Cu câ­teva seri îna­inte am cu­ră­țat o por­to­cală și am în­ce­put să mă­nânc în timp ce ci­team un ar­ti­col pe un blog. Nu era prea gro­zavă la gust, de fapt le‑a cam tre­cut vre­mea por­to­ca­le­lor și gân­dul mi‑a zbu­rat fără să vreau la anii co­pi­lă­riei, când por­to­ca­lele aveau un gust ne­mai­po­me­nit. Nu știu si­gur dacă erau într-ade­văr mai bune, poate că erau mai pu­țin tra­tate cu chi­mi­cale, dar țin minte că erau tare rare, nu le gă­seam de­cât de Cră­ciun și atunci tre­buia să ai no­roc sau re­la­ții ca să ajungi să ai câ­teva ki­lo­grame. Ba­na­nele erau și mai rare, îmi amin­tesc că pă­rin­ții mei re­u­șeau să pro­cure câ­teva în fi­e­care iarnă, de obi­cei com­plet verzi – mama le așeza pe un ziar, sus, pe un du­lap, iar sora mea și cu mine aș­tep­tam cu ne­răb­dare să se coacă. Ge­ne­ra­ți­ile de azi pro­ba­bil că nici nu-și pot în­chi­pui cum ar fi asta – să nu gă­sești por­to­cale și ba­nane – când acum le poți cum­păra do­uă­spre­zece luni pe an.

Pen­tru că erau atât de rare și râv­nite, por­to­ca­lele erau și foarte bune. Mof­tu­rile pe care le fac acum nu mi le-aș fi per­mis atunci. Până la urmă gus­tu­rile noas­tre nu sunt dic­tate doar de mode tre­că­toare, ci mai ales de li­mi­tele pe care viața ni le im­pune într-un fel sau al­tul. Trăim în spa­ții tot mai largi ale per­mi­si­vi­tă­ții, tot mai multe ne-au fost în­gă­du­ite în nu­mele li­ber­tă­ții in­di­vi­du­ale, al de­mo­cra­ției, al drep­tu­ri­lor omu­lui, în­cât pu­ține ne sunt azi in­ter­dic­ți­ile. Ne pu­tem sui în avion și pu­tem merge chiar mâine în Pa­ris sau Lon­dra sau Viena – tre­buie doar să avem ba­nii de bi­let, dar și aceia de­vin tot mai ușor de ob­ți­nut acum, când s‑au in­ven­tat zbo­ru­rile low-cost. Pu­tem mânca chi­ne­zește sau ita­li­enește sau pu­tem gusta bu­că­ta­ria li­ba­neză doar tre­când strada. Orice am vrea să știm sau să ci­tim nu tre­buie de­cât să des­chi­dem un com­pu­ter și să scriem cu­vin­tele po­tri­vite în pa­gina de Go­o­gle. Apă­săm en­ter și lu­mea ni se aș­terne la pi­cioare.

Doar că sursa plă­ce­ri­lor noas­tre, mai mult sau mai pu­țin vi­no­vate, stă toc­mai în în­căl­ca­rea li­mi­te­lor. Una din ce­le­brele fraze mur­phiene spune că tot ceea ce e fru­mos în viață e fie imo­ral, fie ile­gal, fie că în­grașă. Adică e din­colo de gar­dul ima­gi­nar tra­sat de re­guli, de li­mite. Li­mite pe care le-am tra­sat noi în­șine sau cei­lalți. Îm­pin­gând cu fi­e­care zi li­mi­tele tot mai de­parte de punc­tul în care ne aflăm, in­clu­dem tot mai mult spa­țiu în li­ber­tă­țile noas­tre per­so­nale, dar ne și în­de­păr­tăm tot mai mult de te­ri­to­riul plă­ce­rii vi­no­vate. Co­mu­niș­tii ne in­ter­zi­ceau anu­mite cărți – ci­ti­rea lor era con­si­de­rată o plă­cere, ne li­mi­tau ac­ce­sul la fil­mele oc­ci­den­tale – am re­u­șit să avem apa­rate vi­deo și să ne pro­cu­răm plă­ce­rea de a le ve­dea acasă, pe te­le­vi­zoa­rele noas­tre alb-ne­gru, cu cir­cu­ite in­te­grate. Nu era voie să se im­porte prea multe por­to­cale – pu­ți­nele ci­trice care ne ajun­geau în mână ni se pă­reau di­vine.

Li­mi­tele au stat me­reu la baza cul­tu­rii umane. Fără ele am fi fost pro­ba­bil de mult pier­duți. Că­s­ni­cia e un set de li­mite mu­tual ac­cep­tate, edu­ca­ția co­pi­i­lor e un lung șir de re­guli des­pre ceea ce nu au voie să facă, să spună sau chiar să gân­dească. Fe­lul în care ne pu­tem ra­porta unii la al­ții este dic­tat de li­mi­tele tra­sate prin legi, enun­țate pen­tru a pu­tea fi suc­ce­siv în­căl­cate și re­cla­mate, pen­tru că ni­mic nu e mai in­te­re­sant de­cât să de­pă­șim pro­pri­ile noas­tre ba­ri­ere le­gale sau mo­rale. Și, o dată în­căl­cate fără a fi pe­dep­siți, să le mu­tăm mai de­parte. Oare de ce ne-am așe­zat ade­vă­ra­tele slă­bi­ciuni, în­cli­na­ți­ile noas­tre na­tu­rale, ani­ma­lice, în tă­râ­mul in­ter­dic­ției?

Ro­mâ­nia de azi este lo­cul unde li­mi­tele sunt îm­pinse la ma­xi­mum, până la dis­pa­ri­ția lor. Re­gu­lile sunt abo­lite, le­gile sunt ig­no­rate și nu e ni­meni să se ri­dice în apă­ra­rea lor. A în­călca li­mi­tele nici mă­car nu mai e amu­zant, nu mai fur­ni­zează plă­cere nici mă­car ce­lor care prac­tică acest mod de viață. Cu fi­e­care zi care trece ne stră­duim parcă să căl­căm în te­ri­to­rii tot mai în­de­păr­tate de bu­nul simț și cu­vi­ința ce ni le da­to­răm re­ci­proc, pro­ba­bil în dis­pe­ra­rea de ne testa li­mi­tele și de a găsi din­colo de ele o fă­râmă de plă­cere, la joie de vi­vre. De bună seamă, nu o gă­sim.

În spa­țiul tot mai strâmt din­tre noi, con­ce­tă­țeni ai unei tot mai aglo­me­rate pla­nete, a îm­pinge li­mi­tele per­so­nale tot mai de­parte con­duce in­e­vi­ta­bil spre a in­vada spa­țiul li­ber­tă­ții in­di­vi­du­ale a ce­lor­lalți. O vreme ne-am je­nat să fa­cem asta, acum însă tot mai pu­țini au o pro­blemă mo­rală din acest mo­tiv. Aș zice chiar că s‑a năs­cut o sa­voare nouă: nu doar a‑ți în­călca li­mi­tele e dezi­ra­bil, dar e de o mie de ori mai plă­cut să le res­trângi pe ale ce­lor­lalți, tot­o­dată. Ori­cât ar pă­rea de ciu­dat, cen­zu­ra­rea ce­lui­lalt de­vine una din cele mai mari ten­ta­ții în viața fi­e­că­ruia din­tre noi. Ba chiar se trans­formă trep­tat într‑o ne­ce­si­tate, sub pre­siu­nea com­pe­ti­ției tot mai acerbe pe re­surse și hrană. Aici noi, ro­mâ­nii, sun­tem cu si­gu­ranță avan­ta­jați: tra­di­ția noas­tră de a com­plota la moar­tea ca­prei ve­ci­nu­lui ne face spe­cia­liști în do­me­niu. Din con­tră, ca po­por nu vom ca­uza nici­o­dată pro­bleme al­tora, pen­tru că asta ar pre­su­pune să ne con­si­de­răm un trup uni­tar al că­rui spa­țiu vi­tal a de­ve­nit in­su­fi­cient și are ne­voie să se ex­tindă prin forță. Noi n‑avem vo­ca­ția so­li­da­ri­tă­ții, pre­fe­răm să ne dis­tru­gem în­tre noi și să ex­pli­căm tu­tu­ror că sun­tem un po­por paș­nic – noi n‑am ata­cat pe ni­meni, nici­o­dată. Pen­tru că în­tot­dea­una am fost ocu­pați cu per­ma­nen­tul nos­tru răz­boi ro­mâno-ro­mân.

Așa­dar, de fi­e­care dată când vă gân­diți că aveți drep­tul la mai mult, gân­diți-vă și la cât de de­parte vă îm­pin­geți pro­pri­ile li­mite, la cât de ane­vo­ios va fi să mai sim­țiți plă­cere atunci când le mai în­căl­cați pe ici-pe colo, la con­ce­tă­țe­nii că­rora le cen­zu­rați spa­țiul li­ber­tă­ții pen­tru a vi‑l mări pe cel per­so­nal. Pen­tru că e atât de ușor să te lași îm­bă­tat de sa­voa­rea pro­pri­i­lor li­mite de­pă­șite.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    Ce este cel mai grav este ca sunt foarte pu­tini cei care in­cearca sa-si de­pa­seasca li­mi­tele in sen­sul bun. Poate ca daca ar fi mai multi si de ge­nul asta lu­cru­rile s‑ar mai echi­li­bra pu­tin, dar asa, ne in­gro­pam cu mai­nile noas­tre intr‑o vi­i­toare ne­pu­tinta, caci, in fi­nal, vrem — nu vrem, to­tul are o li­mita, iar cand o vom atinge ne vom in­treba: now what?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.