la cu­ră­țat de crăci, apre­ci­e­rea unor dis­tanțe, re­cu­noaș­te­rea unor plante și ar­bori, aler­gare în te­ren ac­ci­den­tat și tir la ta­lere. Nu știu cât de în­demâ­na­tec eram la ce­le­lalte probe, dar îmi amin­tesc că la ta­lere am fost dez­as­truos. Moș Apa­thy s‑a stră­duit să mă în­vețe cum se trage cu arma de vâ­nă­toare, dar se pare că nu‑s fă­cut din alu­a­tul vâ­nă­to­ri­lor. Până la urmă n‑am fost ales să merg la con­curs – nu știu dacă doar din mo­ti­vul ne­în­demâ­nă­rii la tir sau vor mai fi fost și al­tele – știu însă si­gur că am fost tare dez­a­mă­git de mine și ru­și­nat față de pro­fe­so­rul meu de vâ­nă­toare, pen­tru că n‑am pu­tut fi la înăl­ți­mea aș­tep­tă­ri­lor lui. Pri­e­te­nia lui cu bu­ni­cul meu, in­gi­ner sil­vic și el, nu-mi adu­cea nici un fel de avan­taje, ci doar o răs­pun­dere su­pli­men­tară de a mă do­vedi vred­nic să de­vin sil­vi­cul­tor.

Moș Apa­thy a trăit încă mulți ani după ce am ter­mi­nat li­ceul. Ul­ti­mii ani ai vie­ții lui i‑a pe­tre­cut în în­tu­ne­ric, pen­tru că Dum­ne­zeu a vrut ca el să or­bească și să‑l lip­sească de bu­cu­ria de a‑și ve­dea amin­ti­rile unei vieți pline. S‑a stins într-un târ­ziu, oc­to­ge­nar, prea pu­țin știut de cei­lalți și de foș­tii lui elevi, că­rora le‑a lă­sat drept moș­te­nire toată dra­gos­tea lui pen­tru na­tură și vâ­nă­toare. Nu știu ce s‑a ales de co­lec­ția lui de di­a­po­zi­tive, pe unde mai sunt și în mâi­nile cui se află, dar mi-aș fi do­rit să le mai văd o dată și să mai aud în gând vo­cea lui moș Apa­thy spu­nându-ne des­pre dan­tela fină a unui mes­tea­căn plin de chi­ciură, su­me­țit din mu­chia unui pi­cior de munte și lu­mi­nat de pri­mele raze ale ră­să­ri­tu­lui: astea‑s bro­de­ri­ile ier­nii bu­co­vi­nene.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Melinte Ramiro

    Am avut parte de această binecuvântare,de a avea, la li­ceul sil­vic din Câm­pu­lun­gul Mol­do­ve­nesc al ani­lor 1976–1980, o ple­iadă de pro­fe­sori de mare ca­li­bru, cei mai mulţi aflaţi vâr­sta ma­tu­ri­tă­ţii, în­tre care “Moș Apa­thy” fă­cea cu si­gu­ranţă o notă di­scor­dantă, o notă aparte.
    Pe lângă dis­ci­plina de vâ­nă­toare (pro­te­cţia pă­du­ri­lor nu am studiat‑o cu dum­ne­a­lui), care se stu­dia în clasa a XI‑a, am stu­diat cu dum­ne­a­lui chiar din clasa a IX‑a, de­se­nul tehnic.Avea o aură de pro­fe­sor din “alte vremi”, cu ac­cen­tul nemţesc, “asta‑i zchiţă de dezen teh­nic măi ? Ce notă me­riţi pen­tru zchiţa asta ?”
    Mai apoi, la dis­ci­plina de vâ­nă­toare, eram și noi mai aco­mo­daţi cu at­mosfera de li­ceu, îl per­ce­peam deja ca pe un pro­fe­sor de o va­loare aparte, știam din spu­sele dân­su­lui că ter­mi­nase fa­cul­ta­tea la Vi­ana (nu Viena) cum îi plă­cea să spună, ne bu­cu­ram de di­a­po­zi­ti­vele pe care am avut de­o­a­e­bita plă­cere de a le ve­dea la ora de la­bo­ra­tor. Mi-aduc aminte și acum o fo­to­gra­fie cu un pui de vulpe (re­a­li­zată co­lor, ceea ce pe acele vre­muri era o ra­ri­tate), pe care ne‑a ex­pli­cat că a fost des­tul de greu de re­a­li­zat.
    Era și des­tul de șu­gu­băţ uneori.Ne‑a po­ves­tit odată la o oră și des­pre avan­ta­jele con­su­mu­lui de hrană bo­gată în ce­lu­loză și fi­bre ve­ge­tale în sco­pul unei di­ges­tii efi­ciente, atât la nive­lul sto­ma­cu­lui, cât și la nive­lul in­tes­ti­nu­lui. În acest scop, el în­suși fo­lo­sea tă­râţe de grîu ames­te­cate cu lapte acru și fă­cea haz pe această temă, re­fe­rindu-se la soţia dân­su­lui, care îi pre­gă­tea ames­te­cul și apoi îl atenţiona : “Treci moș­n­ege și ia-ţi (ser­vește) ciubărul.”(aluzie la fap­tul că se hră­nește cu tă­râţe, ase­me­nea cu va­cile, că­rora stă­pâ­nul va­ci­lor le dă tă­râţele în ciu­băr.”). Pen­tru ne­cu­nos­că­tori, ciu­bă­rul este un vas de lemn, cu do­age, ase­mă­nă­tor cu o va­dră.
    Era și în­dru­mă­tor de an, la o clasă de elevi ai șco­lii pro­fe­sio­nale de pă­du­rari, care îi cam creau ne­ca­zuri (pe­tre­ceri cu scan­dal prin oraș etc.), pe care îi tot apos­trofa și‑i ame­ninţa, că dacă nu se cu­minţesc îi lasă baltă și iese la “pen­zie”, dar până la urmă i‑a în­dru­mat până la ab­sol­vire.
    Am aflat apoi de ple­ca­rea lui la Dom­nul, deși nu-mi mai amin­tesc exact anul.Bunul Dum­ne­zeu să‑l ierte , iar pe noi să ne mi­lu­iască ca un bun și de oa­meni iu­bi­tor !!!

  2. Neculai-Marcel Flocea

    Ta­tăl in­gi­ne­ru­lui Apa­thy a fost pre­fect li­be­ral de Sto­ro­ji­neț şi de­can al ba­ro­u­lui la Cer­nă­uți! Fa­mi­lia, po­tri­vit spu­se­lor sale, se tră­gea din zona Fă­gă­ra­şu­lui, ro­mâni cu nu­mele ma­ghia­ri­zate. Am avut bu­cu­ria să îl am das­căl şi mai apoi pri­e­ten.
    Fru­mos por­tret!
    Poze gă­seşti pe con­tul meu fb !

  3. Alin

    Foarte fru­moasa ima­gi­nea. Ma face sa ma gan­desc la bu­ni­cul meu, multe zeci de ani in­va­ta­tor intr-un sat din Ar­deal, un om pas­trat viu in me­mo­ria ce­lor pe care i‑a atins cu ha­rul lui multa vreme dupa ce s‑a dus din­tre noi.
    Mul­tu­mesc

    • Sorin Sfirlogea

      Sun­tem no­ro­coși să avem în amin­tire ast­fel de oa­meni. Mă uit la ge­ne­ra­ți­ile care le-au ur­mat și mă în­treb câți din­tre noi vom mai avea pu­te­rea de a pro­iecta ast­fel de mo­dele. Și dacă ast­fel de oa­meni mai au vreo va­loare in ochii ge­ne­ra­ți­i­lor care acum se ri­dică. Pro­ba­bil că răs­pun­sul de­pinde și de noi…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.