Am ci­tit azi o pos­tare pe un blog des­pre inu­ti­li­ta­tea și su­per­fi­ci­a­li­ta­tea Like-uri­lor de pe Fa­ce­book. M‑a mi­rat lim­ba­jul des­tul de vi­o­lent cu care autoa­rea își ex­prima su­pă­ra­rea – e drept că nu știu exact cât de agre­sată a fost în re­a­li­tate, așa că mă ab­țin să‑l cri­tic – dar cred că am în­țe­les me­sa­jul prin­ci­pal: am trans­for­mat Fa­ce­book într-un fel de pa­na­ceu so­cial, o mo­da­li­tate con­ve­na­bilă de a ne li­niști con­ști­in­țele că fa­cem ceea ce tre­buie. În loc să ac­țio­năm di­rect, să luăm ati­tu­dine și să schim­băm în mod real lu­cru­rile ne mul­țu­mim să dăm un Like și un Share și cu asta con­si­de­răm că ne-am în­de­pli­nit da­to­ria civică. 

Nu spun asta pen­tru că sunt un ac­ti­vist fer­vent al unor ca­uze, un om de ac­țiune gata să ini­țieze miș­cări ci­vice care să schimbe lu­cru­rile. Sunt mai de­grabă un ob­ser­va­tor de pe mar­gine și pro­ba­bil că m‑aș urni des­tul de greu ca să par­ti­cip la o ac­țiune pu­blică. Îmi re­cu­nosc in­con­sis­tența și le­nea so­ci­ală, dar am mă­car de­cența de a re­fuza să mi­mez par­ti­ci­pa­rea prin click-uri pe Fa­ce­book. Nu vreau să mă mint că stând în fo­to­liu acasă și apă­sând o tastă am con­tri­buit la mai bi­nele cuiva – exact des­pre asta e vorba în pos­ta­rea cu pri­cina, iar autoa­rea se in­dignă (aprig) îm­po­triva ce­lor ce prac­tică acest gen de in­te­rac­țiune so­ci­ală: dă un like dacă și tu…

Po­ves­tea asta m‑a fă­cut să mă gân­desc la fap­tul că sunt și alte lu­cruri în viața noas­tră că­rora le-am ră­tă­cit sen­sul ini­țial și le prac­ti­căm din iner­ție. Ce­re­mo­n­i­ile re­li­gi­oase sunt un exem­plu. Mai știe ci­neva din­tre noi ce sem­ni­fi­ca­ție au toate ri­tu­a­lu­rile de tre­cere pe care le prac­ti­căm cu obs­ti­nență zi de zi? Mai pu­tem cu­lege din ce­re­mo­nie pil­dele, care ar tre­bui să ne rea­min­tească lec­ți­ile im­por­tante de mo­rală și etică, cele care ne-ar fi că­lă­uză pen­tru ale­ge­rile vie­ții? De bună seamă că nu. Am ră­mas doar cu forma și am pier­dut con­ți­nu­tul. Ne­în­țe­le­gând con­ți­nu­tul, ne con­tra­zi­cem ade­sea asu­pra for­mei, pe care fi­e­care ne‑o amin­tim alt­fel pen­tru că în si­nea noas­tră îi aso­ciem un alt în­țe­les. Forma a de­ve­nit ca­no­nică, con­ți­nu­tul – nerelevant.

De fi­e­care dată când merg în bi­se­rică, la slu­jbă sau cu alt pri­lej, văd ace­leași sme­re­nie mi­mată, do­rința de a urma forma fără a crede în con­ți­nut. Slu­j­bele or­to­doxe con­tri­buie și ele, prin ma­nie­ris­mul lor și prin me­sa­jul crip­tat, la sub­li­ni­e­rea for­mei în de­tri­men­tul con­ți­nu­tu­lui. Mi-am pro­pus ade­sea să ur­mă­resc me­sa­jul slu­j­bei și re­cu­nosc că am eșuat de fi­e­care dată. Pro­ba­bil că e ne­voie de o anu­mită edu­ca­ție re­li­gi­oasă pen­tru a în­țe­lege de­ru­la­rea ce­re­mo­n­i­a­lu­lui re­li­gios, dar dacă o slu­jbă nu poate să mă miște, să mă con­vingă și să mă educe, cred că ros­tul ei este deja ra­tat. Dacă ce­re­mo­n­i­a­lul e cen­trat pe sine în­suși, pe hai­nele bo­gat or­na­men­tate ale pre­o­ți­lor, pe ana­gra­ma­rea me­sa­ju­lui care de­vine im­po­si­bil de în­țe­les chiar și pen­tru cei edu­cați, pe re­gu­lile enun­țate de cei­lalți însă im­po­si­bil de ex­pli­cat ca sem­ni­fi­ca­ție, atunci eu – pă­că­to­sul care vreau să-mi mân­tui su­fle­tul – am să ra­tez în­tâl­ni­rea cu di­vi­ni­ta­tea, cu in­stanța aceea su­pe­ri­oară pe care o nu­mim cu fe­lu­rite nume, dar că­reia ar tre­bui să i mă ra­por­tez prin ac­cep­ta­rea unui cod mo­ral și a unui set de valori.

Am fost de cu­rând la o în­mor­mân­tare – a unui om de­o­se­bit care s‑a pră­pă­dit după o boală grea – și am ex­pe­ri­men­tat, din nou, ri­tu­rile de tre­cere ale în­mor­mân­tă­rii. La mor­mânt, sau la groapă cum se spune, tre­buia în­de­pli­nit un ri­tual ciu­dat: se dă de po­mană o casă, o pa­tură, o gă­leată, niște mân­care și o gă­ină vie. Toate as­tea se dau peste groapă. O doamnă re­la­tiv cor­po­lentă era cea care tre­buia să pri­mească acest in­ven­tar – se stră­duia să facă un soi de echi­li­bris­tică pe mar­gi­nea gro­pii ne­a­co­pe­rite încă, pe fun­dul că­reia era deja co­bo­rât si­criul. Casa era de fapt o cu­ver­tură de bu­m­bac pusă pe două bețe lungi, în­cru­ci­șate în par­tea de sus, ima­ginând un fel de cort. De sub această con­struc­ție pre­cară, spri­ji­nită de gro­pa­rii ci­mi­ti­ru­lui, o rudă a moar­tei în­tin­dea peste groapă far­fu­ria cu mân­care, gă­ina vie, gă­leata și pă­tura. Doamna cor­po­lentă le pri­mea pe par­tea cea­laltă și spu­nea Bo­gda­proste – adică Dum­ne­zeu s‑o ierte. Ce în­semna gă­ina? Dar gă­leata? De unde știa fe­meia care di­rija ce­re­mo­n­i­a­lul – un fel de aju­tor al pre­o­tu­lui – care e or­di­nea co­rectă (pen­tru că le spu­nea cu des­tulă si­gu­ranță de sine ce tre­buie să facă, pas cu pas)? Care e în­țe­le­sul în­tre­gu­lui ri­tual? Ni­meni nu‑l mai știe. Cu toate as­tea este prac­ti­cat cu sfin­țe­nie, pro­ba­bil de teama că gura lu­mii ar pu­tea co­menta ne­ga­tiv ne­su­pu­ne­rea la o ast­fel de normă.

Ca și pe Fa­ce­book, în viața de zi cu zi, ne mul­țu­mim să dăm un Like ver­bal de fi­e­care dată când cei­lalți se su­pun unei norme una­nim ac­cep­tată. Cu­tă­rescu a fă­cut ceea ce se cu­ve­nea – I like. Eu așa am pro­ce­dat, deci și tu tre­buie să faci la fel – I share. Nici o tre­să­rire nu ne mișcă chi­pul când ci­neva ne în­treabă des­pre sem­ni­fi­ca­ția aces­tor re­guli, răs­pun­sul e sim­plu: așa se face. Ac­cep­tăm iner­ția ca unică mo­ti­va­ție, pier­zând ast­fel șansa de a în­țe­lege cine sun­tem și ce ne de­ter­mină să ade­răm la va­lo­rile pe care pre­tin­dem că le îm­bră­ți­șăm. Un like și un share au de­ve­nit de ajuns ca să fim îm­pă­cați cu noi înșine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Cul­mea Like-ului: sa dai Like la “Hris­tos a în­viat”. Of. Fără să răs­punzi ome­neşte “Ade­vă­rat a înviat”

  2. gabila

    Ti-am dat like. 🙂 Si vot.

    • Sorin Sfirlogea

      Mul­țu­mesc, Gă­bilă. De fapt, în se­cret, asta și urmăream 😀


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.