Moș Apathy

Ce poate fi mai promiță­tor, atunci când începi liceul, decât să știi că la un moment dat vei avea o materie care se va numi vână­toare? Pe vre­mea ado­lescenței mele nu se spunea că e cool, nici că e beton. Dar aveam o doză sănă­toasă de entuzi­asm și ne bucu­ram toți cei care aveam norocul de a stu­dia o ast­fel de materie, pen­tru că părea să fie plină de vraja unor povești fan­tas­tice și aproape incred­i­bile despre săl­bati­cia naturii. Aveam să aflăm de îndată ce am început clasa a noua despre pro­fe­sorul de vână­toare, o fig­ură aparte în cor­pul pro­fe­so­ral al liceu­lui sil­vic din Câm­pu­lung, dar a tre­buit să aștep­tăm până în clasa a unspreze­cea ca să‑l avem dascăl pe inginerul Zoltan Apa­thy. Chiar și astăzi îmi pare aproape nefiresc numele acesta com­plet, for­mal și rece, așa că am să mă întorc la cel cu care gen­er­ații întregi de elevi ai liceu­lui l‑au numit: moș Apa­thy.

Am cău­tat peste tot o fotografie care să îl înfățișeze pe moș Apa­thy, pen­tru că doar văzându‑l veți înțelege mai bine cine era. Zadar­nic. Inter­ne­tul nu dezvăluie aproape nimic despre acest om cu totul spe­cial, în afară de infor­mația seacă a unei don­ații către Staţi­unea Exper­i­men­tală de Cul­tura Molidu­lui din Câm­pu­lung Moldove­nesc a unei colecţii de insecte. Tex­tul con­tinuă: “Această colecţie cuprinde în prin­ci­pal coleoptere şi lep­i­doptere recoltate în zona Bucovinei. Autorul a fost con­fer­enţiar la Insti­tu­tul de Sil­vi­cul­tură din Câm­pu­lung Moldove­nesc, iar apoi până la pen­sion­are un remar­ca­bil pro­fe­sor de pro­tecţia pădurilor şi vână­toare la Liceul Sil­vic din aceeaşi local­i­tate”. Doar atât? A tre­buit să mă mulțumesc a decupa silueta lui dintr‑o poză de grup, doar de dragul de a‑i pune imag­inea lângă aceste cuvinte.

Moș Apa­thy se trăgea dintr‑o fam­i­lie înstărită de maghiari – cel puțin așa aflasem eu de la bunicul meu, cu care era pri­eten – iar tatăl său fus­ese sub­pre­fect al pla­sei Mureș, pare-se om cu destulă avere. Își trim­is­ese fiul să studieze la Viena, după obi­ceiurile vremii, pen­tru a deveni inginer sil­vic. A ajuns la Câm­pu­lung ca inginer în admin­is­trația fon­du­lui bis­ericesc. A devenit apoi pro­fe­sor la insti­tu­tul de sil­vi­cul­tură, iar când comu­niștii au mutat fac­ul­tatea la Brașov, el a ales să rămână la școala sil­vică câm­pu­lungeană. Poate nici n‑a avut de ales, numai Dum­nezeu știe cum s‑au întâm­plat lucrurile la vre­mea aceea – cert e că a rămas să învețe gen­er­ații întregi de pădu­rari și maiștri sil­vici despre gângăni­ile pădurii și despre pasi­unea lui, vână­toarea.

La vre­mea când i‑am fost elev, moș Apa­thy se apropia de șaptezeci de ani. Nu-și pier­duse câtuși de puțin vivac­i­tatea. Micuț de înălțime, mergea iute pe culoarele liceu­lui, ținând cu două degete cat­a­logul cla­sei din care venea, vânturându‑l înainte și înapoi și fluierând când era bine dis­pus o melodie doar de el știută. Avea părul alb și o mustă­cioară nea­gră, poate vop­sită, poate nu. Era mereu îmbră­cat cu haine în stil vână­toresc, une­ori și cu o pălări­uță cu pene de fazan sau cocoș de munte. Privirea îi era ade­sea încrun­tată – moș Apa­thy își pier­duse deja o parte din opti­mis­mul pe care îl va fi avut când era mai tânăr. Doar când înce­pea să ne istorisească povești de vână­toare din tre­cut, privirea i se lumina și părea trans­portat în altă lume. Avea darul de a zugrăvi scenele de vână­toare și pes­cuit ca și cum le-am fi văzut cu toții aie­vea și, lucru de mirare, treizeci și opt de ado­lescenți neast­âm­părați și puși pe șotii deve­neam pen­tru un ceas treizeci și opt de guri căs­cate care res­pi­rau în rit­mul poveștilor sale. Rareori, ne făcea cadou câte o oră spe­cială, în care aducea colecția lui de diapoz­i­tive și ne arăta imag­ini din natură pe care le sur­prins­ese chiar el. Erau fotografii incred­i­bile pen­tru noi – natura sur­prinsă în clipele ei de măreție și fru­musețe supremă – cam cum sunt fotografi­ile National Geo­graphic de azi, artă și spec­ta­col toto­dată. Fiecare fotografie avea un titlu al ei, sug­es­tiv și artis­tic, iar moș Apa­thy le privea cu nos­tal­gia clipelor pe care le trăise în momen­tul fotografiei. Îmi amintesc o fotografie cu trei pui de brad, unul lângă altul, ieșind parcă din aceeași rădăcină, luptăndu-se cu omă­tul mare de pe munte, din care reușis­eră să scoată vâr­furile la lumina unei dimineți geroase, ce făcea zăpada să sti­clească. Moș Apa­thy a privit‑o o clipă și ne‑a spus: aici sunt trei frați fâr­tați.

Moș Apa­thy se mân­drea cu o mașină aparte în peisajul acelor tim­puri – un Wart­burg 1000, vop­sit în alb și albas­tru, ceea ce îi dădea un plus de dis­tincție, pen­tru că puține erau atunci mașinile cu o caroserie bicol­oră. O îngri­jea cu o deosebită pasi­une, era mereu curată și luci­toare, iar bor­dul cu ele­mente de lemn furniruit îi dădea o notă oare­cum aris­to­crat­ică. Cel puțin așa îmi părea mie. Ori­unde ai fi văzut‑o prin oraș, știai că moș Apa­thy nu poate fi departe. Era sem­nul lui dis­tinc­tiv, emblema lui nobil­iară, declar­ația lui de aparte­nență la cul­tura nemțească, față de care avea o mare admi­rație.

Mi‑a fost pen­tru scurtă vreme și pro­fe­sor de tir. Eram într‑a unspreze­cea și par­tic­i­pam împre­ună cu alți colegi la o selecție de elevi pen­tru a reprezenta liceul la con­cur­sul național pe meserii. Tre­buia să ne dovedim pri­ceperea în mai multe domenii: mânuirea unui fierăs­trau mecanic la doborât arbori și la curățat de crăci, aprecierea unor dis­tanțe, recunoașterea unor plante și arbori, aler­gare în teren acci­den­tat și tir la talere. Nu știu cât de îndemâ­natec eram la cele­lalte probe, dar îmi amintesc că la talere am fost deza­s­truos. Moș Apa­thy s‑a stră­duit să mă învețe cum se trage cu arma de vână­toare, dar se pare că nu‑s făcut din alu­atul vână­to­rilor. Până la urmă n‑am fost ales să merg la con­curs – nu știu dacă doar din motivul neîn­demânării la tir sau vor mai fi fost și altele – știu însă sigur că am fost tare deza­măgit de mine și ruși­nat față de pro­fe­sorul meu de vână­toare, pen­tru că n‑am putut fi la înălțimea aștep­tărilor lui. Pri­ete­nia lui cu bunicul meu, inginer sil­vic și el, nu-mi aducea nici un fel de avan­taje, ci doar o răspun­dere supli­men­tară de a mă dovedi vred­nic să devin sil­vicul­tor.

Moș Apa­thy a trăit încă mulți ani după ce am ter­mi­nat liceul. Ultimii ani ai vieții lui i‑a petre­cut în întuneric, pen­tru că Dum­nezeu a vrut ca el să orbească și să‑l lipsească de bucu­ria de a‑și vedea amintir­ile unei vieți pline. S‑a stins într-un târziu, octo­ge­nar, prea puțin știut de ceilalți și de foștii lui elevi, cărora le‑a lăsat drept moștenire toată dragostea lui pen­tru natură și vână­toare. Nu știu ce s‑a ales de colecția lui de diapoz­i­tive, pe unde mai sunt și în mâinile cui se află, dar mi-aș fi dorit să le mai văd o dată și să mai aud în gând vocea lui moș Apa­thy spunându-ne despre dan­tela fină a unui mesteacăn plin de chi­ci­ură, sumețit din muchia unui picior de munte și lumi­nat de primele raze ale răsărit­u­lui: astea‑s broderi­ile iernii bucovinene.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Melinte Ramiro

    Am avut parte de această binecuvântare,de a avea, la liceul sil­vic din Câm­pu­lun­gul Moldove­nesc al anilor 1976–1980, o pleiadă de pro­fe­sori de mare cal­i­bru, cei mai mulţi aflaţi vârsta matu­rităţii, între care "Moș Apa­thy" făcea cu sig­u­ranţă o notă dis­cor­dantă, o notă aparte.
    Pe lângă dis­ci­plina de vână­toare (pro­tecţia pădurilor nu am studiat‑o cu dum­nealui), care se stu­dia în clasa a XI‑a, am stu­diat cu dum­nealui chiar din clasa a IX‑a, desenul tehnic.Avea o aură de pro­fe­sor din "alte vremi", cu accen­tul nemţesc, "asta‑i zchiţă de dezen tehnic măi ? Ce notă mer­iţi pen­tru zchiţa asta ?"
    Mai apoi, la dis­ci­plina de vână­toare, eram și noi mai aco­modaţi cu atmos­fera de liceu, îl per­ce­peam deja ca pe un pro­fe­sor de o val­oare aparte, știam din spusele dân­su­lui că ter­mi­nase fac­ul­tatea la Viana (nu Viena) cum îi plăcea să spună, ne bucu­ram de diapoz­i­tivele pe care am avut deoaebita plăcere de a le vedea la ora de lab­o­ra­tor. Mi-aduc aminte și acum o fotografie cu un pui de vulpe (real­izată color, ceea ce pe acele vre­muri era o rar­i­tate), pe care ne‑a expli­cat că a fost destul de greu de real­izat.
    Era și destul de șugubăţ uneori.Ne‑a povestit odată la o oră și despre avan­ta­jele con­sumu­lui de hrană bogată în celu­loză și fibre veg­e­tale în scopul unei digestii efi­ciente, atât la nivelul stom­ac­u­lui, cât și la nivelul intestin­u­lui. În acest scop, el însuși folosea tărâţe de grîu ameste­cate cu lapte acru și făcea haz pe această temă, referindu-se la soţia dân­su­lui, care îi pregătea amestecul și apoi îl atenţiona : "Treci moș­nege și ia-ţi (servește) ciubărul."(aluzie la fap­tul că se hrănește cu tărâţe, aseme­nea cu vac­ile, cărora stăpânul vac­ilor le dă tărâţele în ciubăr."). Pen­tru necunoscă­tori, ciubărul este un vas de lemn, cu doage, asemănă­tor cu o vadră.
    Era și îndrumă­tor de an, la o clasă de elevi ai școlii pro­fe­sion­ale de pădu­rari, care îi cam creau necazuri (petre­ceri cu scan­dal prin oraș etc.), pe care îi tot apos­trofa și‑i ameninţa, că dacă nu se cuminţesc îi lasă baltă și iese la "pen­zie", dar până la urmă i‑a îndru­mat până la absolvire.
    Am aflat apoi de ple­carea lui la Dom­nul, deși nu-mi mai amintesc exact anul.Bunul Dum­nezeu să‑l ierte , iar pe noi să ne miluiască ca un bun și de oameni iubitor !!!

  2. Neculai-Marcel Flocea

    Tatăl ingineru­lui Apa­thy a fost pre­fect lib­eral de Storo­jineț şi decan al baroului la Cernăuți! Familia, potrivit spuselor sale, se trăgea din zona Făgăraşu­lui, români cu numele maghiarizate. Am avut bucu­ria să îl am dascăl şi mai apoi pri­eten.
    Fru­mos portret!
    Poze găseşti pe con­tul meu fb !

  3. Alin

    Foarte fru­moasa imag­inea. Ma face sa ma gan­desc la bunicul meu, multe zeci de ani invata­tor intr-un sat din Ardeal, un om pas­trat viu in memo­ria celor pe care i‑a atins cu harul lui multa vreme dupa ce s‑a dus din­tre noi.
    Mul­tumesc

    • Sorin Sfirlogea

      Sun­tem noro­coși să avem în amintire ast­fel de oameni. Mă uit la gen­er­ați­ile care le-au urmat și mă întreb câți din­tre noi vom mai avea put­erea de a proiecta ast­fel de mod­ele. Și dacă ast­fel de oameni mai au vreo val­oare in ochii gen­er­ați­ilor care acum se ridică. Prob­a­bil că răspun­sul depinde și de noi…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu