Am ci­tit în această mică va­canță car­tea lui Ge­orge Damian și Că­tă­lin Văr­zaru — “Ro­mâ­nii din Bu­geac pe cale de dis­pa­ri­ție”. E o in­te­re­santă po­veste des­pre că­lă­to­ria au­to­ri­lor în su­dul Ba­sa­ra­biei, pe ac­tu­a­lul te­ri­to­riu al raio­nu­lui Odessa din Ucraina, în că­u­ta­rea sa­te­lor ro­mâ­nești, pen­tru a afla des­pre păs­tra­rea tra­di­ți­i­lor și cul­tu­rii. Ca de obi­cei, n‑am să vă po­ves­tesc ni­mic des­pre con­ți­nut, lă­sându-vă plă­ce­rea des­co­pe­ri­rii prin lec­tură – car­tea o pu­teți găsi aici, pusă la dis­po­zi­ție chiar de autori. 

Bu­ge­a­cul e re­giu­nea care adă­pos­tește o parte a is­to­riei noas­tre care pen­tru mine a ră­mas mis­te­ri­oasă: ci­tind des­pre Ște­fan cel Mare aflam nu­mele unor ce­tăți pe care nu le pu­team re­pera pe te­ri­to­riul Ro­mâ­niei – în­tre ele erau Chi­lia și Ce­ta­tea Albă, două nume care mă in­tri­gau și mă fă­ceau să mă în­treb unde vor fi fost aceste lo­curi și ce se mai află din ele. Le-am gă­sit pe hartă, ne­du­me­rit de apar­te­nența lor la o altă țară. Era pe vre­mea co­mu­nis­mu­lui, în­tre­bă­rile as­tea nu se pu­teau pune cu voce tare. Îmi amin­tesc că am fost cân­dva la Pu­tna – eram încă un co­pil – și ghi­dul care ne‑a pre­zen­tat mu­zeul ne‑a ară­tat un bust al lui Ște­fan, care îl pre­zenta cu ca­pul ușor aple­cat. Ghi­dul ne‑a spus atunci că Ște­fan are ca­pul ple­cat de mâh­nire că nu am păs­trat Mol­dova așa cum ne‑a lăsat‑o el. Am fost foarte im­pre­sio­nat în vre­mea aceea de aceste cu­vinte – la ele a adă­u­gat bu­ni­cul meu po­ves­tea re­ală a Ba­sa­ra­biei și a Bu­co­vi­nei – și așa am în­ce­put să în­țe­leg că ade­sea is­to­ria nu ur­mează lo­gica bu­nu­lui simț, ci a in­te­re­se­lor ce­lor pu­ter­nici. În anii aceia căr­țile de la școală nu spu­neau aceste ade­vă­ruri în totalitate.

Într-un sat de ro­mâni, ori­unde s‑ar afla el, există pa­tru puncte de re­per im­por­tante: bi­se­rica, școala, că­mi­nul cul­tu­ral și câr­ci­uma. De­si­gur, în vre­mu­rile mo­derne s‑a adă­u­gat pos­tul de po­li­ție și pri­mă­ria, dar am­bele sunt in­sti­tu­ții unde să­tea­nul ro­mân ajunge nu­mai dacă are vreo treabă anume. Alt­min­teri cele pa­tru de mai sus sunt cele în ju­rul că­rora îi gra­vi­tează viața so­ci­ală și spi­ri­tu­ală. În car­tea de care v‑am spus veți afla cum se pot dez­ră­dă­cina co­mu­ni­tăți în­tregi, dis­tru­gând bi­se­ri­cile, lă­sând șco­lile și că­mi­nele cul­tu­rale în pa­ra­gină. Nu e nici o su­priză, cred, să aflați că ro­mâ­nii din Bu­ceag sunt tot mai pu­țini și tot mai alienați.

Și asta mă aduce la o în­tre­bare pe care mi-am mai pus‑o: ce vrem să sal­văm? Ro­mâ­nii? Sau te­ri­to­riul pe care ei tră­iesc? Aproape orice ro­mân din țară se în­flă­că­rează brusc, dar ve­he­ment, când vine vorba de re­în­tre­gi­rea gra­ni­țe­lor. Pu­țini sunt cei care nu cred că Ro­mâ­nia Mare e un ideal la care n‑ar tre­bui să re­nun­țăm. Dar oare ce e im­por­tant pen­tru noi: ro­mâ­nii aban­do­nați sau te­ri­to­ri­ile pier­dute? Pen­tru că în func­ție de ceea ce vom răs­punde la această în­tre­bare, ca­lea de a că­uta o so­lu­ție di­feră foarte mult. Mi‑e teamă că ceea ce ne în­flă­că­rează când vine vorba de Ba­sa­ra­bia și su­dul ei, des­pre Bu­co­vina de nord, este do­rința de ex­pansiune a gra­ni­țe­lor și nu com­pa­siu­nea față de com­pa­tri­o­ții noș­tri, lă­sați de iz­be­liște și ame­nin­țați de pier­de­rea iden­ti­tă­ții. Mi‑e teamă că Ro­mâ­nia Mare în­seamnă pen­tru ro­mâni mai mult pământ și mai pu­țin românism. 

Ge­orge Damian po­ves­tește că în vama Giur­gi­u­lești din Re­pu­blica Mol­dova, lo­cul pe unde se trece din Ro­mâ­nia spre Bu­geac, se gă­sește un afet de tun, în­drep­tat spre Ro­mâ­nia, pe care al că­rui so­clu este scris așa: “Ni­meni nu‑i ui­tat. Ni­mic nu se uită.” El spune că e o ame­nin­țare, o per­ma­nentă de­cla­ra­ție de răz­boi. Se poate ca asta să fi fost in­ten­ția. Dar ar pu­tea fi în egală mă­sură un me­saj pen­tru noi, ro­mâ­nii din țară, care să ne amin­tească de com­pa­tri­o­ții noș­tri pe care i‑am ui­tat și la care ne gân­dim prea rar și prea puțin.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru mihai Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. nuscu

    E gro­zav ca mai exista inca ro­mani acolo. Con­gre­sul de la Ber­lin din 1878 ne‑a dat Do­bro­gea in schim­bul Bu­ge­a­cu­lui, si cam aici se re­zuma po­ves­tea teritoriului.

  2. mihai

    Si cand te gan­desti ca mai ma­rii ac­tu­ali il con­damna pe Ana­to­ne­scu? Poate noi cei din ro­ma­nia ne me­ri­tam soarta, dar cei de acolo ce vina au?

    • Sorin Sfirlogea

      Nu l‑aș lega pe An­to­ne­scu de po­ves­tea asta pen­tru că în­tre mul­tele lu­cruri bune pe care le‑a fă­cut, a mai co­mis și erori, unele grave. Mi‑e teamă că aso­ci­ind un nume pro­priu care de­sem­nează o per­so­na­li­tate con­tro­ver­sată de o idee ge­ne­roasă ris­căm să în­de­păr­tăm de la sus­ți­ne­rea ideii pe cei care sunt în­cli­nati să‑l con­damne pe An­to­ne­scu. Și toc­mai asta cred că e pro­blema noas­tră esen­ți­ală, a ro­mâ­ni­lor: ne e greu să con­struim so­li­da­ri­ta­tea, să pu­nem de­o­parte ceea ce ne se­pară și să în­cer­căm să re­a­li­zăm lu­cruri împreună.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.