Am citit azi o postare pe un blog despre inutilitatea și superficialitatea Like-urilor de pe Facebook. M‑a mirat limbajul destul de violent cu care autoarea își exprima supărarea – e drept că nu știu exact cât de agresată a fost în realitate, așa că mă abțin să‑l critic – dar cred că am înțeles mesajul principal: am transformat Facebook într-un fel de panaceu social, o modalitate convenabilă de a ne liniști conștiințele că facem ceea ce trebuie. În loc să acționăm direct, să luăm atitudine și să schimbăm în mod real lucrurile ne mulțumim să dăm un Like și un Share și cu asta considerăm că ne-am îndeplinit datoria civică.
Nu spun asta pentru că sunt un activist fervent al unor cauze, un om de acțiune gata să inițieze mișcări civice care să schimbe lucrurile. Sunt mai degrabă un observator de pe margine și probabil că m‑aș urni destul de greu ca să particip la o acțiune publică. Îmi recunosc inconsistența și lenea socială, dar am măcar decența de a refuza să mimez participarea prin click-uri pe Facebook. Nu vreau să mă mint că stând în fotoliu acasă și apăsând o tastă am contribuit la mai binele cuiva – exact despre asta e vorba în postarea cu pricina, iar autoarea se indignă (aprig) împotriva celor ce practică acest gen de interacțiune socială: dă un like dacă și tu…
Povestea asta m‑a făcut să mă gândesc la faptul că sunt și alte lucruri în viața noastră cărora le-am rătăcit sensul inițial și le practicăm din inerție. Ceremoniile religioase sunt un exemplu. Mai știe cineva dintre noi ce semnificație au toate ritualurile de trecere pe care le practicăm cu obstinență zi de zi? Mai putem culege din ceremonie pildele, care ar trebui să ne reamintească lecțiile importante de morală și etică, cele care ne-ar fi călăuză pentru alegerile vieții? De bună seamă că nu. Am rămas doar cu forma și am pierdut conținutul. Neînțelegând conținutul, ne contrazicem adesea asupra formei, pe care fiecare ne‑o amintim altfel pentru că în sinea noastră îi asociem un alt înțeles. Forma a devenit canonică, conținutul – nerelevant.
De fiecare dată când merg în biserică, la slujbă sau cu alt prilej, văd aceleași smerenie mimată, dorința de a urma forma fără a crede în conținut. Slujbele ortodoxe contribuie și ele, prin manierismul lor și prin mesajul criptat, la sublinierea formei în detrimentul conținutului. Mi-am propus adesea să urmăresc mesajul slujbei și recunosc că am eșuat de fiecare dată. Probabil că e nevoie de o anumită educație religioasă pentru a înțelege derularea ceremonialului religios, dar dacă o slujbă nu poate să mă miște, să mă convingă și să mă educe, cred că rostul ei este deja ratat. Dacă ceremonialul e centrat pe sine însuși, pe hainele bogat ornamentate ale preoților, pe anagramarea mesajului care devine imposibil de înțeles chiar și pentru cei educați, pe regulile enunțate de ceilalți însă imposibil de explicat ca semnificație, atunci eu – păcătosul care vreau să-mi mântui sufletul – am să ratez întâlnirea cu divinitatea, cu instanța aceea superioară pe care o numim cu felurite nume, dar căreia ar trebui să i mă raportez prin acceptarea unui cod moral și a unui set de valori.
Am fost de curând la o înmormântare – a unui om deosebit care s‑a prăpădit după o boală grea – și am experimentat, din nou, riturile de trecere ale înmormântării. La mormânt, sau la groapă cum se spune, trebuia îndeplinit un ritual ciudat: se dă de pomană o casă, o patură, o găleată, niște mâncare și o găină vie. Toate astea se dau peste groapă. O doamnă relativ corpolentă era cea care trebuia să primească acest inventar – se străduia să facă un soi de echilibristică pe marginea gropii neacoperite încă, pe fundul căreia era deja coborât sicriul. Casa era de fapt o cuvertură de bumbac pusă pe două bețe lungi, încrucișate în partea de sus, imaginând un fel de cort. De sub această construcție precară, sprijinită de groparii cimitirului, o rudă a moartei întindea peste groapă farfuria cu mâncare, găina vie, găleata și pătura. Doamna corpolentă le primea pe partea cealaltă și spunea Bogdaproste – adică Dumnezeu s‑o ierte. Ce însemna găina? Dar găleata? De unde știa femeia care dirija ceremonialul – un fel de ajutor al preotului – care e ordinea corectă (pentru că le spunea cu destulă siguranță de sine ce trebuie să facă, pas cu pas)? Care e înțelesul întregului ritual? Nimeni nu‑l mai știe. Cu toate astea este practicat cu sfințenie, probabil de teama că gura lumii ar putea comenta negativ nesupunerea la o astfel de normă.
Ca și pe Facebook, în viața de zi cu zi, ne mulțumim să dăm un Like verbal de fiecare dată când ceilalți se supun unei norme unanim acceptată. Cutărescu a făcut ceea ce se cuvenea – I like. Eu așa am procedat, deci și tu trebuie să faci la fel – I share. Nici o tresărire nu ne mișcă chipul când cineva ne întreabă despre semnificația acestor reguli, răspunsul e simplu: așa se face. Acceptăm inerția ca unică motivație, pierzând astfel șansa de a înțelege cine suntem și ce ne determină să aderăm la valorile pe care pretindem că le îmbrățișăm. Un like și un share au devenit de ajuns ca să fim împăcați cu noi înșine.
13:04
Culmea Like-ului: sa dai Like la “Hristos a înviat”. Of. Fără să răspunzi omeneşte “Adevărat a înviat”
10:04
Ti-am dat like. 🙂 Si vot.
14:04
Mulțumesc, Găbilă. De fapt, în secret, asta și urmăream 😀