Savoarea limitelor

Cu câteva seri înainte am curățat o por­to­cală și am început să mănânc în timp ce citeam un arti­col pe un blog. Nu era prea grozavă la gust, de fapt le‑a cam tre­cut vre­mea por­to­calelor și gân­dul mi‑a zbu­rat fără să vreau la anii copilăriei, când por­to­calele aveau un gust nemaipomenit. Nu știu sigur dacă erau într-adevăr mai bune, poate că erau mai puțin tratate cu chim­i­cale, dar țin minte că erau tare rare, nu le găseam decât de Cră­ciun și atunci tre­buia să ai noroc sau relații ca să ajungi să ai câteva kilo­grame. Bananele erau și mai rare, îmi amintesc că părinții mei reușeau să pro­cure câteva în fiecare iarnă, de obi­cei com­plet verzi – mama le așeza pe un ziar, sus, pe un dulap, iar sora mea și cu mine aștep­tam cu nerăb­dare să se coacă. Gen­er­ați­ile de azi prob­a­bil că nici nu-și pot închipui cum ar fi asta – să nu găsești por­to­cale și banane – când acum le poți cumpăra douăsprezece luni pe an.

Pen­tru că erau atât de rare și râvnite, por­to­calele erau și foarte bune. Mof­turile pe care le fac acum nu mi le-aș fi per­mis atunci. Până la urmă gus­turile noas­tre nu sunt dic­tate doar de mode trecă­toare, ci mai ales de lim­itele pe care viața ni le impune într-un fel sau altul. Trăim în spații tot mai largi ale per­mi­siv­ității, tot mai multe ne-au fost îngă­duite în numele lib­ertății indi­vid­uale, al democrației, al drep­turilor omu­lui, încât puține ne sunt azi inter­dicți­ile. Ne putem sui în avion și putem merge chiar mâine în Paris sau Lon­dra sau Viena – tre­buie doar să avem banii de bilet, dar și aceia devin tot mai ușor de obținut acum, când s‑au inven­tat zborurile low-cost. Putem mânca chinezește sau ital­ienește sau putem gusta bucă­taria libaneză doar trecând strada. Orice am vrea să știm sau să citim nu tre­buie decât să deschi­dem un com­puter și să scriem cuvin­tele potriv­ite în pag­ina de Google. Apăsăm enter și lumea ni se așterne la picioare.

Doar că sursa plăcer­ilor noas­tre, mai mult sau mai puțin vino­vate, stă toc­mai în încăl­carea lim­itelor. Una din cele­brele fraze mur­phiene spune că tot ceea ce e fru­mos în viață e fie imoral, fie ile­gal, fie că îngrașă. Adică e din­colo de gar­dul imag­i­nar trasat de reg­uli, de lim­ite. Lim­ite pe care le-am trasat noi înșine sau ceilalți. Împ­ingând cu fiecare zi lim­itele tot mai departe de punc­tul în care ne aflăm, inclu­dem tot mai mult spațiu în lib­ertățile noas­tre per­son­ale, dar ne și înde­părtăm tot mai mult de ter­i­to­riul plăcerii vino­vate. Comu­niștii ne interz­iceau anu­mite cărți – citirea lor era con­sid­er­ată o plăcere, ne lim­i­tau acce­sul la filmele occi­den­tale – am reușit să avem aparate video și să ne procurăm plăcerea de a le vedea acasă, pe tele­vi­zoarele noas­tre alb-negru, cu cir­cuite inte­grate. Nu era voie să se importe prea multe por­to­cale – puținele cit­rice care ne ajungeau în mână ni se păreau divine.

Lim­itele au stat mereu la baza cul­turii umane. Fără ele am fi fost prob­a­bil de mult pier­duți. Căs­ni­cia e un set de lim­ite mutual accep­tate, edu­cația copi­ilor e un lung șir de reg­uli despre ceea ce nu au voie să facă, să spună sau chiar să gân­dească. Felul în care ne putem raporta unii la alții este dic­tat de lim­itele trasate prin legi, enunțate pen­tru a putea fi suc­ce­siv încăl­cate și recla­mate, pen­tru că nimic nu e mai intere­sant decât să depășim pro­pri­ile noas­tre bariere legale sau morale. Și, o dată încăl­cate fără a fi pedep­siți, să le mutăm mai departe. Oare de ce ne-am așezat ade­văratele slăbi­ci­uni, încli­nați­ile noas­tre nat­u­rale, ani­mal­ice, în tărâ­mul inter­dicției?

Româ­nia de azi este locul unde lim­itele sunt împinse la max­i­mum, până la dis­par­iția lor. Reg­ulile sunt abo­lite, legile sunt igno­rate și nu e nimeni să se ridice în apărarea lor. A încălca lim­itele nici măcar nu mai e amuzant, nu mai furnizează plăcere nici măcar celor care prac­tică acest mod de viață. Cu fiecare zi care trece ne stră­duim parcă să căl­căm în ter­i­torii tot mai înde­păr­tate de bunul simț și cuvi­ința ce ni le datorăm rec­i­proc, prob­a­bil în dis­per­area de ne testa lim­itele și de a găsi din­colo de ele o fărâmă de plăcere, la joie de vivre. De bună seamă, nu o găsim.

În spațiul tot mai strâmt din­tre noi, con­cetățeni ai unei tot mai aglom­er­ate plan­ete, a împinge lim­itele per­son­ale tot mai departe con­duce inevitabil spre a invada spațiul lib­ertății indi­vid­uale a celor­lalți. O vreme ne-am jenat să facem asta, acum însă tot mai puțini au o prob­lemă morală din acest motiv. Aș zice chiar că s‑a năs­cut o savoare nouă: nu doar a‑ți încălca lim­itele e dezirabil, dar e de o mie de ori mai plă­cut să le restrângi pe ale celor­lalți, toto­dată. Oricât ar părea de ciu­dat, cen­zu­rarea celuilalt devine una din cele mai mari ten­tații în viața fiecăruia din­tre noi. Ba chiar se trans­formă trep­tat într‑o nece­si­tate, sub pre­siunea com­petiției tot mai acerbe pe resurse și hrană. Aici noi, românii, sun­tem cu sig­u­ranță avan­ta­jați: tradiția noas­tră de a com­plota la moartea caprei vecin­u­lui ne face spe­cial­iști în dome­niu. Din con­tră, ca popor nu vom cauza nicio­dată prob­leme altora, pen­tru că asta ar pre­supune să ne con­sid­erăm un trup uni­tar al cărui spațiu vital a devenit insu­fi­cient și are nevoie să se extindă prin forță. Noi n‑avem vocația sol­i­dar­ității, preferăm să ne dis­trugem între noi și să explicăm tuturor că sun­tem un popor pașnic – noi n‑am ata­cat pe nimeni, nicio­dată. Pen­tru că întot­deauna am fost ocu­pați cu per­ma­nen­tul nos­tru război româno-român.

Așadar, de fiecare dată când vă gândiți că aveți drep­tul la mai mult, gândiți-vă și la cât de departe vă împingeți pro­pri­ile lim­ite, la cât de anevoios va fi să mai simțiți plăcere atunci când le mai încăl­cați pe ici-pe colo, la con­cetățenii cărora le cen­zu­rați spațiul lib­ertății pen­tru a vi‑l mări pe cel per­sonal. Pen­tru că e atât de ușor să te lași îmbă­tat de savoarea pro­pri­ilor lim­ite depășite.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Corina

    Ce este cel mai grav este ca sunt foarte putini cei care incearca sa-si depaseasca lim­itele in sen­sul bun. Poate ca daca ar fi mai multi si de genul asta lucrurile s‑ar mai echili­bra putin, dar asa, ne ingropam cu mainile noas­tre intr‑o viitoare neputinta, caci, in final, vrem — nu vrem, totul are o limita, iar cand o vom atinge ne vom intreba: now what?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu