Marți seara, Moving Club. În fața ușii care separă piscina de sălile de sport, o fetiță în costum de înot roz, cu danteluțe și fundițe. Plânge. De fapt exprimarea corectă ar fi: plânge cu vorbe. Lângă ea tăticul face eforturi susținute pentru a o calma.
Tatăl, împăciuitor:
- Hai că nu te-ai lovit așa rău!
Fetița, plângând cu sughițuri:
- Ba daaaaaa!
Tatăl:
- Hai să intrăm în piscină, să vezi că o să-ți treacă dacă intri în apă…
Fetița:
- Ba nuuuuu, o să mă doară și mai tareeeeee!
Tatăl:
- Îți promit eu că n‑o să te mai doară…
(tăcere bruscă, neașteptată)
Fetița, cu o voce gata să dea în plâns:
- Și în cât timp îmi trece bubița?
Tatăl, nesigur:
- Pai cam într‑o săptămână…
Fetița, reizbucnind în plâns:
- E prea muuuuuult!
Un domn binevoitor, dornic să ajute:
- Și eu am avut o bubiță și am intrat în piscină și mi‑a trecut în două zile…
Fetița, continuând să plângă cu strigăte:
- Tot e prea muuuult!
Tatăl, ușor exasperat:
- Hai că nu e chiar așa mare bubița!
Fetița, ambalându-se și mai tare:
- Da’ dacă era maaaaaaaareeeeeee!?!
Tatăl, la capătul răbdării și al argumentelor:
- Păi n‑ai plâns când ai căzut și te-ai lovit și plângi acuma după zece minute?
Fetița se oprește brusc din plâns. Argumentul pare hotărâtor. Se gândește o clipă, apoi reizbucnește într-un plâns și mai disperat:
- Da’ atunci n‑am văzut bubițaaaaaaaaaa!
Lasă un comentariu