Duminică a fost un moment important pentru români. Cred că a trecut neobservat pentru mulți, dar cei ce sunt cu adevărat români în sufletul lor sunt sigur că l‑au remarcat. Duminică am reușit să ne punem sufletul pe masă și să ne acceptăm, în sfârșit, așa cum suntem. Și orice mi s‑ar spune, ăsta e un moment important pentru orice popor. Atunci când nu doar la tine acasă îți admiți slăbiciunile și viciile tăinuite, ci ai curajul de a le expune public, mândrindu-te chiar cu ele, poți să spui că ai depășit o barieră psihologică importantă. Nu așa ne spun psihologii, că trebuie să ne îmbrățișăm propriul eu și să ne acceptăm așa cum suntem?
Duminică am arătat lumii din ce aluat suntem făcuți, ce ne place și ce avem în minte și în suflet. Și nu ne vom opri aici, o să mergem mai departe și vom repeta această afirmație de identitate atunci când toți ochii lumii vor fi ațintiți asupra noastră. Le vom spune tuturor, ferm, verde în ochi: da, suntem români și ne plac manelele. Până acum ne cam fandoseam că de fapt nu ne plac, că e o impresie, că doar la băutură merge maneaua și oricum numai la plebea pauperă și neroadă. Adevărul e altul, dragii mei, că ne place și gata! De la miliardar la țăran toți iubim în secret maneaua, toți o savurăm în secret, iar acum a venit vremea să ieșim la lumină, să ne afirmăm deschis înclinațiile naturale și nu mă îndoiesc că lumea se va înclina respectuoasă în fața rafinatelor noastre gusturi, ba chiar le va îmbrățișa. N‑am reușit noi exact asta cu dragostea din tei a lui Ozon? N‑a cântat o întreagă Europă cu noi: ma-ia-hii, ma-ia-hoo, ma-ia-huu, ma-ia-haha? Nu ne-am făcut astfel cunoscute creativitatea și rafinamentul muzical, subtilitatea și sensibilitatea versurilor? Ce poate fi mai intens și mai profund decât “chipul tău și dragostea din tei, mi-amintesc de ochii tăi”? Crăpi de invidie, Nichita Stănescu! Amatorule!
Duminică am luat maneaua din ungherul ascuns unde o țineam până acum și am trimis‑o la Eurovision. Desigur, pentru că o arătăm lumii întregi, nu puteam să o lăsăm în hainele de casă cu care umblă zi de zi. Așa că am scos banii și dușmanii, iar în locul lor am pus “mi chico bonito, un poco negrito, ven papito”. Nu știu dacă toți au înțeles de ce maneaua noastră eurovizionară e în spaniolă – nu, nu pentru că spaniola e limbă internațională – e un motiv mult mai intelectual, mai încărcat de semnificații și mai important din punct de vedere psihoterapeutic: ne plac telenovelele latino-americane. Și alea sunt în spaniolă. Cum să declarăm asta mai explicit decât prin versurile manelei? De bună seamă nu ne-am oprit cu încărcătura intelectuală aici, am continuat și bine am făcut. Am adăugat și altele dintre valorile noastre naționale, cum ar fi clubul de fițe, shoppingul la Dubai, ghiulul, cocalarul și pițipoanca. În fața acestei palete de semnificații nu știu cum ar putea rezista un alt cântec, indiferent unde și cine l‑ar compune. Babele rușilor cred că nici nu vor mai intra în concurs de rușine față de diferența de valoare între ele și noi. Vorba cântecului: Mandinga everyday!
Dar iată cum decurge scenariul acestui nestemat al culturii noastre, povestit chiar de domnișoara artistă: “Fată, eram io la Bamboo, deci o ardeam prin club ca de obicei. La un moment dat îmi vine să mă duc la toaletă, da pe drum mia trecut că cred că mi sa părut și miam zis: ia să mă spăl eu pe mâini. Când colo, pe ghivetă era un ghiul, fată! L‑am luat și l‑am pus pe deget să văd cum îmi vine cu oja asta nouă de ț‑iam arătato ieri, că e mortală și își dă cu ea și Bianca și Andreea. Și după ceam pus ghiulul pe deget, ma‑m trezit direct la Dubai, unde am fost anu trecut la șoping cu… da nu pot s‑ăți zic cum îl cheamă că e ânsurat. Și mă plimbam eu pe-acolo, că era o arhitectură nemaipomenită de pereți drepți de aceaș culoare și am ajuns prin deșert unde era un șeic arab ș‑il bătea vântu din spate dei intra cearceafu în fund, da era frumos și avea un ghiul fix ca al meu. Fată, da pe urmă am văzut că era sărac, avea decât o cămilă, dă‑l dracu de scârțar, așa că am luat metrou și ma‑m cărat în oraș. Acolo ma‑m plimbat nițel pe plajă și pe urmă am mers în club, unde iar am arso ca lumea. Și pe urmă miam dat seama că n‑umi place ghiulu, că schimbasem oja cu una galbenă și nu mai mergea cu ghiulu, adică cumva mergea, da nu se mai poartă galben cu mov dea-cu trei săptămâni, ști ce zic… și ma‑m dus la plajă și la‑m aruncat în apă, dăo dracu de tinichea că cre că era de la gablonțurile alea de Aleea cu castani, de la mine de la blocu unde stăteam înainte să fiu cool și vedetă. Și frumoasă. Vezi ce frumoasă sânt, fată?”. Asta e o poveste adevărată, nu porcăriile tale, Șehererezada!
Să nu uit să adaug un cuvânt bun despre compozitor. După cum a declarat și Lucian Mândruță: “N‑am să dansez niciodată pe manele la petreceri, dar în același timp nu pot să nu recunosc un lucru: Costi Ioniță e talentat.”. Se poate lesne observa că domnul Mândruță e încă în faza de negare – crede că nu va dansa pe manele – dar admite totuși genialitatea cantautorului (eu cred în Lucian și sper să revină la normal, adică să danseze pe manele). Totuși un lucru e adevărat — Costi Ioniță este unul dintre starurile noastre creatoare, un izvor nesecat de melos și ethos, care ne bucură sufletele cu farmecul compozițiilor sale. Exemple grăitoare sunt aici. Delectați-vă!
Estimp, alte popoare înapoiate își inchipuie că sunt mari și tari, ca sunt grozave în materie de muzică. Nimic mai fals și vom demonstra curând asta. Italienii se laudă cu canțonetele lor penibile, austriecii cu valsurile alea fumate, brazilienii cu samba lor deșănțată, iar negrii americani cu blues-ul ăla de trei lei. Mai sunt irlandezii cu muzica lor celtică și britanicii cu trupele rock. Niște ridicoli, toți. Și dacă nu mă credeți pe cuvânt, am să vă mai dau un exemplu de înapoiere și rudimentarism: tango-ul argentinian. Ca să nu ziceți că pun de la mine, vă dau mai jos o mostră de astfel de lipsă de rafinament. Spuneți voi, cu mâna pe inimă, dacă indivizii ăștia din Argentina nu sunt penibili prin comparație cu Costi, luceafărul muzicii românești autentice!
12:03
Pfoaa.. n‑am putut sa vad tot videoclipul celor de la Mandinga! Dar bine l‑ai mai descris!
Acum ce sa zic, poate m‑a palit pe mine optimismul, insa eu cred ca mai avem sperante totusi — poate pentru ca ma invart in niste cercuri care se maresc pe zi ce trece cu oameni carora le plac “inapoiatii” astia ca Pugliese, Piazzolla, Carlos Gardel.. 🙂
14:03
Asta e și nădejdea mea, Roxana…
8:03
Hai mai, Sorin!
N‑ai pierdut tu oare timpul scriind despre asta?
Stii ce nu pricep eu? Ma uit in jurul meu, printre cunoscuti si vad oameni inteligenti, cu bun simt si vointa. Ma uit apoi in jurul meu, la societatea in ansamblu si vad nesimtire si prostie. Si atunci ma intreb: oare toti oamenii inteligenti si cu bun simt sunt cei pe care ii cunosc eu? Sau este doar o impresie a mea? Si atunci eu in ce categorie intru? Si de fapt cum putem caracteriza romanii? Caci daca sunt mai multe insulite din astea de inteligenta si bun simt ar trebui sa se vada. Si apoi, cum ajuns sa fim o astfel de amestecatura de nu stiu ce cu nu stiu cine?
In fine, cred ca imi pun prea multe intrebari. Sau nu.
10:03
Corina, cine se-aseamănă se-adună — așa ca ai ghinionul de a fi într-un grup “paria” al societății românești de azi, reprezentată optim de exemplarul de care vorbește Sorin mai sus. Ce să‑i faci, dacă ți‑a plăcut cartea …
Și apoi, nu e “politically correct” să pui etichete. Poate noi suntem nesimțiții și proștii, depinde doar din ce unghi te uiți și ce “filtru” folosești. Pur și simplu suntem … “diferiți”, și avem o altă scară a valorilor comparativ cu cea a societății românești de azi.
Uff, proștii și nesimțiții naibii, că au ajuns peste tot !
12:03
Tocmai la “nu e politically correct” m‑am gandit cand am spus ca poate este doar o impresie a mea. Adica… ok, nu etichemat, dar cum ne caracterizam noi romanii de fapt? Ca’ pana la urma suntem o adunatura ce se cheama “popor”, nu?
14:03
Am să-ți spun ce cred eu: insule de bun simț și inteligență există. Nu știu dacă eu aparțin uneia, îmi place să cred că da, dar oceanul din jur e sigur compus din mitocănie, superficialitate și prostie. De câte ori țărmul bunului simț este invadat de valurile nesimțirii, comportamentul cel mai des adoptat este ca bunul simț să facă un pas înapoi. Nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită — zice înțelepciunea românească. De acord, dar cu fiecare astfel de ocazie oceanul de nesimțire mai scufundă o bucată din insula normalității. Pasivitatea inteligenței nu e un semn de distincție, ci o cale spre a pieri.