Ce poate fi mai promițător, atunci când începi liceul, decât să știi că la un moment dat vei avea o materie care se va numi vânătoare? Pe vremea adolescenței mele nu se spunea că e cool, nici că e beton. Dar aveam o doză sănătoasă de entuziasm și ne bucuram toți cei care aveam norocul de a studia o astfel de materie, pentru că părea să fie plină de vraja unor povești fantastice și aproape incredibile despre sălbaticia naturii. Aveam să aflăm de îndată ce am început clasa a noua despre profesorul de vânătoare, o figură aparte în corpul profesoral al liceului silvic din Câmpulung, dar a trebuit să așteptăm până în clasa a unsprezecea ca să‑l avem dascăl pe inginerul Zoltan Apathy. Chiar și astăzi îmi pare aproape nefiresc numele acesta complet, formal și rece, așa că am să mă întorc la cel cu care generații întregi de elevi ai liceului l‑au numit: moș Apathy.
Am căutat peste tot o fotografie care să îl înfățișeze pe moș Apathy, pentru că doar văzându‑l veți înțelege mai bine cine era. Zadarnic. Internetul nu dezvăluie aproape nimic despre acest om cu totul special, în afară de informația seacă a unei donații către Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului din Câmpulung Moldovenesc a unei colecţii de insecte. Textul continuă: “Această colecţie cuprinde în principal coleoptere şi lepidoptere recoltate în zona Bucovinei. Autorul a fost conferenţiar la Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, iar apoi până la pensionare un remarcabil profesor de protecţia pădurilor şi vânătoare la Liceul Silvic din aceeaşi localitate”. Doar atât? A trebuit să mă mulțumesc a decupa silueta lui dintr‑o poză de grup, doar de dragul de a‑i pune imaginea lângă aceste cuvinte.
Moș Apathy se trăgea dintr‑o familie înstărită de maghiari – cel puțin așa aflasem eu de la bunicul meu, cu care era prieten – iar tatăl său fusese subprefect al plasei Mureș, pare-se om cu destulă avere. Își trimisese fiul să studieze la Viena, după obiceiurile vremii, pentru a deveni inginer silvic. A ajuns la Câmpulung ca inginer în administrația fondului bisericesc. A devenit apoi profesor la institutul de silvicultură, iar când comuniștii au mutat facultatea la Brașov, el a ales să rămână la școala silvică câmpulungeană. Poate nici n‑a avut de ales, numai Dumnezeu știe cum s‑au întâmplat lucrurile la vremea aceea – cert e că a rămas să învețe generații întregi de pădurari și maiștri silvici despre gângăniile pădurii și despre pasiunea lui, vânătoarea.
La vremea când i‑am fost elev, moș Apathy se apropia de șaptezeci de ani. Nu-și pierduse câtuși de puțin vivacitatea. Micuț de înălțime, mergea iute pe culoarele liceului, ținând cu două degete catalogul clasei din care venea, vânturându‑l înainte și înapoi și fluierând când era bine dispus o melodie doar de el știută. Avea părul alb și o mustăcioară neagră, poate vopsită, poate nu. Era mereu îmbrăcat cu haine în stil vânătoresc, uneori și cu o pălăriuță cu pene de fazan sau cocoș de munte. Privirea îi era adesea încruntată – moș Apathy își pierduse deja o parte din optimismul pe care îl va fi avut când era mai tânăr. Doar când începea să ne istorisească povești de vânătoare din trecut, privirea i se lumina și părea transportat în altă lume. Avea darul de a zugrăvi scenele de vânătoare și pescuit ca și cum le-am fi văzut cu toții aievea și, lucru de mirare, treizeci și opt de adolescenți neastâmpărați și puși pe șotii deveneam pentru un ceas treizeci și opt de guri căscate care respirau în ritmul poveștilor sale. Rareori, ne făcea cadou câte o oră specială, în care aducea colecția lui de diapozitive și ne arăta imagini din natură pe care le surprinsese chiar el. Erau fotografii incredibile pentru noi – natura surprinsă în clipele ei de măreție și frumusețe supremă – cam cum sunt fotografiile National Geographic de azi, artă și spectacol totodată. Fiecare fotografie avea un titlu al ei, sugestiv și artistic, iar moș Apathy le privea cu nostalgia clipelor pe care le trăise în momentul fotografiei. Îmi amintesc o fotografie cu trei pui de brad, unul lângă altul, ieșind parcă din aceeași rădăcină, luptăndu-se cu omătul mare de pe munte, din care reușiseră să scoată vârfurile la lumina unei dimineți geroase, ce făcea zăpada să sticlească. Moș Apathy a privit‑o o clipă și ne‑a spus: aici sunt trei frați fârtați.
Moș Apathy se mândrea cu o mașină aparte în peisajul acelor timpuri – un Wartburg 1000, vopsit în alb și albastru, ceea ce îi dădea un plus de distincție, pentru că puține erau atunci mașinile cu o caroserie bicoloră. O îngrijea cu o deosebită pasiune, era mereu curată și lucitoare, iar bordul cu elemente de lemn furniruit îi dădea o notă oarecum aristocratică. Cel puțin așa îmi părea mie. Oriunde ai fi văzut‑o prin oraș, știai că moș Apathy nu poate fi departe. Era semnul lui distinctiv, emblema lui nobiliară, declarația lui de apartenență la cultura nemțească, față de care avea o mare admirație.
Mi‑a fost pentru scurtă vreme și profesor de tir. Eram într‑a unsprezecea și participam împreună cu alți colegi la o selecție de elevi pentru a reprezenta liceul la concursul național pe meserii. Trebuia să ne dovedim priceperea în mai multe domenii: mânuirea unui fierăstrau mecanic la doborât arbori și la curățat de crăci, aprecierea unor distanțe, recunoașterea unor plante și arbori, alergare în teren accidentat și tir la talere. Nu știu cât de îndemânatec eram la celelalte probe, dar îmi amintesc că la talere am fost dezastruos. Moș Apathy s‑a străduit să mă învețe cum se trage cu arma de vânătoare, dar se pare că nu‑s făcut din aluatul vânătorilor. Până la urmă n‑am fost ales să merg la concurs – nu știu dacă doar din motivul neîndemânării la tir sau vor mai fi fost și altele – știu însă sigur că am fost tare dezamăgit de mine și rușinat față de profesorul meu de vânătoare, pentru că n‑am putut fi la înălțimea așteptărilor lui. Prietenia lui cu bunicul meu, inginer silvic și el, nu-mi aducea nici un fel de avantaje, ci doar o răspundere suplimentară de a mă dovedi vrednic să devin silvicultor.
Moș Apathy a trăit încă mulți ani după ce am terminat liceul. Ultimii ani ai vieții lui i‑a petrecut în întuneric, pentru că Dumnezeu a vrut ca el să orbească și să‑l lipsească de bucuria de a‑și vedea amintirile unei vieți pline. S‑a stins într-un târziu, octogenar, prea puțin știut de ceilalți și de foștii lui elevi, cărora le‑a lăsat drept moștenire toată dragostea lui pentru natură și vânătoare. Nu știu ce s‑a ales de colecția lui de diapozitive, pe unde mai sunt și în mâinile cui se află, dar mi-aș fi dorit să le mai văd o dată și să mai aud în gând vocea lui moș Apathy spunându-ne despre dantela fină a unui mesteacăn plin de chiciură, sumețit din muchia unui picior de munte și luminat de primele raze ale răsăritului: astea‑s broderiile iernii bucovinene.
0:06
Am avut parte de această binecuvântare,de a avea, la liceul silvic din Câmpulungul Moldovenesc al anilor 1976–1980, o pleiadă de profesori de mare calibru, cei mai mulţi aflaţi vârsta maturităţii, între care “Moș Apathy” făcea cu siguranţă o notă discordantă, o notă aparte.
Pe lângă disciplina de vânătoare (protecţia pădurilor nu am studiat‑o cu dumnealui), care se studia în clasa a XI‑a, am studiat cu dumnealui chiar din clasa a IX‑a, desenul tehnic.Avea o aură de profesor din “alte vremi”, cu accentul nemţesc, “asta‑i zchiţă de dezen tehnic măi ? Ce notă meriţi pentru zchiţa asta ?”
Mai apoi, la disciplina de vânătoare, eram și noi mai acomodaţi cu atmosfera de liceu, îl percepeam deja ca pe un profesor de o valoare aparte, știam din spusele dânsului că terminase facultatea la Viana (nu Viena) cum îi plăcea să spună, ne bucuram de diapozitivele pe care am avut deoaebita plăcere de a le vedea la ora de laborator. Mi-aduc aminte și acum o fotografie cu un pui de vulpe (realizată color, ceea ce pe acele vremuri era o raritate), pe care ne‑a explicat că a fost destul de greu de realizat.
Era și destul de șugubăţ uneori.Ne‑a povestit odată la o oră și despre avantajele consumului de hrană bogată în celuloză și fibre vegetale în scopul unei digestii eficiente, atât la nivelul stomacului, cât și la nivelul intestinului. În acest scop, el însuși folosea tărâţe de grîu amestecate cu lapte acru și făcea haz pe această temă, referindu-se la soţia dânsului, care îi pregătea amestecul și apoi îl atenţiona : “Treci moșnege și ia-ţi (servește) ciubărul.”(aluzie la faptul că se hrănește cu tărâţe, asemenea cu vacile, cărora stăpânul vacilor le dă tărâţele în ciubăr.”). Pentru necunoscători, ciubărul este un vas de lemn, cu doage, asemănător cu o vadră.
Era și îndrumător de an, la o clasă de elevi ai școlii profesionale de pădurari, care îi cam creau necazuri (petreceri cu scandal prin oraș etc.), pe care îi tot apostrofa și‑i ameninţa, că dacă nu se cuminţesc îi lasă baltă și iese la “penzie”, dar până la urmă i‑a îndrumat până la absolvire.
Am aflat apoi de plecarea lui la Domnul, deși nu-mi mai amintesc exact anul.Bunul Dumnezeu să‑l ierte , iar pe noi să ne miluiască ca un bun și de oameni iubitor !!!
11:06
Tatăl inginerului Apathy a fost prefect liberal de Storojineț şi decan al baroului la Cernăuți! Familia, potrivit spuselor sale, se trăgea din zona Făgăraşului, români cu numele maghiarizate. Am avut bucuria să îl am dascăl şi mai apoi prieten.
Frumos portret!
Poze găseşti pe contul meu fb !
0:03
Foarte frumoasa imaginea. Ma face sa ma gandesc la bunicul meu, multe zeci de ani invatator intr-un sat din Ardeal, un om pastrat viu in memoria celor pe care i‑a atins cu harul lui multa vreme dupa ce s‑a dus dintre noi.
Multumesc
7:03
Suntem norocoși să avem în amintire astfel de oameni. Mă uit la generațiile care le-au urmat și mă întreb câți dintre noi vom mai avea puterea de a proiecta astfel de modele. Și dacă astfel de oameni mai au vreo valoare in ochii generațiilor care acum se ridică. Probabil că răspunsul depinde și de noi…