Sun­tem fi­ințe. Așa­dar a fi-fire ne stă te­me­lie de­fi­ni­ției. În bă­trâna Eu­ropă am în­vă­țat de­mult sa­voa­rea con­ju­gă­rii lui a avea. Drep­tul de a avea era sa­cru, ve­nea di­rect de la Dum­ne­zeu, deși ni­meni nu a pu­tut ex­plica pe de­plin asta, așa că unii au pu­tut avea mai mult de­cât al­ții pen­tru că așa vroia Dom­nul. Cei ce aveau, pu­teau fi mai mult de­cât cei­lalți. Pu­teau în­gă­dui al­tora să fie. Aveau drep­tul de a în­fi­ința. A avea în­semna a fi, a în­fi­ința. Așa s‑a clă­dit mare parte din cul­tura eu­ro­peană, că­reia as­tăzi îi sun­tem ad­mi­ra­tori. Ar­hi­tec­tură, mu­zică, pic­tură, li­te­ra­tură. Peste ani toate au dă­i­nuit prin te­me­i­ni­cia în­fi­in­ță­rii, mij­lo­cită de avuție. 

Pro­tes­tan­ții au ho­tă­rât că drep­tul de a avea nu e sa­cru, ci uman. Ori­cine poate avea, iar ca­lea că­tre avere a fost pro­fi­tul. Ei l‑au de­fi­nit și l‑au per­mis, cre­zând că‑l pot stă­pâni. A avea se pu­tea acum con­juga uni­ver­sal. Era ne­voie doar de in­te­li­gență și cre­a­ti­vi­tate – ast­fel pu­teai avea, pu­teai apoi în­fi­ința. Ar­tele au de­ve­nit mai li­be­rale, idei noi au pă­truns, îm­pinse de noii fi­in­ța­tori-fi­nan­ța­tori. Sti­lu­rile tra­di­țio­nale au dis­pă­rut trep­tat și al­tele noi au apă­rut. Re­naș­te­rea l‑a în­lo­cuit într‑o mare mă­sură pe Dum­ne­zeu cu fi­ința umană. Ști­ința a în­flo­rit, pen­tru că doar prin ști­ință pu­teai crea profit.

Doar in­te­li­gența însă nu a fost de ajuns. Era ne­voie și de ca­pi­tal. Cei care îl fur­ni­zau au în­țe­les că pot de­veni ade­vă­ra­ții pro­pri­e­tari ai lu­mii. Au dat îm­pru­mu­turi și ast­fel au cum­pă­rat. As­tăzi doar ei mai pot în­fi­ința. Drep­tul de a avea ne‑a fost re­tras, sub­til, dis­cret. În lo­cul lui a fost in­sti­tuit drep­tul de a îm­pru­muta. Pri­viți viața voas­tră: ce aveți, ce este cu ade­vă­rat în pro­pri­e­ta­tea voas­tră? Poate o casă… dacă nu cumva e de fapt a unei bănci, că­reia încă nu i‑ați achi­tat in­te­gral drep­tul de pro­pri­e­tate. Ce­le­lalte obiecte sunt con­su­ma­bile. Au fost trans­for­mate în con­su­ma­bile. Nu mai avem Bie­der­me­ier pen­tru o viață în­treagă, avem Ikea pen­tru pa­tru-cinci ani. 

A fi nu mai în­seamnă a în­fi­ința, ci a con­suma. Ne de­fi­nesc măr­cile hai­ne­lor pe care le pur­tăm, ac­ce­so­ri­ile pe care le afi­șăm. Ar­tele au fost adap­tate și ele. Ba­ro­cul, sti­lul ro­coco și cel an­tic au fost abo­lite. Pic­tura nu mai e ne­ce­sară – în hy­per­ma­ket-urile de bri­co­laj există artă mo­dernă la preț de mu­cava. Ar­hi­tec­tura a de­ve­nit doar un exer­ci­țiu ver­ti­cal de su­pra­pu­nere a oțe­lu­lui și sti­clei. Mu­zica este apa­na­jul com­pu­te­re­lor. Li­te­ra­tura nu pu­tea de­cât să se ali­ni­eze no­i­lor vremi — Pa­ulo Co­e­lho e doar un exem­plu. Arta con­su­ma­to­ristă și‑a pier­dut du­ra­bi­li­ta­tea, dar a câști­gat în pro­duc­ti­vi­tate. Poate că un Mo­zart nu se va mai naște cu­rând, dar avem mai mulți Jus­tin Bieber‑i gata să con­cer­teze con­tra unei sume mo­dice de bani.

În pe­i­sa­jul sum­bru al epo­cii post-con­su­ma­to­riste se aud to­tuși voci. Deo­cam­dată sunt ti­mide și izo­late. Vreau să cred că vor fi tot mai pu­ter­nice, spu­nând răs­pi­cat că există încă un fi­lon al cre­a­ti­vi­tă­ții, al fi­in­ță­rii. Că nu a fost îne­cat de he­do­nism, că nu a fost stri­vit de ca­pi­ta­lul cre­a­tor de pro­fit. Oa­meni obiș­nu­iți, ano­nimi, poartă în ei sem­nele spi­ri­tu­a­li­tă­ții. Vă in­vit să ve­deți câ­țiva din­tre ei și să re­mar­cați că se ra­por­tează ma­jo­ri­tar la va­lori cul­tu­rale care încă nu au pie­rit – mu­zica de ca­li­tate. În ei îmi e spe­ranța unei re­naș­teri spi­ri­tu­ale, în care a avea se va în­toarce la da­to­ria sa su­premă de a înființa.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Da, şi vor in­tra pe mâi­nile unor case de pro­du­cţie a că­ror ra­ţine de a fi e tot profitul.

    • Sorin Sfirlogea

      Da, așa e… dar există to­tuși oa­meni al că­ror ta­lent vine din dra­gos­tea de mu­zică, de artă. Pen­tru că re­țeta mo­dernă de mu­zică pare să fie un com­pu­ter care să ge­ne­reze rit­muri tem­be­li­zante și câ­teva domni­șoare mai ară­toase care își vân­tură nu­rii pe sticlă.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.