Verile sunt scurte în Bucovina. Pe obcinele câmpulungene soarele nu are putere să lupte cu aerul rece al muntelui decât prin iulie și august, așa că oamenii au învățat să se bucure de căldura molcomă din mai și iunie, pe când cei de la câmp ar socoti că, la temperaturile acelea, e încă răcoare. Vacanțele de vară ale liceului erau impregnate cu parfumul acela special al pamântului cald și al ierbii coapte de soare, al răchitelor încinse de pe malul Moldovei unde mergeam la pește cu nenea Anghel sau al poienilor călduțe de pe Tomnatec unde hălăduiam în căutarea hribilor. Nu‑i greu de înțeles de ce pentru mine cuvintele lui Ionel Teodoreanu au avut mereu o semnificație specială: “Pe harfa răsfirată a ierburilor tale, vară, trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care îl caută”.
Vara se anunța cu ceva vreme înainte. Era ceva ce plutea în aer și îmi spunea că ea se apropie. Colegii mei de liceu deveneau mai dornici să se întoarcă la casele lor, multe dintre ele la kilometri buni față de Câmpulung. Gândul nostru, al tuturor, nu mai era la școală, ci la diminețile de vară, la sentimentul acela de deplin stăpân al timpului pe care îl aveam când ne trezeam și știam că nimic nu stă în calea zilei care tocmai începea. Ne gândeam la iubirile de peste vara care abia începea, la mândrele care ne așteptau undeva sau pe care le așteptam să vină, la un mâine care trebuia grăbit în devenirea sa ca să‑i sorbim cu nesaț aromele. Pe vremea aceea nu știam nici unul dintre noi despre trecerea timpului. Sau poate știam, dar nu ne păsa.
Prin mai în mințile noastre se instala un fel de tulburare. Începeam să forfotim. Școala trecea, încet-încet, pe planul doi. După jumătatea lui florar, când isprăveam și cu tezele trimestrului trei, vacanța era oficial instalată în noi. Energia era debordantă, vroiam aer liber, vroiam mișcare. Prin clasa a unsprezecea am început să învăț puțin volei. Jucam în sala de sport a liceului, împreună cu câțiva alți entuziaști. Florin, colegul meu de bancă, era un fel de antrenor, străduindu-se să facă din noi o echipă demnă de puțin respect, uneori părându-i-se că e foarte aproape de această năzuință, alteori că niciodată nu vom reuși. Îmi amintesc că făcusem o adevărată pasiune pentru acest sport și că eram destul de necăjit de înălțimea mea, care nu mă favoriza deloc. Apoi am auzit sau am citit pe undeva că există un jucător român de volei care are o detentă de un metru și zece centimetri și m‑am gândit că nu e totul pierdut: mi-am făcut niște mici săculeți de nisip pe care mi‑i puteam fixa de glezne și săream de pe loc minute în șir, ca să-mi cresc performanțele pe verticală. Ceva, ceva s‑o fi câștigat în felul ăsta, dar trebuie să recunosc că singurul meu punct tare la volei era pasiunea, nu priceperea. Uneori nu e puțin lucru să îți dai sufletul pentru ceva, chiar dacă priceperea mai lasă de dorit.
Într-una din zilele de școală aveam un orar tare nepotrivit, din punctul meu de vedere. Penultima oră era sportul, iar ultima era cea de organizarea muncii. Plăcerea de a juca volei era curmată de materia seacă și urâtă, al cărei rost nu‑l pricepeam câtuși de puțin. Așa cum se întâmplă de multe ori, cineva nevinovat a devenit țapul ispășitor al acestui neajuns – în mintea mea mea vina o avea profesorul de organizare, doamna Sabie. Mi‑o amintesc foarte bine pe biata noastră profesoară: era micuță de înălțime și rotofeie, cu un aer de gospodină urbanizată și cu o eternă pasiune pentru parfumul de liliac. În vremea aceea existau niște parfumuri concentrate produse de bulgari, un fel de fiole mici în care era un lichid galben și concentrat. Căpăcelul fiolei avea un bețișor de plastic care intra în fiolă și putea fi folosit ca dozator: băgai bețișorul în lichid și apoi te dădeai prin spatele lobilor urechii. Un miros pătrunzător te însoțea apoi întreaga zi, pentru că lichidul parfumat era extrem de concentrat. Doamna Sabie mirosea deci mereu a parfum bulgăresc de liliac. Dincolo de aspectul ei fizic, profesoara noastră de organizarea muncii era, de fapt, un om tare cumsecade. Își dădea seama că nu vom da nicicând prea multă atenție materiei sale, dar n‑a făcut nicicând un caz din asta. Ne asculta în ordinea catalogului, câte trei la fiecare oră, niciodată mai mulți, niciodată mai puțini, astfel că fiecare putea calcula exact data când va trebui să răspundă pentru o notă.
Îmi amintesc că într‑o zi astfel de zi de mai jucam volei la ora de sport. Abia ne încălzisem nițel când a sunat de pauză și trebuia să ne întoarcem în clasă. Eu n‑aveam încotro: conform calculelor era ziua în care urma să fiu ascultat la organizarea muncii. Ceilalți colegi cu care jucam n‑aveau nici un gând să revină în clasă. Tonul l‑a dat Florin care a zis: eu stau la volei. Ceilalți i s‑au alăturat. Eu muream și înviam să rămân, dar ar fi trebuit să iau și notă. Drept pentru care m‑am întors în clasă, cu nasul în jos și gândul lăsat în urmă, la sala de sport. Mi-am căutat un loc potrivit pentru ora ce urma – asta însemna să merg mai în spate și să mă instalez în spatele unui coleg mai lat în umeri. La adăpostul fizicului său puteam deschide cartea pe bancă și puteam citi direct din carte – asta era metoda de a răspunde pentru notă. L‑am ales pe Vasile Prună, al cărui spate generos acoperea din plin cartea, apoi am așteptat să-mi vină răndul. M‑am ridicat, am citit din carte și am luat nouă. După ce am terminat cu această formalitate, gândurile mele au fugit înapoi în sala de sport. Oooo, dacă m‑aș putea întoarce acolo…. La doi metri de mine, fereastra deschisă a clasei. Dincolo de ea, curtea liceului. Eram la parter. Doamna Sabie s‑a întors cu spatele la clasă – se pregătea să scrie pe tablă titlul noii lecții, așa cum făcea de fiecare dată. Din două mișcări eram deja plecat din clasă. Niciodată viața nu mi‑a părut mai frumoasă ca atunci.
În urma mea, doamna Sabie a continuat să predea noua lecție. Din nefericire pentru mine, subiectul avea legătură cu ceea ce răspunsesem eu, așa că biata profesoară s‑a simțit datoare să facă referire la mine: așa cum spunea și tovarășul Sfîrlogea…. Apoi a început să mă caute din priviri, prin clasă. Eu eram deja plecat. Nedumerită, doamna Sabie a întrebat: unde e tovarășul Sfîrlogea? Tăcerea penibilă a fost salvată de un coleg care a spus că eu sunt absent și asta încă de la începutul orei. Confuzată, doamna Sabie a deschis catalogul și a privit nota pe care mi‑o dăduse: da’ l‑am ascultat șî i‑am dat notă. Tăcere. Un alt coleg s‑a ridicat și a zis: pe mine m‑ați ascultat, nu pe Sfîrlogea. Pentru biata profesoară era deja prea mult. Dezorientată și panicată de confuzia pe care i se părea că a făcut‑o, a anulat nota mea, m‑a trecut absent și i‑a dat nouă colegului meu. A privit câteva clipe în gol, pesemne socotind că ceva nu e în regulă cu ea, că poate are o zi proastă sau poate a început să îmbătrânească. A continuat să predea lecția, cu ezitări și pauze lungi între propoziții, privind din când în când, nedumerită, spre locul de unde își amintea că mă văzuse răspunzând pentru notă.
În sala de sport, eu eram împăratul voleiului.
Lasă un comentariu