Tulburatul florar

Ver­ile sunt scurte în Bucov­ina. Pe obcinele câm­pu­lun­gene soarele nu are put­ere să lupte cu aerul rece al muntelui decât prin iulie și august, așa că oamenii au învățat să se bucure de căl­dura mol­comă din mai și iunie, pe când cei de la câmp ar socoti că, la tem­per­a­turile ace­lea, e încă răcoare. Vacanțele de vară ale liceu­lui erau impreg­nate cu par­fumul acela spe­cial al pamân­tu­lui cald și al ier­bii coapte de soare, al răchitelor încinse de pe malul Moldovei unde mergeam la pește cu nenea Anghel sau al poie­nilor căl­duțe de pe Tom­natec unde hălă­duiam în căutarea hri­bilor. Nu‑i greu de înțe­les de ce pen­tru mine cuvin­tele lui Ionel Teodor­e­anu au avut mereu o sem­nifi­cație spe­cială: “Pe harfa răs­fi­rată a ier­burilor tale, vară, trupul și sufle­tul meu sunt începutul unui mare cân­tec și tremu­rul mâinii care îl caută”.

Vara se anunța cu ceva vreme înainte. Era ceva ce plutea în aer și îmi spunea că ea se apropie. Colegii mei de liceu deve­neau mai dor­nici să se întoarcă la casele lor, multe din­tre ele la kilo­metri buni față de Câm­pu­lung. Gân­dul nos­tru, al tuturor, nu mai era la școală, ci la diminețile de vară, la sen­ti­men­tul acela de deplin stăpân al tim­pu­lui pe care îl aveam când ne trezeam și știam că nimic nu stă în calea zilei care toc­mai înce­pea. Ne gân­deam la iubir­ile de peste vara care abia înce­pea, la mân­drele care ne aștep­tau undeva sau pe care le aștep­tam să vină, la un mâine care tre­buia grăbit în devenirea sa ca să‑i sor­bim cu nesaț aromele. Pe vre­mea aceea nu știam nici unul din­tre noi despre tre­cerea tim­pu­lui. Sau poate știam, dar nu ne păsa.

Prin mai în mințile noas­tre se instala un fel de tul­bu­rare. Înce­peam să for­fo­tim. Școala tre­cea, încet-încet, pe planul doi. După jumă­tatea lui flo­rar, când isprăveam și cu tezele trimestru­lui trei, vacanța era ofi­cial insta­lată în noi. Ener­gia era debor­dantă, vroiam aer liber, vroiam miș­care. Prin clasa a unspreze­cea am început să învăț puțin volei. Jucam în sala de sport a liceu­lui, împre­ună cu câțiva alți entuzi­aști. Florin, colegul meu de bancă, era un fel de antrenor, străduindu-se să facă din noi o echipă demnă de puțin respect, une­ori părându-i-se că e foarte aproape de această năzuință, alte­ori că nicio­dată nu vom reuși. Îmi amintesc că făcusem o ade­vărată pasi­une pen­tru acest sport și că eram destul de necăjit de înălțimea mea, care nu mă favoriza deloc. Apoi am auzit sau am citit pe undeva că există un jucă­tor român de volei care are o detentă de un metru și zece cen­timetri și m‑am gân­dit că nu e totul pier­dut: mi-am făcut niște mici săculeți de nisip pe care mi‑i puteam fixa de glezne și săream de pe loc minute în șir, ca să-mi cresc per­for­manțele pe ver­ti­cală. Ceva, ceva s‑o fi câști­gat în felul ăsta, dar tre­buie să recunosc că sin­gu­rul meu punct tare la volei era pasi­unea, nu pri­ceperea. Une­ori nu e puțin lucru să îți dai sufle­tul pen­tru ceva, chiar dacă pri­ceperea mai lasă de dorit.

Într-una din zilele de școală aveam un orar tare nepotrivit, din punc­tul meu de vedere. Penul­tima oră era sportul, iar ultima era cea de orga­ni­zarea muncii. Plăcerea de a juca volei era cur­mată de mate­ria seacă și urâtă, al cărei rost nu‑l pri­ce­peam câtuși de puțin. Așa cum se întâm­plă de multe ori, cineva nevi­no­vat a devenit țapul ispăși­tor al aces­tui nea­juns – în mintea mea mea vina o avea pro­fe­sorul de orga­ni­zare, doamna Sabie. Mi‑o amintesc foarte bine pe biata noas­tră pro­fe­soară: era micuță de înălțime și rotofeie, cu un aer de gospod­ină urban­izată și cu o eternă pasi­une pen­tru par­fumul de lil­iac. În vre­mea aceea exis­tau niște par­fumuri con­cen­trate pro­duse de bul­gari, un fel de fiole mici în care era un lichid gal­ben și con­cen­trat. Căpăcelul fiolei avea un bețișor de plas­tic care intra în fiolă și putea fi folosit ca doza­tor: băgai bețișorul în lichid și apoi te dădeai prin spatele lobilor ure­chii. Un miros pătrun­ză­tor te însoțea apoi întreaga zi, pen­tru că lichidul par­fumat era extrem de con­cen­trat. Doamna Sabie mirosea deci mereu a par­fum bul­găresc de lil­iac. Din­colo de aspec­tul ei fizic, pro­fe­soara noas­tră de orga­ni­zarea muncii era, de fapt, un om tare cum­secade. Își dădea seama că nu vom da nici­când prea multă atenție materiei sale, dar n‑a făcut nici­când un caz din asta. Ne asculta în ordinea cat­a­logu­lui, câte trei la fiecare oră, nicio­dată mai mulți, nicio­dată mai puțini, ast­fel că fiecare putea cal­cula exact data când va tre­bui să răspundă pen­tru o notă.

Îmi amintesc că într‑o zi ast­fel de zi de mai jucam volei la ora de sport. Abia ne încălzisem nițel când a sunat de pauză și tre­buia să ne întoarcem în clasă. Eu n‑aveam încotro: con­form cal­culelor era ziua în care urma să fiu ascul­tat la orga­ni­zarea muncii. Ceilalți colegi cu care jucam n‑aveau nici un gând să revină în clasă. Tonul l‑a dat Florin care a zis: eu stau la volei. Ceilalți i s‑au ală­tu­rat. Eu muream și înviam să rămân, dar ar fi tre­buit să iau și notă. Drept pen­tru care m‑am întors în clasă, cu nasul în jos și gân­dul lăsat în urmă, la sala de sport. Mi-am cău­tat un loc potrivit pen­tru ora ce urma – asta însemna să merg mai în spate și să mă instalez în spatele unui coleg mai lat în umeri. La adă­pos­tul fiz­icu­lui său puteam deschide cartea pe bancă și puteam citi direct din carte – asta era metoda de a răspunde pen­tru notă. L‑am ales pe Vasile Prună, al cărui spate gen­eros acop­erea din plin cartea, apoi am aștep­tat să-mi vină răn­dul. M‑am ridi­cat, am citit din carte și am luat nouă. După ce am ter­mi­nat cu această for­mal­i­tate, gân­durile mele au fugit înapoi în sala de sport. Oooo, dacă m‑aș putea întoarce acolo…. La doi metri de mine, fer­eas­tra deschisă a cla­sei. Din­colo de ea, curtea liceu­lui. Eram la parter. Doamna Sabie s‑a întors cu spatele la clasă – se pregătea să scrie pe tablă titlul noii lecții, așa cum făcea de fiecare dată. Din două mișcări eram deja ple­cat din clasă. Nicio­dată viața nu mi‑a părut mai fru­moasă ca atunci.

În urma mea, doamna Sabie a con­tin­uat să pre­dea noua lecție. Din neferi­cire pen­tru mine, subiec­tul avea legă­tură cu ceea ce răspunsesem eu, așa că biata pro­fe­soară s‑a simțit datoare să facă referire la mine: așa cum spunea și tovarășul Sfîr­logea…. Apoi a început să mă caute din priviri, prin clasă. Eu eram deja ple­cat. Nedumer­ită, doamna Sabie a între­bat: unde e tovarășul Sfîr­logea? Tăcerea peni­bilă a fost sal­vată de un coleg care a spus că eu sunt absent și asta încă de la începutul orei. Con­fuzată, doamna Sabie a deschis cat­a­logul și a privit nota pe care mi‑o dăduse: da’ l‑am ascul­tat șî i‑am dat notă. Tăcere. Un alt coleg s‑a ridi­cat și a zis: pe mine m‑ați ascul­tat, nu pe Sfîr­logea. Pen­tru biata pro­fe­soară era deja prea mult. Dezori­en­tată și pan­i­cată de con­fuzia pe care i se părea că a făcut‑o, a anu­lat nota mea, m‑a tre­cut absent și i‑a dat nouă coleg­u­lui meu. A privit câteva clipe în gol, pesemne socotind că ceva nu e în reg­ulă cu ea, că poate are o zi proastă sau poate a început să îmbătrânească. A con­tin­uat să pre­dea lecția, cu ezitări și pauze lungi între propoz­iții, privind din când în când, nedumer­ită, spre locul de unde își amintea că mă văzuse răspun­zând pen­tru notă.

În sala de sport, eu eram împăratul voleiu­lui.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu