Se spune că dacă vrei să cu­noști cu ade­vă­rat un pri­e­ten tre­buie să fii tre­cut îm­pre­ună cu el prin pa­tru ti­puri de ex­pe­riențe: la drum, la bani, la bă­u­tură și la fe­mei. De­si­gur, mă re­fer la pri­e­te­nii de sex mas­culin. Nu mai știu exact de la cine am au­zit te­o­ria asta, dar mi‑a ră­mas în minte pen­tru că mi s‑a pă­rut in­te­re­santă și, în egală mă­sură, utilă. De‑a lun­gul tim­pu­lui, in­te­rac­ționând cu di­verși inși, din­tre care unii mi-au ră­mas doar amici, iar al­ții mi-au de­ve­nit pri­e­teni, am ob­ser­vat că mo­dul ăsta de a privi lu­cru­rile te duce ade­sea la con­clu­zii (aproape) co­recte. De fapt nu e nici o mi­rare, până la urmă este vorba des­pre pa­tru si­tu­a­ții în care ieși din ru­tina zil­nică, pierzi con­tro­lul asu­pra even­tu­a­le­lor măști pe care le porți de obi­cei și te ex­pui ce­lor­lalți așa cum ești în re­a­li­tate. Doar că nouă, băr­ba­ți­lor, ni se aplică re­gula con­tro­lu­lui per­ma­nent și com­plet – nu este so­cial ac­cep­ta­bil să-ți pierzi bu­sola în nici o îm­pre­ju­rare.

Că­lă­to­ri­ile te ex­pun ne­cu­nos­cu­tu­lui. Îna­inte era chiar mai com­pli­cat: nu știai cu si­gu­ranță cu ce te vei de­plasa, unde vei dormi și ce vei mânca. Dru­mu­rile de acum două sute de ani erau mult mai ane­vo­ioase și pe­ri­cu­loase, pu­teai să dai de tâ­lhari care să te prade și să te lase fără mij­loace de su­pra­vie­țu­ire în mij­lo­cul pus­ti­e­tă­ții. As­tăzi e mult mai ușor. Ne pla­ni­fi­căm că­lă­to­ri­ile din timp, fa­cem re­zer­vări și ne ți­nem ba­nii în cont, ca să nu ni‑i fure ci­neva. E drept că și tâ­lha­rii s‑au adap­tat și ei: nu te mai pradă la dru­mul mare, și-au des­chis agen­ții de tu­rism, ho­te­luri și res­ta­u­rante. Dar cu toate fa­ci­li­tă­țile pre­zen­tu­lui re­u­șim mai me­reu să ne pu­nem în si­tu­a­ții di­fi­cile într‑o că­lă­to­rie. Ne­cu­nos­cu­tul ne în­fri­co­șează su­fi­cient de mult ca să re­nun­țăm la măș­tile sub care ne as­cun­dem de obi­cei și să ne scoa­tem la ive­ală slă­bi­ciu­nile și te­me­rile. Un tren pe care îl pier­dem, o autos­tradă cu prea mult tra­fic, un avion ra­tat, o re­zer­vare de ho­tel pe care ești si­gur că ai făcut‑o, dar re­cep­țio­ne­rul nu a au­zit de ea, o de­co­lare cu tur­bu­lențe, toate as­tea ne de­mască ade­vă­rata fire, com­por­ta­men­tul ne­di­si­mu­lat. Dacă ur­mă­rești cum re­ac­țio­nează un băr­bat în ast­fel de si­tu­a­ții vei afla multe lu­cruri des­pre el: dacă îi e frică sau nu de moarte (sau poate mai co­rect spus – cât de frică îi e de moarte, pen­tru frică ne este tu­tu­ror…), dacă își poate păs­tra cum­pă­tul în si­tu­a­ții di­fi­cile, dacă e ca­pa­bil să gă­sească so­lu­ții pen­tru ele, dacă în­cepe să dea vina pe ori­cine alt­ci­neva în afara de el. Și ast­fel vei știi dacă poți să te bi­zui pe el atunci când e greu.

Fe­me­ile sunt căl­câiul lui Ahile pen­tru orice băr­bat. Mă rog, cu ex­cep­ția ho­mo­se­xu­a­li­lor. Dar vor­bind des­pre ma­jo­ri­ta­tea he­te­ro­se­xu­ală, e greu să-ți în­chi­pui un băr­bat că­ruia să nu‑i vină de hac (până la urmă) o fe­meie. Ne place sau nu, toți avem slă­bi­ciu­nile noas­tre în pri­vința asta. Iar când se spune că tre­buie să cu­noști cum se com­portă un băr­bat la fe­mei, nu în­seamnă că tre­buie să mergi îm­pre­ună cu el la o par­tidă de sex în grup. Tre­buie să‑l ob­servi cum re­ac­țio­nează atunci când re­marcă o fe­meie in­te­re­santă pen­tru el din punct de ve­dere se­xual. Atunci ani­ma­lul din el vrea să iasă la su­pra­față și să preia con­tro­lul. Une­ori re­u­șește – știm cu to­ții cum re­ac­țio­nează sol­da­ții în ter­men sau unii șo­feri la ve­de­rea unei fe­mei fru­moase, pe stradă. Al­te­ori auto­cen­zura se îm­po­tri­vește și re­zultă forme mai ela­bo­rate de re­ac­ție – don­juan-ul de pro­fe­sie, cel care fo­lo­sește cu­vinte vul­gare pen­tru a atrage aten­ția asu­pra se­xu­a­li­tă­ții lui, me­tro­se­xu­a­lul de oca­zie. Să știi dacă un băr­bat e ca­pa­bil să-și țină in­s­tinc­tele în frâu, este cu si­gu­ranță im­por­tant atunci când ți‑l do­rești pri­e­ten sau co­la­bo­ra­tor apro­piat, pen­tru că vei avea cer­ti­tu­di­nea că va fo­losi în­tot­dea­una ra­țiu­nea și mo­rala în de­tri­men­tul hor­mo­ni­lor.

Bă­u­tura e un alt mod de a‑ți pierde con­tro­lul. Al­co­o­lul te în­vă­luie în plă­cu­tele sale mreje, trep­tat, in­si­nu­ant, sub forma unei bune dis­po­zi­ții, com­bi­nată ade­sea cu o ne­o­biș­nu­ită, dar — vai! — tre­că­toare acu­i­tate in­te­lec­tu­ală. Scapi de inhi­bi­ții, de auto­cen­zura im­pusă de spec­trul ri­di­co­lu­lui și a pe­ni­bi­lu­lui, te­me­rile ți se ri­si­pesc. Ești pe aco­pe­ri­șul lu­mii, stă­pâ­nul ei. Știi to­tul, vrei to­tul, poți orice. Din această pos­tură in­e­dită în care a ajuns ne­aș­tep­tat de re­pede, dar atât de me­ri­tat pen­tru că nu‑i ni­meni ca el, băr­ba­tul de­vine de obi­cei sin­cer cu cei din jur – nu mai are rost să se as­cundă acum că e în vâr­ful pi­ra­mi­dei, își poate deci exhiba toate la­tu­rile sale as­cunse. Gro­bi­a­nis­mul, mi­to­că­nia, mes­chi­nă­ri­ile și tot ar­se­na­lul care even­tual îl are în do­tare sunt scoase la pa­radă. Ușu­rința cu care un băr­bat ajunge să pi­ardă con­tro­lul, să-și bea min­țile cum se spune, te lă­mu­rește asu­pra pu­te­rii sale de a se con­trola. Iar după ce pierde con­tro­lul, ceea ce se ză­rește de sub ca­ra­pa­cea con­ve­nien­țe­lor ru­ti­ni­ere este edi­fi­ca­tor pen­tru a‑i cu­noaște într-ade­văr ca­rac­te­rul.

Am lă­sat la urmă ba­nii. Se pare că ei nasc în cei mai mulți din­tre noi niște emo­ții atât de pu­ter­nice, în­cât nu le pu­tem re­zista. Se spune chiar că fi­e­care om are un preț, adică o sumă de bani de la care în­cepe să fie dis­pus să facă orice. Pro­ba­bil că nu e 100% ade­vă­rat, dar bă­nu­iesc că pro­cen­tul ce­lor care nu re­nunță la prin­ci­pii, in­di­fe­rent de suma ofe­rită, este su­bu­ni­tar. Lă­co­mia este mo­to­rul so­ci­e­tă­ții ac­tu­ale și aș pu­tea afirma, fără teama de a greși, că lu­cru­rile s‑au în­ră­u­tă­țit în ul­ti­mele două-trei sute ani. Pro­fi­tul și so­ci­e­ta­tea con­su­ma­to­ris­mu­lui ne în­deamnă să fim la­comi, tot mai la­comi. Mo­de­lele de re­u­șită din ju­rul nos­tru sunt tot mai le­gate de bani și tot mai de­parte de spi­rit. De aceea e im­por­tant să știi cum va re­ac­ționa cel pe care îl crezi pri­e­ten în pre­a­jma ba­ni­lor. Ar fi gata să te vândă pen­tru suma po­tri­vită? Sau va rămâne lângă tine și te va sus­ține chiar dacă pierde și el de­o­po­trivă? Îți so­co­tește fi­e­care bă­nuț pe care se în­tâm­plă să i‑l da­to­rezi?

Până la urmă nu pu­tem să ne ale­gem pri­e­te­nii doar din­tre cei care ar trece toate aceste probe. Ar în­semna pro­ba­bil să ne mul­țu­mim cu foarte pu­țini. Pri­e­te­nia este și to­le­ranța pe care o avem față de cei­lalți, în­gă­du­ința de a trece peste de­fec­tele lor – ști­ute sau nești­ute – și pu­te­rea de uita im­per­fec­țiu­nile fi­rii umane, atunci când sunt mai pu­ține de­cât ești pre­gă­tit să ac­cepți. E bine to­tuși să știi ca­li­tă­țile și de­fec­tele pri­e­te­ni­lor, pen­tru ca, atunci când dru­mul tău apucă într‑o altă di­rec­ție — do­rită sau nu — să știi pe cine te poți to­tuși bi­zui și să fii pre­gă­tit să‑i ierți pe cei care nu vor mai merge ală­turi de tine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    Cred ca pri­e­te­nii ade­va­rati in vi­ata (fie ei fe­mei, sau ba­bati) sunt foa­a­a­a­arte pu­tini la nu­mar si sunt acele per­soane de care ajungi sa te simti le­gat pur si sim­plu sau dupa ce tra­ve­sezi im­pre­una cu ei o si­tu­a­tie sau o pe­ri­oada spe­ciala. Ma re­fer la pri­e­teni pe care ii cu­nosti si care te cu­nosc in pro­por­tie de 90%, care au fost, sunt si vor fi ala­turi de tine in orice si­tu­a­tie. Aces­tora nu cred ca am apu­cat sa le dam “teste”. Pe aces­tia i‑am “cas­ti­gat” pana la o anu­mita var­sta, vi­ata ni i‑a scos in cale. Nu cred ca toata vi­ata poti gasi pri­e­teni ade­va­rati, de­vo­tati. Iar “tes­tele” de­vin atunci inu­tile.

  2. Alin

    Cred că mai poți adă­uga o ipos­tază: pu­te­rea.

    • Sorin Sfirlogea

      Hmmm… Cred că da. Deși simt că există o ve­ci­nă­tate strânsă în­tre se­tea de pu­tere și lă­co­mia de bani. Dar e ade­vă­rat că există oa­meni pe care pu­te­rea, sau mai bine zis au­to­ri­ta­tea for­mală (pen­tru că pu­te­rea e ceva ce vine din in­te­ri­o­rul in­di­vi­du­lui, nu ți se poate con­feri), îi trans­formă dra­ma­tic în mici ti­rani, gata să calce pe ca­da­vre pen­tru a‑și afirma pro­priul suc­ces.

      Good po­int.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu