Ve­rile sunt scurte în Bu­co­vina. Pe ob­ci­nele câm­pu­lun­gene soa­rele nu are pu­tere să lupte cu ae­rul rece al mun­te­lui de­cât prin iu­lie și au­gust, așa că oa­me­nii au în­vă­țat să se bu­cure de căl­dura mol­comă din mai și iu­nie, pe când cei de la câmp ar so­coti că, la tem­pe­ra­tu­rile ace­lea, e încă ră­coare. Va­can­țele de vară ale li­ce­u­lui erau im­preg­nate cu par­fu­mul acela spe­cial al pamân­tu­lui cald și al ier­bii coapte de soare, al ră­chi­te­lor în­cinse de pe ma­lul Mol­do­vei unde mer­geam la pește cu ne­nea An­ghel sau al po­ie­ni­lor căl­duțe de pe Tomna­tec unde hă­lă­du­iam în că­u­ta­rea hri­bi­lor. Nu‑i greu de în­țe­les de ce pen­tru mine cu­vin­tele lui Io­nel Teo­do­reanu au avut me­reu o sem­ni­fi­ca­ție spe­cială: “Pe harfa răsfi­rată a ier­bu­ri­lor tale, vară, tru­pul și su­fle­tul meu sunt în­ce­pu­tul unui mare cân­tec și tre­mu­rul mâi­nii care îl ca­ută”.

Vara se anunța cu ceva vreme îna­inte. Era ceva ce plu­tea în aer și îmi spu­nea că ea se apro­pie. Co­le­gii mei de li­ceu de­ve­neau mai dor­nici să se în­toarcă la ca­sele lor, multe din­tre ele la ki­lo­me­tri buni față de Câm­pu­lung. Gân­dul nos­tru, al tu­tu­ror, nu mai era la școală, ci la di­mi­ne­țile de vară, la sen­ti­men­tul acela de de­plin stă­pân al tim­pu­lui pe care îl aveam când ne tre­zeam și știam că ni­mic nu stă în ca­lea zi­lei care toc­mai în­ce­pea. Ne gân­deam la iu­bi­rile de peste vara care abia în­ce­pea, la mân­drele care ne aș­tep­tau un­deva sau pe care le aș­tep­tam să vină, la un mâine care tre­buia gră­bit în de­ve­ni­rea sa ca să‑i sor­bim cu ne­saț aro­mele. Pe vre­mea aceea nu știam nici unul din­tre noi des­pre tre­ce­rea tim­pu­lui. Sau poate știam, dar nu ne păsa.

Prin mai în min­țile noas­tre se in­stala un fel de tul­bu­rare. În­ce­peam să for­fo­tim. Școala tre­cea, în­cet-în­cet, pe pla­nul doi. După ju­mă­ta­tea lui flo­rar, când is­pră­veam și cu te­zele tri­mes­tru­lui trei, va­canța era ofi­cial in­sta­lată în noi. Ener­gia era de­bor­dantă, vro­iam aer li­ber, vro­iam miș­care. Prin clasa a un­spre­ze­cea am în­ce­put să în­văț pu­țin vo­lei. Ju­cam în sala de sport a li­ce­u­lui, îm­pre­ună cu câ­țiva alți en­tu­ziaști. Flo­rin, co­le­gul meu de bancă, era un fel de an­tre­nor, stră­du­indu-se să facă din noi o echipă demnă de pu­țin res­pect, une­ori pă­rându-i-se că e foarte aproape de această nă­zu­ință, al­te­ori că nici­o­dată nu vom re­uși. Îmi amin­tesc că fă­cu­sem o ade­vă­rată pa­siune pen­tru acest sport și că eram des­tul de ne­că­jit de înăl­ți­mea mea, care nu mă fa­vo­riza de­loc. Apoi am au­zit sau am ci­tit pe un­deva că există un ju­că­tor ro­mân de vo­lei care are o de­tentă de un me­tru și zece cen­ti­me­tri și m‑am gân­dit că nu e to­tul pier­dut: mi-am fă­cut niște mici să­cu­leți de ni­sip pe care mi‑i pu­team fixa de glezne și să­ream de pe loc mi­nute în șir, ca să-mi cresc per­for­man­țele pe ver­ti­cală. Ceva, ceva s‑o fi câști­gat în fe­lul ăsta, dar tre­buie să re­cu­nosc că sin­gu­rul meu punct tare la vo­lei era pa­siu­nea, nu pri­ce­pe­rea. Une­ori nu e pu­țin lu­cru să îți dai su­fle­tul pen­tru ceva, chiar dacă pri­ce­pe­rea mai lasă de do­rit.

Într-una din zi­lele de școală aveam un orar tare ne­po­tri­vit, din punc­tul meu de ve­dere. Pe­nul­tima oră era spor­tul, iar ul­tima era cea de or­ga­ni­za­rea mun­cii. Plă­ce­rea de a juca vo­lei era cur­mată de ma­te­ria seacă și urâtă, al că­rei rost nu‑l pri­ce­peam câ­tuși de pu­țin. Așa cum se în­tâm­plă de multe ori, ci­neva ne­vi­no­vat a de­ve­nit ța­pul is­pă­și­tor al aces­tui ne­a­juns – în min­tea mea mea vina o avea pro­fe­so­rul de or­ga­ni­zare, doamna Sa­bie. Mi‑o amin­tesc foarte bine pe biata noas­tră pro­fe­soară: era mi­cuță de înăl­țime și ro­to­feie, cu un aer de gos­po­dină ur­ba­ni­zată și cu o eternă pa­siune pen­tru par­fu­mul de li­l­iac. În vre­mea aceea exis­tau niște par­fu­muri con­cen­trate pro­duse de bu­l­gari, un fel de fi­ole mici în care era un li­chid gal­ben și con­cen­trat. Că­pă­ce­lul fi­o­lei avea un be­ți­șor de plas­tic care in­tra în fi­olă și pu­tea fi fo­lo­sit ca do­za­tor: bă­gai be­ți­șo­rul în li­chid și apoi te dă­deai prin spa­tele lo­bi­lor ure­chii. Un mi­ros pă­trun­ză­tor te în­so­țea apoi în­treaga zi, pen­tru că li­chi­dul par­fu­mat era ex­trem de con­cen­trat. Doamna Sa­bie mi­ro­sea deci me­reu a par­fum bu­l­gă­resc de li­l­iac. Din­colo de as­pec­tul ei fi­zic, pro­fe­soara noas­tră de or­ga­ni­za­rea mun­cii era, de fapt, un om tare cum­se­cade. Își dă­dea seama că nu vom da nici­când prea multă aten­ție ma­te­riei sale, dar n‑a fă­cut nici­când un caz din asta. Ne as­culta în or­di­nea ca­ta­lo­gu­lui, câte trei la fi­e­care oră, nici­o­dată mai mulți, nici­o­dată mai pu­țini, ast­fel că fi­e­care pu­tea cal­cula exact data când va tre­bui să răs­pundă pen­tru o notă.

Îmi amin­tesc că într‑o zi ast­fel de zi de mai ju­cam vo­lei la ora de sport. Abia ne în­că­l­zi­sem nițel când a su­nat de pa­uză și tre­buia să ne în­toar­cem în clasă. Eu n‑aveam în­co­tro: con­form cal­cu­le­lor era ziua în care urma să fiu as­cul­tat la or­ga­ni­za­rea mun­cii. Cei­lalți co­legi cu care ju­cam n‑aveau nici un gând să re­vină în clasă. To­nul l‑a dat Flo­rin care a zis: eu stau la vo­lei. Cei­lalți i s‑au ală­tu­rat. Eu mu­ream și în­viam să rămân, dar ar fi tre­buit să iau și notă. Drept pen­tru care m‑am în­tors în clasă, cu na­sul în jos și gân­dul lă­sat în urmă, la sala de sport. Mi-am că­u­tat un loc po­tri­vit pen­tru ora ce urma – asta în­semna să merg mai în spate și să mă in­sta­lez în spa­tele unui co­leg mai lat în umeri. La adă­pos­tul fi­zi­cu­lui său pu­team des­chide car­tea pe bancă și pu­team citi di­rect din carte – asta era me­toda de a răs­punde pen­tru notă. L‑am ales pe Va­sile Prună, al că­rui spate ge­ne­ros aco­pe­rea din plin car­tea, apoi am aș­tep­tat să-mi vină răn­dul. M‑am ri­di­cat, am ci­tit din carte și am luat nouă. După ce am ter­mi­nat cu această for­ma­li­tate, gân­du­rile mele au fu­git îna­poi în sala de sport. Oooo, dacă m‑aș pu­tea în­toarce acolo…. La doi me­tri de mine, fe­reas­tra des­chisă a cla­sei. Din­colo de ea, cur­tea li­ce­u­lui. Eram la par­ter. Doamna Sa­bie s‑a în­tors cu spa­tele la clasă – se pre­gă­tea să scrie pe ta­blă ti­tlul noii lec­ții, așa cum fă­cea de fi­e­care dată. Din două miș­cări eram deja ple­cat din clasă. Nici­o­dată viața nu mi‑a pă­rut mai fru­moasă ca atunci.

În urma mea, doamna Sa­bie a con­ti­nuat să pre­dea noua lec­ție. Din ne­fe­ri­cire pen­tru mine, su­biec­tul avea le­gă­tură cu ceea ce răs­pun­se­sem eu, așa că biata pro­fe­soară s‑a sim­țit da­toare să facă re­fe­rire la mine: așa cum spu­nea și to­va­ră­șul Sfîr­lo­gea…. Apoi a în­ce­put să mă ca­ute din pri­viri, prin clasă. Eu eram deja ple­cat. Ne­du­me­rită, doamna Sa­bie a în­tre­bat: unde e to­va­ră­șul Sfîr­lo­gea? Tă­ce­rea pe­ni­bilă a fost sal­vată de un co­leg care a spus că eu sunt ab­sent și asta încă de la în­ce­pu­tul orei. Con­fu­zată, doamna Sa­bie a des­chis ca­ta­lo­gul și a pri­vit nota pe care mi‑o dă­duse: da’ l‑am as­cul­tat șî i‑am dat notă. Tă­cere. Un alt co­leg s‑a ri­di­cat și a zis: pe mine m‑ați as­cul­tat, nu pe Sfîr­lo­gea. Pen­tru biata pro­fe­soară era deja prea mult. Dez­o­rien­tată și pa­ni­cată de con­fu­zia pe care i se pă­rea că a făcut‑o, a anu­lat nota mea, m‑a tre­cut ab­sent și i‑a dat nouă co­le­gu­lui meu. A pri­vit câ­teva clipe în gol, pe­semne so­co­tind că ceva nu e în re­gulă cu ea, că poate are o zi proastă sau poate a în­ce­put să îm­bă­trâ­nească. A con­ti­nuat să pre­dea lec­ția, cu ezi­tări și pa­uze lungi în­tre pro­po­zi­ții, pri­vind din când în când, ne­du­me­rită, spre lo­cul de unde își amin­tea că mă vă­zuse răs­pun­zând pen­tru notă.

În sala de sport, eu eram îm­pă­ra­tul vo­le­iu­lui.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.