Îna­inte de ‘90 exista obi­ce­iul de a scoate ele­vii și stu­den­ții la cu­le­sul re­col­te­lor. An de an par­ti­dul, în imensa lui în­țe­lep­ciune, so­co­tea pe de­gete unde e ne­voie de forța de muncă și dă­dea dis­po­zi­ție să se por­nească cohor­tele de ti­neri că­tre câm­pu­rile pa­triei. Car­tofi, sfe­clă, po­rumb, toate se ce­reau cu­lese și duse în ham­ba­rele ță­rii pen­tru a lua apoi dru­mul ex­por­tu­lui. Da­to­ria ex­ternă tre­buia plătită și ne­a­târ­na­rea pa­triei de­pin­dea un pic și de bra­țele mun­ci­toare ale fi­e­că­rui elev și stu­dent. Nu mă pot îm­pie­dica să nu fac o com­pa­ra­ție cu si­tu­a­ția Gre­ciei de as­tăzi și să ad­mit în si­nea mea că, deși co­mu­niș­tii erau stu­pizi când cre­deau că o țară poate să fie com­plet in­de­pen­dentă eco­no­mic, nici cu ca­pi­ta­liș­tii care în­cu­ra­jează con­su­mul ira­țio­nal, dus până la în­da­to­ra­rea în­ro­bi­toare, nu mi‑e ru­șine. Dar nu des­pre asta vreau să vă po­ves­tesc aici.

În li­ceu fi­ind, în fi­e­care toamnă se în­tâm­pla să fim scoși din clase și să ajun­gem pe câm­pu­rile pa­triei pen­tru a strânge re­colta. În unii ani aceasta era, pro­ba­bil, mai mare și tre­buia mai mult timp pen­tru a duce la bun sfâr­șit cu­le­sul. Așa a fost în toamna anu­lui 1981, când prac­tica agri­colă (așa se nu­mea) s‑a pre­lun­git mai mult de­cât era pre­vă­zut. Săp­tămână după săp­tămână cur­su­rile s‑au tot amâ­nat și ne în­tre­bam cu to­ții ce se va în­tâm­pla cu ma­te­ria tri­mes­tru­lui în­tâi. La fel se în­tre­bau și pro­fe­so­rii noș­tri, dar în șoaptă, pen­tru că în vre­mu­rile ace­lea nu pu­teai să pui la în­do­ială dreapta ju­de­cată a par­ti­du­lui con­du­că­tor și a lu­mi­na­tu­lui său se­cre­tar ge­ne­ral. Nu ne‑a ră­mas de­cât să aș­tep­tăm re­lu­a­rea cur­su­ri­lor, care a ve­nit într-un târ­ziu, ca o iz­bă­vire pen­tru toți, adu­nându-ne îna­poi în­tre pe­re­ții șco­lii, de a că­ror ima­gi­nară strân­soare ne era deja dor.

E lesne de în­țe­les că în anul acela pro­grama șco­lară a tre­buit ajus­tată cumva. Tim­pul ri­si­pit în prac­tica agri­colă tre­buia acum re­cu­pe­rat, pen­tru că ma­te­ri­ile pre­date nu pu­teau să nu în­capă în li­mi­tele a ceea ce ră­mă­sese din anul șco­lar. Și cum toate se re­zol­vau sim­plu în vre­mea aceea, s‑au in­ven­tat re­cu­pe­ră­rile. Re­cu­pe­ra­rea era o oră de clasă or­ga­ni­zată după ami­aza, în afara ore­lor de școală, un efort su­pli­men­tar fă­cut de pro­fe­sor și de elevi pen­tru a re­veni în rit­mul fi­resc al pro­gra­mei șco­lare ini­țiale. Mulți pro­fe­sori au pre­fe­rat să ac­ce­le­reze pu­tin rit­mul în orele de curs nor­male, re­cu­pe­rând prin den­si­tate. E drept, orele lor se­mă­nau cu un cros, cu o cursă con­tra cro­no­me­tru. Sub­stanța se pier­dea vre­mel­nic, până când pro­grama era ajunsă din urmă, apoi res­pi­ram cu to­ții nor­mal, oa­re­cum re­la­xați. Alți das­căli ai noș­tri au vrut să păs­treze rit­mul fi­resc, deci ne-au che­mat după-amie­zele la școală, să fa­cem ore su­pli­men­tare.

Dom­nul Do­boș, pro­fe­so­rul nos­tru de sil­vi­cul­tură, a ales cea de‑a doua cale.  De două ori pe săp­tămână ve­neam la școală de la pa­tru la șase, ca să “re­cu­pe­răm ma­te­ria”. Cu tim­pul se cre­ase un fel de pact ne­scris în­tre el și noi, că orele as­tea su­pli­men­tare au doar ros­tul de a ne preda pen­tru a re­cu­pera ma­te­ria și nu pen­tru a ne as­culta. Se vede treaba că pac­tul ăsta exista doar in min­tea noas­tră, pen­tru că în una din după-amiezi ne-am tre­zit că dom­nul pro­fe­sor Do­boș ne pri­vește cu un zâm­bet șu­gu­băț și ne spune: scoa­teți o foaie de hâr­tie! Nu știu cum se mai în­tâm­plă lu­cru­rile în ziua de azi în în­vă­țământ, dar pe vre­mea aceea asta în­semna un sin­gur lu­cru: ex­tem­po­ral. După cum îi spune și nu­mele, ex­tem­po­ra­lul era în afara tim­pu­lui, ne­pro­gra­mat, nea­nun­țat. Era o me­todă de con­trol ino­pi­nat, pen­tru a mă­sura gra­dul în care noi ne in­su­șeam ma­te­ria pe mă­sură ce avan­sam cu pre­da­rea. Am pro­tes­tat ane­mic, dar dom­nul Do­boș era ne­în­du­ple­cat. Așa că am scos un ca­iet, am rupt pa­gi­nile alea din mij­loc și le-am așe­zat pe bancă.

Îmi amin­tesc că eram ex­trem de calm. Nici urmă de emo­ție. M‑am mi­rat în si­nea mea de această stare de spi­rit – de obi­cei îna­inte de teze și alte fe­luri de lu­crări de ve­ri­fi­care eram su­res­ci­tat și emo­țio­nat, gân­dindu-mă la gra­dul de pre­gă­tire cu care mă pre­zen­tam și în­cer­când să an­ti­ci­pez nota pe care aș pu­tea s‑o ob­țin. De data asta nu eram de­loc agi­tat. Aveam un calm ne­fi­resc, care mă spe­ria și pe mine și am re­a­li­zat ime­diat ca­uza: ha­bar n‑aveam ma­te­ria pre­dată in ul­tima vreme. Se spune că emo­ți­ile dis­par în două ca­zuri: când știi tot și când nu știi ni­mic. Eu eram în cea de‑a doua si­tu­a­ție. Am pri­vit foaia goală de hâr­tie și m‑am gân­dit că, in­di­fe­rent ce su­biect voi avea de tra­tat, ea va rămâne la fel de ima­cu­lată. Viața se sim­pli­fică enorm când nu știi ni­mic. Fe­ri­ciți cei să­raci cu du­hul…

După obiș­nu­ita îm­păr­țire pe rân­duri, a ve­nit și mo­men­tul enun­ță­rii su­biec­te­lor. Rân­dul pe care mă aflam tre­buia să des­crie în toate amă­nu­n­tele o in­sectă nu­mită Ly­man­tria dis­par. Pe ro­mâ­nește – omida pă­roasă a ste­ja­ru­lui. Au­zi­sem des­pre ea la orele pre­ce­dente, dar nici mă­car un amă­nunt nu mi se li­pise de cre­ier. Pri­veam în gol spre foaia goală și mă gân­deam cum va arăta ea când o voi preda că­tre pro­fe­sor. A o lăsa com­plet goală mi se pă­rea un gest de im­po­li­tețe, ca și cum i‑aș fi spus dom­nu­lui Do­boș că nu-mi pasă de ma­te­ria lui. Asta era peste poate: ve­ni­sem să mă fac sil­vi­cul­tor și toc­mai la sil­vi­cul­tură să nu-mi dau in­te­re­sul? Era clar, tre­buia să scriu ceva. Ceea ce am și fă­cut.

După câ­teva zile au so­sit re­zul­ta­tele. După ce le‑a anun­țat în clasă, pro­fe­so­rul Do­boș, așa cum ne-am și aș­tep­tat, a dis­cu­tat cu di­ri­gin­tele nos­tru, Lolo Bar. Lolo a ve­nit în clasă într‑o re­crea­ție, ne‑a pri­vit peste oche­lari și ne‑a spus: “dragă, am aflat că ați ob­ți­nut niște re­zul­tate de­o­se­bite”. Noi tă­ceam, con­spi­ra­tiv. Lolo a con­ti­nuat: “nu­mai note bune… de pildă Sfîr­lo­gea, Murgu și Ciu­canu ați luat zece, toți trei… la un loc”. Din clasă s‑a au­zit un râs mân­zesc. Di­ri­gin­tele l‑a ochit pe Va­sile Popa, care pro­ba­bil că râ­dea mai cu poftă și i‑a zis: “Popa, nu râde că și tu ai luat pa­tru… poate am să‑i tri­mit ex­tem­po­ra­lul lui taică-tău, ca să-și or­neze su­fra­ge­ria cu el”. Lolo zâm­bea, mul­țu­mit de glu­mița pe care o re­u­șise. Va­sile a pri­vit în jos și a răs­puns: “eu cred că, dacă i‑l tri­mi­teți, are să-și or­neze soba, pe di­nă­un­tru, cu el”.

Va­sile a sfâr­șit prin a fi dat afară din clasă, deși a pro­tes­tat ve­he­ment, mo­ti­vând că sun­tem în pa­uză. Din câte îmi amin­tesc a fost prima și ul­tima oară când ci­neva a fost dat afară din clasă în tim­pul re­crea­ției. Epi­so­dul s‑a în­che­iat, noi rămâ­neam cu da­to­ria de a ne în­drepta no­tele. După ple­ca­rea di­ri­gin­te­lui ne-am în­tre­cut în­tre noi ca să aflăm cine a luat cea mai cin­stită notă de trei, cea mai mică acor­dată de pro­fe­so­rul de sil­vi­cul­tură. Rămân și as­tăzi la opi­nia că acest me­rit mi se cu­vine, prin la­pi­da­ri­ta­tea tex­tu­lui și nu­anța de in­so­lență pe care o cu­prin­dea sin­gura frază con­sem­nată pe foaia de hâr­tie: Omida pă­roasă a ste­ja­ru­lui este pă­roasă și tră­iește în ste­jar.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. ioana

    poate daca de­se­nai una erai si mai la­pi­dar. Ca de in­so­lent…!

    • Alin

      Nu, că fă­cea cât o mie de cu­vinte…

    • Sorin Sfirlogea

      Dacă aș fi știut cum arată cred că sco­team mă­car un cinci. Îi des­criam ochi­șo­rii, pi­cio­ru­șele… 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.