Du­mi­nică a fost un mo­ment im­por­tant pen­tru ro­mâni. Cred că a tre­cut ne­ob­ser­vat pen­tru mulți, dar cei ce sunt cu ade­vă­rat ro­mâni în su­fle­tul lor sunt si­gur că l‑au re­mar­cat. Du­mi­nică am re­u­șit să ne pu­nem su­fle­tul pe masă și să ne ac­cep­tăm, în sfâr­șit, așa cum sun­tem. Și orice mi s‑ar spune, ăsta e un mo­ment im­por­tant pen­tru orice po­por. Atunci când nu doar la tine acasă îți ad­miți slă­bi­ciu­nile și vi­ci­ile tă­i­nu­ite, ci ai cu­ra­jul de a le ex­pune pu­blic, mân­drindu-te chiar cu ele, poți să spui că ai de­pă­șit o ba­rieră psi­ho­lo­gică im­por­tantă. Nu așa ne spun psi­ho­lo­gii, că tre­buie să ne îm­bră­ți­șăm pro­priul eu și să ne ac­cep­tăm așa cum sun­tem?

Du­mi­nică am ară­tat lu­mii din ce aluat sun­tem fă­cuți, ce ne place și ce avem în minte și în su­flet. Și nu ne vom opri aici, o să mer­gem mai de­parte și vom re­peta această afir­ma­ție de iden­ti­tate atunci când toți ochii lu­mii vor fi ațin­tiți asu­pra noas­tră. Le vom spune tu­tu­ror, ferm, verde în ochi: da, sun­tem ro­mâni și ne plac ma­ne­lele. Până acum ne cam fan­do­seam că de fapt nu ne plac, că e o im­pre­sie, că doar la bă­u­tură merge ma­neaua și ori­cum nu­mai la ple­bea pau­peră și ne­roadă. Ade­vă­rul e al­tul, dra­gii mei, că ne place și gata! De la mi­li­ar­dar la ță­ran toți iu­bim în se­cret ma­neaua, toți o sa­vu­răm în se­cret, iar acum a ve­nit vre­mea să ie­șim la lu­mină, să ne afir­măm des­chis în­cli­na­ți­ile na­tu­rale și nu mă în­do­iesc că lu­mea se va în­clina res­pec­tu­oasă în fața ra­fi­na­te­lor noas­tre gus­turi, ba chiar le va îm­bră­țișa. N‑am re­u­șit noi exact asta cu dra­gos­tea din tei a lui Ozon? N‑a cân­tat o în­treagă Eu­ropă cu noi: ma-ia-hii, ma-ia-hoo, ma-ia-huu, ma-ia-haha? Nu ne-am fă­cut ast­fel cu­nos­cute cre­a­ti­vi­ta­tea și ra­fi­na­men­tul mu­zi­cal, sub­ti­li­ta­tea și sen­si­bi­li­ta­tea ver­su­ri­lor? Ce poate fi mai in­tens și mai pro­fund de­cât “chi­pul tău și dra­gos­tea din tei, mi-amin­tesc de ochii tăi”? Crăpi de in­vi­die, Nichita Stă­ne­scu! Ama­to­rule!

Du­mi­nică am luat ma­neaua din un­ghe­rul as­cuns unde o ți­neam până acum și am trimis‑o la Eu­ro­vi­sion. De­si­gur, pen­tru că o ară­tăm lu­mii în­tregi, nu pu­team să o lă­săm în hai­nele de casă cu care um­blă zi de zi. Așa că am scos ba­nii și du­ș­ma­nii, iar în lo­cul lor am pus “mi chico bo­nito, un poco ne­grito, ven pa­pito”. Nu știu dacă toți au în­țe­les de ce ma­neaua noas­tră eu­ro­vi­zio­nară e în spa­ni­olă – nu, nu pen­tru că spa­ni­ola e limbă in­ter­națio­nală – e un mo­tiv mult mai in­te­lec­tual, mai în­căr­cat de sem­ni­fi­ca­ții și mai im­por­tant din punct de ve­dere psi­ho­te­ra­pe­u­tic: ne plac te­le­no­ve­lele la­tino-ame­ri­cane. Și alea sunt în spa­ni­olă. Cum să de­cla­răm asta mai ex­pli­cit de­cât prin ver­su­rile ma­ne­lei? De bună seamă nu ne-am oprit cu în­căr­că­tura in­te­lec­tu­ală aici, am con­ti­nuat și bine am fă­cut. Am adă­u­gat și al­tele din­tre va­lo­rile noas­tre na­țio­nale, cum ar fi clu­bul de fițe, sho­ppin­gul la Du­bai, ghiu­lul, co­ca­la­rul și piți­poanca. În fața aces­tei pa­lete de sem­ni­fi­ca­ții nu știu cum ar pu­tea re­zista un alt cân­tec, in­di­fe­rent unde și cine l‑ar com­pune. Ba­bele ru­și­lor cred că nici nu vor mai in­tra în con­curs de ru­șine față de di­fe­rența de va­loare în­tre ele și noi. Vorba cân­te­cu­lui: Man­dinga eve­ry­day!

Dar iată cum de­curge sce­na­riul aces­tui ne­ste­mat al cul­tu­rii noas­tre, po­ves­tit chiar de domni­șoara ar­tistă: “Fată, eram io la Bam­boo, deci o ar­deam prin club ca de obi­cei. La un mo­ment dat îmi vine să mă duc la toa­letă, da pe drum mia tre­cut că cred că mi sa pă­rut și miam zis: ia să mă spăl eu pe mâini. Când colo, pe ghi­vetă era un ghiul, fată! L‑am luat și l‑am pus pe de­get să văd cum îmi vine cu oja asta nouă de ț‑iam ară­tato ieri, că e mor­tală și își dă cu ea și Bi­anca și An­dreea. Și după ceam pus ghiu­lul pe de­get, ma‑m tre­zit di­rect la Du­bai, unde am fost anu tre­cut la șo­ping cu… da nu pot s‑ăți zic cum îl cheamă că e ân­su­rat. Și mă plim­bam eu pe-acolo, că era o ar­hi­tec­tură ne­mai­po­me­nită de pe­reți drepți de aceaș cu­loare și am ajuns prin de­șert unde era un șeic arab ș‑il bă­tea vântu din spate dei in­tra cear­ceafu în fund, da era fru­mos și avea un ghiul fix ca al meu. Fată, da pe urmă am vă­zut că era să­rac, avea de­cât o că­milă, dă‑l dracu de scâr­țar, așa că am luat me­trou și ma‑m că­rat în oraș. Acolo ma‑m plim­bat nițel pe plajă și pe urmă am mers în club, unde iar am arso ca lu­mea. Și pe urmă miam dat seama că n‑umi place ghiulu, că schim­ba­sem oja cu una gal­benă și nu mai mer­gea cu ghiulu, adică cumva mer­gea, da nu se mai poartă gal­ben cu mov dea-cu trei săp­tămâni, ști ce zic… și ma‑m dus la plajă și la‑m arun­cat în apă, dăo dracu de ti­ni­chea că cre că era de la ga­blon­țu­rile alea de Aleea cu cas­tani, de la mine de la blocu unde stă­team îna­inte să fiu cool și ve­detă. Și fru­moasă. Vezi ce fru­moasă sânt, fată?”. Asta e o po­veste ade­vă­rată, nu porcă­ri­ile tale, Șe­he­re­re­zada!

Să nu uit să adaug un cu­vânt bun des­pre com­po­zi­tor. După cum a de­cla­rat și Lu­cian Mân­druță: “N‑am să dansez nici­o­dată pe ma­nele la pe­tre­ceri, dar în ace­lași timp nu pot să nu re­cu­nosc un lu­cru: Costi Io­niță e ta­len­tat.”. Se poate lesne ob­serva că dom­nul Mân­druță e încă în faza de ne­gare – crede că nu va dansa pe ma­nele – dar ad­mite to­tuși ge­ni­a­li­ta­tea can­ta­u­to­ru­lui (eu cred în Lu­cian și sper să re­vină la nor­mal, adică să danseze pe ma­nele). To­tuși un lu­cru e ade­vă­rat — Costi Io­niță este unul din­tre sta­ru­rile noas­tre cre­a­toare, un iz­vor ne­se­cat de me­los și ethos, care ne bu­cură su­fle­tele cu far­me­cul com­po­zi­ți­i­lor sale. Exem­ple gră­i­toare sunt aici. De­lec­tați-vă!

Es­timp, alte po­poare îna­po­iate își in­chi­puie că sunt mari și tari, ca sunt gro­zave în ma­te­rie de mu­zică. Ni­mic mai fals și vom de­mon­stra cu­rând asta. Ita­li­enii se la­udă cu can­țo­ne­tele lor pe­ni­bile, aus­trie­cii cu val­su­rile alea fu­mate, bra­zi­li­e­nii cu samba lor de­șăn­țată, iar ne­grii ame­ri­cani cu blues-ul ăla de trei lei. Mai sunt ir­lan­de­zii cu mu­zica lor cel­tică și bri­ta­ni­cii cu tru­pele rock. Niște ri­di­coli, toți. Și dacă nu mă cre­deți pe cu­vânt, am să vă mai dau un exem­plu de îna­po­iere și ru­di­men­ta­rism: tango-ul ar­gen­ti­nian. Ca să nu zi­ceți că pun de la mine, vă dau mai jos o mos­tră de ast­fel de lipsă de ra­fi­na­ment. Spu­neți voi, cu mâna pe inimă, dacă in­di­vi­zii ăș­tia din Ar­gen­tina nu sunt pe­ni­bili prin com­pa­ra­ție cu Costi, lu­cea­fă­rul mu­zi­cii ro­mâ­nești au­ten­tice!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Roxana

    Pfoaa.. n‑am pu­tut sa vad tot vi­de­o­cli­pul ce­lor de la Man­dinga! Dar bine l‑ai mai des­cris!
    Acum ce sa zic, poate m‑a pa­lit pe mine op­ti­mis­mul, insa eu cred ca mai avem spe­rante to­tusi — poate pen­tru ca ma in­vart in niste cer­curi care se ma­resc pe zi ce trece cu oa­meni ca­rora le plac “ina­po­ia­tii” as­tia ca Pu­gli­ese, Pi­a­z­zo­lla, Car­los Gar­del.. 🙂

  2. Corina

    Hai mai, So­rin!
    N‑ai pier­dut tu oare tim­pul scri­ind des­pre asta?

    Stii ce nu pri­cep eu? Ma uit in ju­rul meu, prin­tre cu­nos­cuti si vad oa­meni in­te­li­genti, cu bun simt si vo­inta. Ma uit apoi in ju­rul meu, la so­ci­e­ta­tea in an­sam­blu si vad ne­sim­tire si pros­tie. Si atunci ma in­treb: oare toti oa­me­nii in­te­li­genti si cu bun simt sunt cei pe care ii cu­nosc eu? Sau este doar o im­pre­sie a mea? Si atunci eu in ce ca­te­go­rie in­tru? Si de fapt cum pu­tem ca­rac­te­riza ro­ma­nii? Caci daca sunt mai multe in­sulite din as­tea de in­te­li­genta si bun simt ar tre­bui sa se vada. Si apoi, cum ajuns sa fim o ast­fel de ames­te­ca­tura de nu stiu ce cu nu stiu cine?
    In fine, cred ca imi pun prea multe in­tre­bari. Sau nu.

    • Bogdan Avadanei

      Co­rina, cine se-asea­mănă se-adună — așa ca ai ghi­nio­nul de a fi într-un grup “pa­ria” al so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești de azi, re­pre­zen­tată op­tim de exem­pla­rul de care vor­bește So­rin mai sus. Ce să‑i faci, dacă ți‑a plă­cut car­tea …
      Și apoi, nu e “po­li­ti­ca­lly cor­rect” să pui eti­chete. Poate noi sun­tem ne­sim­ți­ții și proș­tii, de­pinde doar din ce unghi te uiți și ce “fil­tru” fo­lo­sești. Pur și sim­plu sun­tem … “di­fe­riți”, și avem o altă scară a va­lo­ri­lor com­pa­ra­tiv cu cea a so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești de azi.
      Uff, proș­tii și ne­sim­ți­ții nai­bii, că au ajuns peste tot !

      • Corina

        Toc­mai la “nu e po­li­ti­ca­lly cor­rect” m‑am gan­dit cand am spus ca poate este doar o im­pre­sie a mea. Adica… ok, nu eti­che­mat, dar cum ne ca­rac­te­ri­zam noi ro­ma­nii de fapt? Ca’ pana la urma sun­tem o adu­na­tura ce se cheama “po­por”, nu?

    • Sorin Sfirlogea

      Am să-ți spun ce cred eu: in­sule de bun simț și in­te­li­gență există. Nu știu dacă eu apar­țin uneia, îmi place să cred că da, dar ocea­nul din jur e si­gur com­pus din mi­to­că­nie, su­per­fi­ci­a­li­tate și pros­tie. De câte ori țăr­mul bu­nu­lui simț este in­va­dat de va­lu­rile ne­sim­ți­rii, com­por­ta­men­tul cel mai des adop­tat este ca bu­nul simț să facă un pas îna­poi. Nu te pune cu pros­tul, că are min­tea odih­nită — zice în­țe­lep­ciu­nea ro­mâ­nească. De acord, dar cu fi­e­care ast­fel de oca­zie ocea­nul de ne­sim­țire mai scu­fundă o bu­cată din in­sula nor­ma­li­tă­ții. Pa­si­vi­ta­tea in­te­li­gen­ței nu e un semn de dis­tinc­ție, ci o cale spre a pieri.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.