Semințele bune înfloresc mai târziu

Une­ori citesc câte un pasaj din vreun arti­col de blog sau din cine știe ce text și îmi dau seama că, indifer­ent cum aș încerca să pun în cuvinte gân­durile care-mi trec prin minte, n‑am să reușesc să cuprind tot ceea ce ar merita spus. Sau că ar tre­bui să scriu un text așa de lung încât v‑ați plic­tisi citindu‑l. La fel mi s‑a întâm­plat în seara asta cu un arti­col al Simonei Cat­rina, care m‑a dus cu gân­dul la o altă poveste, din cu totul alte vre­muri, scrisă de un cu totul alt autor. Vă redau ambele texte și vă las să med­i­tați sin­guri la toate înțe­lesurile pe care ele le-ar putea naște.

Şi dintr-odată, din­tre chipurile tre­cu­tu­lui, care mă cer­cau unul după altul, unul rămase mai desluşit şi‑i zâm­bii cu dragoste în piroteala care mă copleşea. Era Domnu’, domnu’ Trandafir, învăţă­torul meu. Nu‑l văzusem de mult pe domnu’ Trandafir. Îmi închipuiam că e pen­sionar, că tre­buie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odin­ioară, nalt, bine legat, cu mustă­cioară nea­gră pe care şi‑o tun­dea tot­deauna scurt, zâm­bind cu bună­tate, încruntându-se câteo­dată, insuflându-ne un respect nemărginit. Toate patru clasele erau grămădite într‑o odaie lungă. Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascul­tam toţi; şi istori­ile min­unate cu Şte­fan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întăia. Mai cu samă expli­caţi­ile la isto­rie erau min­unate. Pe sub tavanul scund al cla­sei tre­ceau eroii altor vre­muri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfio­rat, auzeam parcă freamă­tul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.

Uite şi acum mi se pare că Domnu’ nos­tru a fost un om deosebit. Îi scîn­teiau privir­ile şi era şi el miş­cat când ne spunea despre mărirea stră­moşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într‑o parte, parcă ridica o perdea de pe tre­cut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi când mă gîn­desc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le tre­ceam cu ved­erea, găs­esc cu mirare că Domnu’ era un om foarte năcăjit, hărţuit de admin­is­traţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţă­tura de toate zilele… Dar atunci nu, n‑avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcă­toare.

Ca dân­sul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă pri­etine, când te gân­deşti bine, au fost nişte apos­toli, care au îndurat sără­cie şi batjocură, care au tre­cut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele şi care totuşi au izbu­tit să-şi îndeplin­ească, cu bine, menirea…

Domnu’ nos­tru ne‑a învăţat rugă­ci­uni, ne‑a învăţat cân­tece care erau aşa de fru­moase pen­tru copilăria şi sufletele noas­tre, deşi nu le înţelegeam bine; ne‑a învăţat să cre­dem şi în alte lucruri, în tre­cu­tul şi vred­ni­cia noas­tră, lucruri pe care mulţi le batjo­coreau în acea vreme; ne‑a învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fun­dul sufle­tu­lui ca sem­i­nţe bune ce au înflorit bogat mai târziu…

Mihail Sadoveanu – Dom­nul Trandafir

Până la majo­rat, am locuit în Buzăul natal și nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să mă mut la București – sau măcar în Amer­ica. În soci­etatea social­istă mul­ti­lat­eral dez­voltată de-atunci, asta era o fan­tas­magorie. În ultima clasă de liceu, știam că vreau să fiu filolog. Doar că, pe atunci, asta pre­supunea să ajung pro­fe­soară de română la țară cel puțin trei ani, până-mi isprăvesc stag­iul. Urma, teo­retic, să fac naveta cu rata – n‑aveam nici în vis bani de vreo Dacie berlină și oricum, la ora aia, lumea care ochea o femeie con­ducând se mira de zici că văzuse o maimuță la volan.

Tre­buia să trec la planul B, fiindcă n‑aveam niciun chef să fiu dăscăliță și nici să fac naveta la țară. Mă orip­ila per­spec­tiva. Știam pro­fe­soare navetiste care-și blestemau zilele – fiindcă n‑aveau voie să‑l blesteme direct pe Ceaușescu. Mergeai cu auto­buzul câte‑o oră până la școală, de unde aduceai în casă, fără să știi, câte-un șoarece pitit în vreo sacoșă cu nuci, pe care o primeai șpagă de la părinții loazelor.

Simona Cat­rina – Despre naveta nes­pațială

Să nu înțelegeți greșit: n‑am nimic cu Simona Cat­rina, e o tipă deșteaptă și cu simțul umoru­lui, căreia îi citesc con­stant arti­colele. Doar că cele două texte radi­ografi­ază per­fect două feluri de a înțelege mese­ria de dascăl și ati­tudinea soci­etății fața de școală, rezumând prin con­trast ce ne lipsește astăzi, deși avus­esem până nu demult…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu