Cu câteva seri înainte am curățat o portocală și am început să mănânc în timp ce citeam un articol pe un blog. Nu era prea grozavă la gust, de fapt le‑a cam trecut vremea portocalelor și gândul mi‑a zburat fără să vreau la anii copilăriei, când portocalele aveau un gust nemaipomenit. Nu știu sigur dacă erau într-adevăr mai bune, poate că erau mai puțin tratate cu chimicale, dar țin minte că erau tare rare, nu le găseam decât de Crăciun și atunci trebuia să ai noroc sau relații ca să ajungi să ai câteva kilograme. Bananele erau și mai rare, îmi amintesc că părinții mei reușeau să procure câteva în fiecare iarnă, de obicei complet verzi – mama le așeza pe un ziar, sus, pe un dulap, iar sora mea și cu mine așteptam cu nerăbdare să se coacă. Generațiile de azi probabil că nici nu-și pot închipui cum ar fi asta – să nu găsești portocale și banane – când acum le poți cumpăra douăsprezece luni pe an.
Pentru că erau atât de rare și râvnite, portocalele erau și foarte bune. Mofturile pe care le fac acum nu mi le-aș fi permis atunci. Până la urmă gusturile noastre nu sunt dictate doar de mode trecătoare, ci mai ales de limitele pe care viața ni le impune într-un fel sau altul. Trăim în spații tot mai largi ale permisivității, tot mai multe ne-au fost îngăduite în numele libertății individuale, al democrației, al drepturilor omului, încât puține ne sunt azi interdicțiile. Ne putem sui în avion și putem merge chiar mâine în Paris sau Londra sau Viena – trebuie doar să avem banii de bilet, dar și aceia devin tot mai ușor de obținut acum, când s‑au inventat zborurile low-cost. Putem mânca chinezește sau italienește sau putem gusta bucătaria libaneză doar trecând strada. Orice am vrea să știm sau să citim nu trebuie decât să deschidem un computer și să scriem cuvintele potrivite în pagina de Google. Apăsăm enter și lumea ni se așterne la picioare.
Doar că sursa plăcerilor noastre, mai mult sau mai puțin vinovate, stă tocmai în încălcarea limitelor. Una din celebrele fraze murphiene spune că tot ceea ce e frumos în viață e fie imoral, fie ilegal, fie că îngrașă. Adică e dincolo de gardul imaginar trasat de reguli, de limite. Limite pe care le-am trasat noi înșine sau ceilalți. Împingând cu fiecare zi limitele tot mai departe de punctul în care ne aflăm, includem tot mai mult spațiu în libertățile noastre personale, dar ne și îndepărtăm tot mai mult de teritoriul plăcerii vinovate. Comuniștii ne interziceau anumite cărți – citirea lor era considerată o plăcere, ne limitau accesul la filmele occidentale – am reușit să avem aparate video și să ne procurăm plăcerea de a le vedea acasă, pe televizoarele noastre alb-negru, cu circuite integrate. Nu era voie să se importe prea multe portocale – puținele citrice care ne ajungeau în mână ni se păreau divine.
Limitele au stat mereu la baza culturii umane. Fără ele am fi fost probabil de mult pierduți. Căsnicia e un set de limite mutual acceptate, educația copiilor e un lung șir de reguli despre ceea ce nu au voie să facă, să spună sau chiar să gândească. Felul în care ne putem raporta unii la alții este dictat de limitele trasate prin legi, enunțate pentru a putea fi succesiv încălcate și reclamate, pentru că nimic nu e mai interesant decât să depășim propriile noastre bariere legale sau morale. Și, o dată încălcate fără a fi pedepsiți, să le mutăm mai departe. Oare de ce ne-am așezat adevăratele slăbiciuni, înclinațiile noastre naturale, animalice, în tărâmul interdicției?
România de azi este locul unde limitele sunt împinse la maximum, până la dispariția lor. Regulile sunt abolite, legile sunt ignorate și nu e nimeni să se ridice în apărarea lor. A încălca limitele nici măcar nu mai e amuzant, nu mai furnizează plăcere nici măcar celor care practică acest mod de viață. Cu fiecare zi care trece ne străduim parcă să călcăm în teritorii tot mai îndepărtate de bunul simț și cuviința ce ni le datorăm reciproc, probabil în disperarea de ne testa limitele și de a găsi dincolo de ele o fărâmă de plăcere, la joie de vivre. De bună seamă, nu o găsim.
În spațiul tot mai strâmt dintre noi, concetățeni ai unei tot mai aglomerate planete, a împinge limitele personale tot mai departe conduce inevitabil spre a invada spațiul libertății individuale a celorlalți. O vreme ne-am jenat să facem asta, acum însă tot mai puțini au o problemă morală din acest motiv. Aș zice chiar că s‑a născut o savoare nouă: nu doar a‑ți încălca limitele e dezirabil, dar e de o mie de ori mai plăcut să le restrângi pe ale celorlalți, totodată. Oricât ar părea de ciudat, cenzurarea celuilalt devine una din cele mai mari tentații în viața fiecăruia dintre noi. Ba chiar se transformă treptat într‑o necesitate, sub presiunea competiției tot mai acerbe pe resurse și hrană. Aici noi, românii, suntem cu siguranță avantajați: tradiția noastră de a complota la moartea caprei vecinului ne face specialiști în domeniu. Din contră, ca popor nu vom cauza niciodată probleme altora, pentru că asta ar presupune să ne considerăm un trup unitar al cărui spațiu vital a devenit insuficient și are nevoie să se extindă prin forță. Noi n‑avem vocația solidarității, preferăm să ne distrugem între noi și să explicăm tuturor că suntem un popor pașnic – noi n‑am atacat pe nimeni, niciodată. Pentru că întotdeauna am fost ocupați cu permanentul nostru război româno-român.
Așadar, de fiecare dată când vă gândiți că aveți dreptul la mai mult, gândiți-vă și la cât de departe vă împingeți propriile limite, la cât de anevoios va fi să mai simțiți plăcere atunci când le mai încălcați pe ici-pe colo, la concetățenii cărora le cenzurați spațiul libertății pentru a vi‑l mări pe cel personal. Pentru că e atât de ușor să te lași îmbătat de savoarea propriilor limite depășite.
12:03
Ce este cel mai grav este ca sunt foarte putini cei care incearca sa-si depaseasca limitele in sensul bun. Poate ca daca ar fi mai multi si de genul asta lucrurile s‑ar mai echilibra putin, dar asa, ne ingropam cu mainile noastre intr‑o viitoare neputinta, caci, in final, vrem — nu vrem, totul are o limita, iar cand o vom atinge ne vom intreba: now what?