Nimeni nu‑i uitat

Am citit în această mică vacanță cartea lui George Damian și Cătălin Vărzaru — “Românii din Bugeac pe cale de dis­par­iție”. E o intere­santă poveste despre călă­to­ria auto­rilor în sudul Basara­biei, pe actu­alul ter­i­to­riu al raionu­lui Odessa din Ucraina, în căutarea satelor românești, pen­tru a afla despre păs­trarea tradiți­ilor și cul­turii. Ca de obi­cei, n‑am să vă povestesc nimic despre conținut, lăsându-vă plăcerea descoperirii prin lec­tură – cartea o puteți găsi aici, pusă la dis­poz­iție chiar de autori.

Bugeacul e regiunea care adă­postește o parte a isto­riei noas­tre care pen­tru mine a rămas mis­te­rioasă: citind despre Ște­fan cel Mare aflam numele unor cetăți pe care nu le puteam repera pe ter­i­to­riul României – între ele erau Chilia și Cetatea Albă, două nume care mă intri­gau și mă făceau să mă întreb unde vor fi fost aceste locuri și ce se mai află din ele. Le-am găsit pe hartă, nedumerit de aparte­nența lor la o altă țară. Era pe vre­mea comu­nis­mu­lui, între­bările astea nu se puteau pune cu voce tare. Îmi amintesc că am fost cândva la Putna – eram încă un copil – și ghidul care ne‑a prezen­tat muzeul ne‑a ară­tat un bust al lui Ște­fan, care îl prezenta cu capul ușor aple­cat. Ghidul ne‑a spus atunci că Ște­fan are capul ple­cat de mâh­nire că nu am păs­trat Moldova așa cum ne‑a lăsat‑o el. Am fost foarte impre­sionat în vre­mea aceea de aceste cuvinte – la ele a adău­gat bunicul meu povestea reală a Basara­biei și a Bucovinei – și așa am început să înțe­leg că ade­sea isto­ria nu urmează log­ica bunului simț, ci a intere­selor celor put­er­nici. În anii aceia cărțile de la școală nu spuneau aceste ade­văruri în total­i­tate.

Într-un sat de români, ori­unde s‑ar afla el, există patru puncte de reper impor­tante: bis­er­ica, școala, căminul cul­tural și câr­ci­uma. Desigur, în vre­murile mod­erne s‑a adău­gat pos­tul de poliție și primăria, dar ambele sunt insti­tuții unde săteanul român ajunge numai dacă are vreo tre­abă anume. Alt­minteri cele patru de mai sus sunt cele în jurul cărora îi gravitează viața socială și spir­i­tu­ală. În cartea de care v‑am spus veți afla cum se pot dezrădăcina comu­nități întregi, dis­trugând bis­eri­cile, lăsând șco­l­ile și căminele cul­tur­ale în parag­ină. Nu e nici o supriză, cred, să aflați că românii din Buceag sunt tot mai puțini și tot mai alien­ați.

Și asta mă aduce la o între­bare pe care mi-am mai pus‑o: ce vrem să salvăm? Românii? Sau ter­i­to­riul pe care ei trăi­esc? Aproape orice român din țară se înflăcărează brusc, dar vehe­ment, când vine vorba de reîn­tre­girea granițelor. Puțini sunt cei care nu cred că Româ­nia Mare e un ideal la care n‑ar tre­bui să renunțăm. Dar oare ce e impor­tant pen­tru noi: românii aban­don­ați sau ter­i­tori­ile pier­dute? Pen­tru că în funcție de ceea ce vom răspunde la această între­bare, calea de a căuta o soluție diferă foarte mult. Mi‑e teamă că ceea ce ne înflăcărează când vine vorba de Basara­bia și sudul ei, despre Bucov­ina de nord, este dor­ința de expan­si­une a granițelor și nu com­pa­si­unea față de com­pa­tri­oții noștri, lăsați de izbe­liște și amenințați de pierderea iden­tității. Mi‑e teamă că Româ­nia Mare înseamnă pen­tru români mai mult pământ și mai puțin românism.

George Damian povestește că în vama Giurgiulești din Repub­lica Moldova, locul pe unde se trece din Româ­nia spre Bugeac, se găsește un afet de tun, îndrep­tat spre Româ­nia, pe care al cărui soclu este scris așa: “Nimeni nu‑i uitat. Nimic nu se uită.” El spune că e o amenințare, o per­ma­nentă declar­ație de război. Se poate ca asta să fi fost intenția. Dar ar putea fi în egală măsură un mesaj pen­tru noi, românii din țară, care să ne amintească de com­pa­tri­oții noștri pe care i‑am uitat și la care ne gândim prea rar și prea puțin.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. nuscu

    E grozav ca mai exista inca romani acolo. Con­gre­sul de la Berlin din 1878 ne‑a dat Dobro­gea in schim­bul Bugeac­u­lui, si cam aici se rezuma povestea ter­i­to­ri­u­lui.

  2. mihai

    Si cand te gan­desti ca mai marii actu­ali il con­damna pe Ana­tonescu? Poate noi cei din roma­nia ne meri­tam soarta, dar cei de acolo ce vina au?

    • Sorin Sfirlogea

      Nu l‑aș lega pe Antonescu de povestea asta pen­tru că între mul­tele lucruri bune pe care le‑a făcut, a mai comis și erori, unele grave. Mi‑e teamă că asoci­ind un nume pro­priu care desem­nează o per­son­al­i­tate con­tro­ver­sată de o idee gen­eroasă riscăm să înde­părtăm de la susținerea ideii pe cei care sunt încli­nati să‑l con­damne pe Antonescu. Și toc­mai asta cred că e prob­lema noas­tră esențială, a românilor: ne e greu să con­struim sol­i­dar­i­tatea, să punem deop­arte ceea ce ne sep­ară și să încer­căm să real­izăm lucruri împre­ună.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu