Euroviziunea noastră muzicală

Duminică a fost un moment impor­tant pen­tru români. Cred că a tre­cut neob­ser­vat pen­tru mulți, dar cei ce sunt cu ade­vărat români în sufle­tul lor sunt sigur că l‑au remar­cat. Duminică am reușit să ne punem sufle­tul pe masă și să ne accep­tăm, în sfârșit, așa cum sun­tem. Și orice mi s‑ar spune, ăsta e un moment impor­tant pen­tru orice popor. Atunci când nu doar la tine acasă îți admiți slăbi­ci­u­nile și vici­ile tăi­nu­ite, ci ai cura­jul de a le expune pub­lic, mândrindu-te chiar cu ele, poți să spui că ai depășit o bari­eră psi­ho­log­ică impor­tantă. Nu așa ne spun psi­hologii, că tre­buie să ne îmbrățișăm pro­priul eu și să ne accep­tăm așa cum sun­tem?

Duminică am ară­tat lumii din ce aluat sun­tem făcuți, ce ne place și ce avem în minte și în suflet. Și nu ne vom opri aici, o să mergem mai departe și vom repeta această afir­mație de iden­ti­tate atunci când toți ochii lumii vor fi ațin­tiți asupra noas­tră. Le vom spune tuturor, ferm, verde în ochi: da, sun­tem români și ne plac manelele. Până acum ne cam fan­doseam că de fapt nu ne plac, că e o impre­sie, că doar la bău­tură merge maneaua și oricum numai la ple­bea pau­peră și neroadă. Ade­vărul e altul, dragii mei, că ne place și gata! De la mil­iar­dar la țăran toți iubim în secret maneaua, toți o savurăm în secret, iar acum a venit vre­mea să ieșim la lumină, să ne afir­măm deschis încli­nați­ile nat­u­rale și nu mă îndoi­esc că lumea se va înclina respec­tuoasă în fața rafi­natelor noas­tre gus­turi, ba chiar le va îmbrățișa. N‑am reușit noi exact asta cu dragostea din tei a lui Ozon? N‑a cân­tat o întreagă Europă cu noi: ma-ia-hii, ma-ia-hoo, ma-ia-huu, ma-ia-haha? Nu ne-am făcut ast­fel cunos­cute cre­ativ­i­tatea și rafi­na­men­tul muz­i­cal, sub­til­i­tatea și sen­si­bil­i­tatea ver­surilor? Ce poate fi mai intens și mai pro­fund decât “chipul tău și dragostea din tei, mi-amintesc de ochii tăi”? Crăpi de invi­die, Nichita Stă­nescu! Ama­torule!

Duminică am luat maneaua din ungherul ascuns unde o țineam până acum și am trimis‑o la Euro­vi­sion. Desigur, pen­tru că o arătăm lumii întregi, nu puteam să o lăsăm în hainele de casă cu care umblă zi de zi. Așa că am scos banii și duș­manii, iar în locul lor am pus “mi chico bonito, un poco negrito, ven papito”. Nu știu dacă toți au înțe­les de ce maneaua noas­tră eurovizionară e în span­iolă – nu, nu pen­tru că span­iola e limbă inter­națion­ală – e un motiv mult mai int­elec­tual, mai încăr­cat de sem­nifi­cații și mai impor­tant din punct de vedere psi­hoter­apeu­tic: ne plac telen­ov­el­ele latino-americane. Și alea sunt în span­iolă. Cum să declarăm asta mai explicit decât prin ver­surile manelei? De bună seamă nu ne-am oprit cu încăr­că­tura int­elec­tu­ală aici, am con­tin­uat și bine am făcut. Am adău­gat și altele din­tre val­o­rile noas­tre naționale, cum ar fi clubul de fițe, shop­pin­gul la Dubai, ghi­u­lul, cocalarul și pițipoanca. În fața aces­tei palete de sem­nifi­cații nu știu cum ar putea rezista un alt cân­tec, indifer­ent unde și cine l‑ar com­pune. Babele rușilor cred că nici nu vor mai intra în con­curs de rușine față de difer­ența de val­oare între ele și noi. Vorba cân­tecu­lui: Mandinga every­day!

Dar iată cum decurge sce­nar­iul aces­tui nestemat al cul­turii noas­tre, povestit chiar de dom­nișoara artistă: "Fată, eram io la Bam­boo, deci o ardeam prin club ca de obi­cei. La un moment dat îmi vine să mă duc la toaletă, da pe drum mia tre­cut că cred că mi sa părut și miam zis: ia să mă spăl eu pe mâini. Când colo, pe ghivetă era un ghiul, fată! L‑am luat și l‑am pus pe deget să văd cum îmi vine cu oja asta nouă de ț‑iam ară­tato ieri, că e mor­tală și își dă cu ea și Bianca și Andreea. Și după ceam pus ghi­u­lul pe deget, ma‑m trezit direct la Dubai, unde am fost anu tre­cut la șop­ing cu… da nu pot s‑ăți zic cum îl cheamă că e ânsurat. Și mă plim­bam eu pe-acolo, că era o arhi­tec­tură nemaipomenită de pereți drepți de aceaș culoare și am ajuns prin deșert unde era un șeic arab ș‑il bătea vântu din spate dei intra cearceafu în fund, da era fru­mos și avea un ghiul fix ca al meu. Fată, da pe urmă am văzut că era sărac, avea decât o cămilă, dă‑l dracu de scârțar, așa că am luat metrou și ma‑m cărat în oraș. Acolo ma‑m plim­bat nițel pe plajă și pe urmă am mers în club, unde iar am arso ca lumea. Și pe urmă miam dat seama că n‑umi place ghi­ulu, că schim­basem oja cu una gal­benă și nu mai mergea cu ghi­ulu, adică cumva mergea, da nu se mai poartă gal­ben cu mov dea-cu trei săp­tămâni, ști ce zic… și ma‑m dus la plajă și la‑m arun­cat în apă, dăo dracu de tinichea că cre că era de la gablonțurile alea de Aleea cu cas­tani, de la mine de la blocu unde stăteam înainte să fiu cool și vedetă. Și fru­moasă. Vezi ce fru­moasă sânt, fată?". Asta e o poveste ade­vărată, nu por­cări­ile tale, Șehererezada!

Să nu uit să adaug un cuvânt bun despre com­poz­i­tor. După cum a declarat și Lucian Mân­druță: “N‑am să dansez nicio­dată pe manele la petre­ceri, dar în ace­lași timp nu pot să nu recunosc un lucru: Costi Ion­iță e tal­en­tat.”. Se poate lesne observa că dom­nul Mân­druță e încă în faza de negare – crede că nu va dansa pe manele – dar admite totuși genial­i­tatea can­tau­toru­lui (eu cred în Lucian și sper să revină la nor­mal, adică să danseze pe manele). Totuși un lucru e ade­vărat — Costi Ion­iță este unul din­tre starurile noas­tre cre­atoare, un izvor nese­cat de melos și ethos, care ne bucură sufletele cu farmecul com­poz­iți­ilor sale. Exem­ple grăi­toare sunt aici. Delectați-vă!

Estimp, alte popoare înapoiate își inchipuie că sunt mari și tari, ca sunt grozave în materie de muz­ică. Nimic mai fals și vom demon­stra curând asta. Ital­ienii se laudă cu canțonetele lor peni­bile, aus­triecii cu val­surile alea fumate, brazilienii cu samba lor deșănțată, iar negrii amer­i­cani cu blues-ul ăla de trei lei. Mai sunt irlan­dezii cu muz­ica lor celtică și bri­tanicii cu tru­pele rock. Niște ridi­coli, toți. Și dacă nu mă cre­deți pe cuvânt, am să vă mai dau un exem­plu de înapoiere și rudi­men­ta­rism: tango-ul argen­tin­ian. Ca să nu ziceți că pun de la mine, vă dau mai jos o mostră de ast­fel de lipsă de rafi­na­ment. Spuneți voi, cu mâna pe inimă, dacă indi­vizii ăștia din Argentina nu sunt peni­bili prin com­para­ție cu Costi, luceafărul muzicii românești aut­en­tice!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Roxana

    Pfoaa.. n‑am putut sa vad tot video­clipul celor de la Mandinga! Dar bine l‑ai mai descris!
    Acum ce sa zic, poate m‑a palit pe mine opti­mis­mul, insa eu cred ca mai avem sper­ante totusi — poate pen­tru ca ma invart in niste cer­curi care se maresc pe zi ce trece cu oameni carora le plac "inapoiatii" astia ca Pugliese, Piaz­zolla, Car­los Gardel.. 🙂

  2. Corina

    Hai mai, Sorin!
    N‑ai pier­dut tu oare tim­pul scri­ind despre asta?

    Stii ce nu pri­cep eu? Ma uit in jurul meu, printre cunos­cuti si vad oameni inteligenti, cu bun simt si vointa. Ma uit apoi in jurul meu, la soci­etatea in ansam­blu si vad nes­imtire si prostie. Si atunci ma intreb: oare toti oamenii inteligenti si cu bun simt sunt cei pe care ii cunosc eu? Sau este doar o impre­sie a mea? Si atunci eu in ce cat­e­gorie intru? Si de fapt cum putem car­ac­ter­iza romanii? Caci daca sunt mai multe insulite din astea de inteligenta si bun simt ar tre­bui sa se vada. Si apoi, cum ajuns sa fim o ast­fel de ameste­catura de nu stiu ce cu nu stiu cine?
    In fine, cred ca imi pun prea multe intre­bari. Sau nu.

    • Bogdan Avadanei

      Corina, cine se-aseamănă se-adună — așa ca ai ghin­ionul de a fi într-un grup "paria" al soci­etății românești de azi, reprezen­tată optim de exem­plarul de care vor­bește Sorin mai sus. Ce să‑i faci, dacă ți‑a plă­cut cartea …
      Și apoi, nu e "polit­i­cally cor­rect" să pui etichete. Poate noi sun­tem nes­imțiții și proștii, depinde doar din ce unghi te uiți și ce "fil­tru" folosești. Pur și sim­plu sun­tem … "difer­iți", și avem o altă scară a val­o­rilor com­par­a­tiv cu cea a soci­etății românești de azi.
      Uff, proștii și nes­imțiții naibii, că au ajuns peste tot !

      • Corina

        Toc­mai la "nu e polit­i­cally cor­rect" m‑am gan­dit cand am spus ca poate este doar o impre­sie a mea. Adica… ok, nu etichemat, dar cum ne car­ac­ter­i­zam noi romanii de fapt? Ca' pana la urma sun­tem o adunatura ce se cheama "popor", nu?

    • Sorin Sfirlogea

      Am să-ți spun ce cred eu: insule de bun simț și inteligență există. Nu știu dacă eu aparțin uneia, îmi place să cred că da, dar oceanul din jur e sigur com­pus din mitocănie, super­fi­cial­i­tate și prostie. De câte ori țăr­mul bunului simț este inva­dat de val­urile nes­imțirii, com­por­ta­men­tul cel mai des adop­tat este ca bunul simț să facă un pas înapoi. Nu te pune cu pros­tul, că are mintea odi­h­nită — zice înțelep­ci­unea românească. De acord, dar cu fiecare ast­fel de ocazie oceanul de nes­imțire mai scu­fundă o bucată din insula nor­mal­ității. Pasiv­i­tatea inteligenței nu e un semn de dis­tincție, ci o cale spre a pieri.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu