Omida păroasă a stejarului

Înainte de ‘90 exista obi­ceiul de a scoate ele­vii și stu­denții la cule­sul recoltelor. An de an par­tidul, în imensa lui înțelep­ci­une, socotea pe degete unde e nevoie de forța de muncă și dădea dis­poz­iție să se pornească cohort­ele de tineri către câm­purile patriei. Cartofi, sfe­clă, porumb, toate se cereau culese și duse în ham­barele țării pen­tru a lua apoi dru­mul expor­tu­lui. Dato­ria externă tre­buia plătită și neatârnarea patriei depin­dea un pic și de brațele munci­toare ale fiecărui elev și stu­dent. Nu mă pot împied­ica să nu fac o com­para­ție cu situ­ația Gre­ciei de astăzi și să admit în sinea mea că, deși comu­niștii erau stupizi când cre­deau că o țară poate să fie com­plet inde­pen­dentă eco­nomic, nici cu cap­i­tal­iștii care încu­ra­jează con­sumul irațional, dus până la înda­torarea înro­bitoare, nu mi‑e rușine. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici.

În liceu fiind, în fiecare toamnă se întâm­pla să fim scoși din clase și să ajungem pe câm­purile patriei pen­tru a strânge recolta. În unii ani aceasta era, prob­a­bil, mai mare și tre­buia mai mult timp pen­tru a duce la bun sfârșit cule­sul. Așa a fost în toamna anu­lui 1981, când prac­tica agri­colă (așa se numea) s‑a pre­lun­git mai mult decât era pre­văzut. Săp­tămână după săp­tămână cur­surile s‑au tot amâ­nat și ne între­bam cu toții ce se va întâm­pla cu mate­ria trimestru­lui întâi. La fel se între­bau și pro­fe­sorii noștri, dar în șoaptă, pen­tru că în vre­murile ace­lea nu puteai să pui la îndoială dreapta jude­cată a par­tidu­lui con­ducă­tor și a lumi­nat­u­lui său sec­re­tar gen­eral. Nu ne‑a rămas decât să aștep­tăm relu­area cur­surilor, care a venit într-un târziu, ca o izbăvire pen­tru toți, adunându-ne înapoi între pereții școlii, de a căror imag­i­nară strân­soare ne era deja dor.

E lesne de înțe­les că în anul acela pro­grama șco­lară a tre­buit ajus­tată cumva. Tim­pul risipit în prac­tica agri­colă tre­buia acum recu­perat, pen­tru că materi­ile pre­date nu puteau să nu încapă în lim­itele a ceea ce rămăs­ese din anul șco­lar. Și cum toate se rezolvau sim­plu în vre­mea aceea, s‑au inven­tat recu­perările. Recu­per­area era o oră de clasă orga­ni­zată după ami­aza, în afara orelor de școală, un efort supli­men­tar făcut de pro­fe­sor și de elevi pen­tru a reveni în rit­mul firesc al pro­gramei șco­lare inițiale. Mulți pro­fe­sori au preferat să accel­ereze putin rit­mul în orele de curs nor­male, recu­perând prin den­si­tate. E drept, orele lor semă­nau cu un cros, cu o cursă con­tra cronometru. Sub­stanța se pierdea vremel­nic, până când pro­grama era ajunsă din urmă, apoi res­pi­ram cu toții nor­mal, oare­cum relax­ați. Alți dascăli ai noștri au vrut să păstreze rit­mul firesc, deci ne-au chemat după-amiezele la școală, să facem ore supli­mentare.

Dom­nul Doboș, pro­fe­sorul nos­tru de sil­vi­cul­tură, a ales cea de‑a doua cale.  De două ori pe săp­tămână veneam la școală de la patru la șase, ca să “recu­perăm mate­ria”. Cu tim­pul se crease un fel de pact nescris între el și noi, că orele astea supli­mentare au doar ros­tul de a ne preda pen­tru a recu­pera mate­ria și nu pen­tru a ne asculta. Se vede tre­aba că pactul ăsta exista doar in mintea noas­tră, pen­tru că în una din după-amiezi ne-am trezit că dom­nul pro­fe­sor Doboș ne privește cu un zâm­bet șugubăț și ne spune: scoateți o foaie de hâr­tie! Nu știu cum se mai întâm­plă lucrurile în ziua de azi în învățământ, dar pe vre­mea aceea asta însemna un sin­gur lucru: extem­po­ral. După cum îi spune și numele, extem­po­ralul era în afara tim­pu­lui, nepro­gra­mat, nea­nunțat. Era o metodă de con­trol inopinat, pen­tru a măsura gradul în care noi ne insușeam mate­ria pe măsură ce avansam cu predarea. Am prote­s­tat ane­mic, dar dom­nul Doboș era neîndu­ple­cat. Așa că am scos un caiet, am rupt paginile alea din mijloc și le-am așezat pe bancă.

Îmi amintesc că eram extrem de calm. Nici urmă de emoție. M‑am mirat în sinea mea de această stare de spirit – de obi­cei înainte de teze și alte feluri de lucrări de ver­i­fi­care eram suresc­i­tat și emoționat, gândindu-mă la gradul de pregătire cu care mă prezen­tam și încer­când să anticipez nota pe care aș putea s‑o obțin. De data asta nu eram deloc agi­tat. Aveam un calm nefiresc, care mă spe­ria și pe mine și am real­izat ime­diat cauza: habar n‑aveam mate­ria pre­dată in ultima vreme. Se spune că emoți­ile dis­par în două cazuri: când știi tot și când nu știi nimic. Eu eram în cea de‑a doua situ­ație. Am privit foaia goală de hâr­tie și m‑am gân­dit că, indifer­ent ce subiect voi avea de tratat, ea va rămâne la fel de imac­u­lată. Viața se sim­pli­fică enorm când nu știi nimic. Feri­ciți cei săraci cu duhul…

După obiș­nuita împărțire pe rân­duri, a venit și momen­tul enunțării subiectelor. Rân­dul pe care mă aflam tre­buia să descrie în toate amă­nun­tele o insectă numită Lyman­tria dis­par. Pe românește – omida păroasă a ste­jaru­lui. Auzisem despre ea la orele prece­dente, dar nici măcar un amă­nunt nu mi se lipise de creier. Priveam în gol spre foaia goală și mă gân­deam cum va arăta ea când o voi preda către pro­fe­sor. A o lăsa com­plet goală mi se părea un gest de impo­litețe, ca și cum i‑aș fi spus dom­nu­lui Doboș că nu-mi pasă de mate­ria lui. Asta era peste poate: venisem să mă fac sil­vicul­tor și toc­mai la sil­vi­cul­tură să nu-mi dau intere­sul? Era clar, tre­buia să scriu ceva. Ceea ce am și făcut.

După câteva zile au sosit rezul­tatele. După ce le‑a anunțat în clasă, pro­fe­sorul Doboș, așa cum ne-am și aștep­tat, a dis­cu­tat cu dirig­in­tele nos­tru, Lolo Bar. Lolo a venit în clasă într‑o recreație, ne‑a privit peste ochelari și ne‑a spus: “dragă, am aflat că ați obținut niște rezul­tate deosebite”. Noi tăceam, con­spir­a­tiv. Lolo a con­tin­uat: “numai note bune… de pildă Sfîr­logea, Murgu și Ciu­canu ați luat zece, toți trei… la un loc”. Din clasă s‑a auzit un râs mânzesc. Dirig­in­tele l‑a ochit pe Vasile Popa, care prob­a­bil că râdea mai cu poftă și i‑a zis: “Popa, nu râde că și tu ai luat patru… poate am să‑i trimit extem­po­ralul lui taică-tău, ca să-și orneze sufrage­ria cu el”. Lolo zâm­bea, mulțu­mit de glu­mița pe care o reușise. Vasile a privit în jos și a răspuns: “eu cred că, dacă i‑l trim­iteți, are să-și orneze soba, pe dinăun­tru, cu el”.

Vasile a sfârșit prin a fi dat afară din clasă, deși a prote­s­tat vehe­ment, motivând că sun­tem în pauză. Din câte îmi amintesc a fost prima și ultima oară când cineva a fost dat afară din clasă în tim­pul recreației. Episo­dul s‑a încheiat, noi rămâneam cu dato­ria de a ne îndrepta notele. După ple­carea dirig­in­telui ne-am între­cut între noi ca să aflăm cine a luat cea mai cin­stită notă de trei, cea mai mică acor­dată de pro­fe­sorul de sil­vi­cul­tură. Rămân și astăzi la opinia că acest merit mi se cuvine, prin lap­i­dar­i­tatea tex­tu­lui și nuanța de insolență pe care o cuprindea sin­gura frază con­sem­nată pe foaia de hâr­tie: Omida păroasă a ste­jaru­lui este păroasă și trăiește în ste­jar.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. ioana

    poate daca dese­nai una erai si mai lap­i­dar. Ca de inso­lent…!

    • Alin

      Nu, că făcea cât o mie de cuvinte…

    • Sorin Sfirlogea

      Dacă aș fi știut cum arată cred că scoteam măcar un cinci. Îi descriam ochișorii, piciorușele… 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu