Am citit în această mică vacanță cartea lui George Damian și Cătălin Vărzaru — “Românii din Bugeac pe cale de dispariție”. E o interesantă poveste despre călătoria autorilor în sudul Basarabiei, pe actualul teritoriu al raionului Odessa din Ucraina, în căutarea satelor românești, pentru a afla despre păstrarea tradițiilor și culturii. Ca de obicei, n‑am să vă povestesc nimic despre conținut, lăsându-vă plăcerea descoperirii prin lectură – cartea o puteți găsi aici, pusă la dispoziție chiar de autori.
Bugeacul e regiunea care adăpostește o parte a istoriei noastre care pentru mine a rămas misterioasă: citind despre Ștefan cel Mare aflam numele unor cetăți pe care nu le puteam repera pe teritoriul României – între ele erau Chilia și Cetatea Albă, două nume care mă intrigau și mă făceau să mă întreb unde vor fi fost aceste locuri și ce se mai află din ele. Le-am găsit pe hartă, nedumerit de apartenența lor la o altă țară. Era pe vremea comunismului, întrebările astea nu se puteau pune cu voce tare. Îmi amintesc că am fost cândva la Putna – eram încă un copil – și ghidul care ne‑a prezentat muzeul ne‑a arătat un bust al lui Ștefan, care îl prezenta cu capul ușor aplecat. Ghidul ne‑a spus atunci că Ștefan are capul plecat de mâhnire că nu am păstrat Moldova așa cum ne‑a lăsat‑o el. Am fost foarte impresionat în vremea aceea de aceste cuvinte – la ele a adăugat bunicul meu povestea reală a Basarabiei și a Bucovinei – și așa am început să înțeleg că adesea istoria nu urmează logica bunului simț, ci a intereselor celor puternici. În anii aceia cărțile de la școală nu spuneau aceste adevăruri în totalitate.
Într-un sat de români, oriunde s‑ar afla el, există patru puncte de reper importante: biserica, școala, căminul cultural și cârciuma. Desigur, în vremurile moderne s‑a adăugat postul de poliție și primăria, dar ambele sunt instituții unde săteanul român ajunge numai dacă are vreo treabă anume. Altminteri cele patru de mai sus sunt cele în jurul cărora îi gravitează viața socială și spirituală. În cartea de care v‑am spus veți afla cum se pot dezrădăcina comunități întregi, distrugând bisericile, lăsând școlile și căminele culturale în paragină. Nu e nici o supriză, cred, să aflați că românii din Buceag sunt tot mai puțini și tot mai alienați.
Și asta mă aduce la o întrebare pe care mi-am mai pus‑o: ce vrem să salvăm? Românii? Sau teritoriul pe care ei trăiesc? Aproape orice român din țară se înflăcărează brusc, dar vehement, când vine vorba de reîntregirea granițelor. Puțini sunt cei care nu cred că România Mare e un ideal la care n‑ar trebui să renunțăm. Dar oare ce e important pentru noi: românii abandonați sau teritoriile pierdute? Pentru că în funcție de ceea ce vom răspunde la această întrebare, calea de a căuta o soluție diferă foarte mult. Mi‑e teamă că ceea ce ne înflăcărează când vine vorba de Basarabia și sudul ei, despre Bucovina de nord, este dorința de expansiune a granițelor și nu compasiunea față de compatrioții noștri, lăsați de izbeliște și amenințați de pierderea identității. Mi‑e teamă că România Mare înseamnă pentru români mai mult pământ și mai puțin românism.
George Damian povestește că în vama Giurgiulești din Republica Moldova, locul pe unde se trece din România spre Bugeac, se găsește un afet de tun, îndreptat spre România, pe care al cărui soclu este scris așa: “Nimeni nu‑i uitat. Nimic nu se uită.” El spune că e o amenințare, o permanentă declarație de război. Se poate ca asta să fi fost intenția. Dar ar putea fi în egală măsură un mesaj pentru noi, românii din țară, care să ne amintească de compatrioții noștri pe care i‑am uitat și la care ne gândim prea rar și prea puțin.
9:05
E grozav ca mai exista inca romani acolo. Congresul de la Berlin din 1878 ne‑a dat Dobrogea in schimbul Bugeacului, si cam aici se rezuma povestea teritoriului.
15:05
Si cand te gandesti ca mai marii actuali il condamna pe Anatonescu? Poate noi cei din romania ne meritam soarta, dar cei de acolo ce vina au?
16:05
Nu l‑aș lega pe Antonescu de povestea asta pentru că între multele lucruri bune pe care le‑a făcut, a mai comis și erori, unele grave. Mi‑e teamă că asociind un nume propriu care desemnează o personalitate controversată de o idee generoasă riscăm să îndepărtăm de la susținerea ideii pe cei care sunt înclinati să‑l condamne pe Antonescu. Și tocmai asta cred că e problema noastră esențială, a românilor: ne e greu să construim solidaritatea, să punem deoparte ceea ce ne separă și să încercăm să realizăm lucruri împreună.