Drumul prin nori

Seara se lăsa trep­tat peste noi. Sfârșisem de strâns apă din firicelul de izvor pe care îl găsisem între doi brazi, din care apa mai mult picura decât curgea. Setea era ostoită, ne și spălasem un pic de căl­dura urcușu­lui din prima zi. Era rece și bătea vân­tul peste cul­mea muntelui, dar în cort părea că totul e mai bine. Înăun­tru primusul fâsâia încet, fier­bând ceaiul și încălzind aerul de sub pânza cor­tu­lui. Cu o seară înainte, la Plaiu Foii, fus­ese mult mai cald, doar că nimerisem într‑o seară de iulie a anu­lui 1986, sâm­băta, când puzderie de oameni venis­eră să petreacă la cabană într‑o hăr­mălaie care se stins­ese abia după miezul nopții. Dimineață am ple­cat, Adi și cu mine, cam obosiți de som­nul chi­nuit – pe de o parte de gălă­gia din jur, pe de alta de dezo­bișn­uința de a dormi în cort, într-un sac de dor­mit. Primul urcuș, de la vreo 600 m alti­tu­dine la peste 1700 m, ne cam obo­sise pe amân­doi, mai ales că suferisem de sete toată ziua. Bidoanele de apă atâr­naseră goale de ruc­saci – Adi mă asig­urase la ple­care că vom găsi destule izvoare pe drum, n‑avea rost să mai adăugăm și greu­tatea apei la cele 35 de kilo­grame pe care le aveam deja fiecare în spate.

Am băut ceaiul fierbinte și l‑am simțit încălzindu-mi stom­acul, radi­ind căl­dura aceea plă­cută și moleși­toare. M‑am băgat în sacul de dor­mit și am închis ochii, dor­nic de somn. Adi a făcut la fel. L‑am auzit apoi răsucindu-se de mai multe ori, așezând lucruri în cor­tul strâmt, a stat o clipă nemiș­cat, încer­când să-și dea seama dacă am ador­mit deja sau nu. “Dormi?”. N‑am avut put­ere să artic­ulez un cuvânt, așa că am mor­măit neg­a­tiv. Mulțu­mit că poate să-mi vor­bească, Adi mi‑a expli­cat că a pus cuți­tul “ăla mare” la capul nos­tru și pio­le­tul cu toporișcă între noi. Dacă cumva avem nevoie de el. Aș fi vrut să întreb ce puteam să facem cu un amărât de cuțit de bucătărie și un bas­tonaș de lemn gros de vreo trei cen­timetri con­tra unui urs – pen­tru că ăsta era sin­gu­rul peri­col acolo, în poiana de lângă Tămașul Mare – dar mi-era atât de somn încât am mor­măit din nou apro­ba­tor, sperând ca Adi să tacă.

După câteva minute am simțit cum Adi se ridică brusc într-un cot, apoi stă nemiș­cat. “Ai auzit?”, m‑a între­bat. “Ce să aud?”. “E ceva afară”. Glasul lui Adi trăda emoția intensă, care mi s‑a trans­mis și mie. Am des­fă­cut sacul de dor­mit, apoi am deschis ușor fer­moarul de la cort și am privit pre­caut afară. Făgărășul era cufun­dat într‑o beznă per­fectă, doar stelele se zăreau pe cer, incred­i­bil de multe. Am luat lanterna și am încer­cat să descopăr în beznă ceva care să explice foșnetele pe care le auzisem. Doar vân­tul părea să plimbe frun­zele uscate de carpen din iarba poienii. M‑am retras înapoi în cort. “Nu e nimic, bate vân­tul…”. Ne-am cul­cat amân­doi, din nou. Adi a sărit iar peste câteva clipe: “acuma clar s‑a auzit ceva”. După ce am repetat de vreo cinci ori scena cu sco­sul capu­lui din cort, plim­bat lumina lanternei în jur și con­statarea că nu se vede nimic, i‑am declarat lui Adi că indifer­ent dacă mă mănâncă ursul sau nu în noaptea aia, am de gând să dorm. Măcar să mor odi­h­nit.

Dimineață, Adi avea un chip răvășit și niște cearcăne imense, semn că pândise urșii toată noaptea…

* * *

Cob­o­ram în pas alert de pe Moldoveanu. Lăsam în spatele nos­tru vâr­ful cel mai înalt, la care aspi­rasem încă de la începutul zilei, când ple­casem de pe lângă căldările Urlea. Urcasem Viștea în coate și genunchi, dar am uitat de toată greu­tatea când ne-am văzut sus, lângă stâlpul care marca vâr­ful cel mai înalt din Româ­nia. Acum cob­o­ram hotărâți spre Podragu, deciși să facem cea mai lungă etapă a noas­tră. Eu eram puțin mai în față, mă urma Petre și soția lui – un cuplu pe care îl întâl­nisem pe munte și cu care ne-am con­tin­uat apoi dru­mul împre­ună, pen­tru că așa se întâm­plă pe munte să te înfrățești cu necunoscuți. Adi încheia plu­tonul. Când am tre­cut prin șaua Ucei Mari s‑a lăsat o ceață deasă. Nu vedem mai mult de zece metri în față. Strigam din când în când către cei din urmă, ca să fiu sigur că nu ne-am pier­dut unii de alții. Am urcat prin ceață pe Podu Giurgiu­lui, nesigur de traseu, ghi­dat doar de cred­ința că, neex­istând poteci nici la dreapta, nici la stânga, n‑aveam cum să rătăcesc dru­mul.

E dep­ri­mant să urci coasta unui munte prin ceață, fără să vezi creasta la ori­zont. După un timp crezi că urcușul nu se mai sfârșește, că e cineva care răsucește poteca de pe un munte pe altul, doar cu scopul meschin de a te face să urci con­tinuu. Rațional înțelegi că ideile astea sunt niște prostii, dar lipsa ori­zon­tu­lui te frus­trează atât de mult încât uiți de log­ică. Pe dreapta potecii pe care urcam găseam din loc în loc cruci de fier fix­ate în pia­tra muntelui, pe care erau scrise numele celor ce prob­a­bil muris­eră acolo și epita­furi mon­ta­niarde: a iubit prea mult muntele. Înce­pusem să-mi închipui că pe acolo pe undeva se va găsi și crucea mea, pe care va scrie: s‑a încăpățâ­nat să ajungă la Podragu.

M‑am oprit să-mi trag sufle­tul și să îi aștept pe ceilalți. Cân­tăream opți­unea de a ne opri acolo, dar panta era prea mare, nu puteam vedea în jur dacă e vreun loc mai drept unde să așezăm cor­turile. În plus nu prea aveam apă sufi­cientă. De jos, din ceață, nu se ițea nimeni. Într-un târziu au apărut Petre și soția lui. Adi nu venea încă. L‑am stri­gat, dar ceața estom­pează sunetele – nu putea să mă audă prob­a­bil. L‑am mai aștep­tat vreo zece minute și, în fine, ne‑a ajuns din urmă. I se rupsese o za de susținere de la ruc­sac și o reparase – noroc cu paten­tul pe care îl luasem cu noi, gândindu-ne la cort și la reparați­ile potențiale de care ar putea avea nevoie. Am con­tin­uat apoi să urcăm toți patru, tăcuți și obosiți. După nu mulți pași am ajuns în creastă, apoi am coborât vreo douăzeci de metri și am ieșit din ceață la fel de brusc cum intrasem. Spre dreapta, printre stânci, se vedea cabana Podragu, scăl­dată în soare.

N‑aveau nimic de mân­care la cabană, cu excepția unui așa zis caș­caval pane. L‑am accep­tat bucuroși. Speram să dormim în cabană, dar nu mai erau locuri nici măcar pe jos în sala de mese. Erau prea mulți drumeți sosiți. Ne-am înghițit rapid caș­cav­alul care semăna mai degrabă cu un săpun tre­cut prin ou șî prăjit nițel, ne-am cumpărat o sti­clă de rom de un kilo­gram și am ple­cat să căutăm un loc pen­tru cor­turi. Se făcuse deja seară. Sti­cla de rom ni s‑a părut mult mai intere­santă, așa că am lăsat pe mai tărziu cor­turile și ne-am așezat la povești. Toată oboseala și ten­si­unea dru­mu­lui se topeau împre­ună cu rați­unea noas­tră în lichidul maro­niu. Târziu, către miezul nopții, am reușit să întin­dem pe întuneric și cor­turile, mai mult de formă. Bău­tura ne cam muiase pe toți.

Pe la două noaptea a început să bată un vânt put­er­nic în rafale. Cor­tul nos­tru pricăjit – Caraiman 2, vari­anta pen­tru mare – tremura din toate închei­e­turile. Adi dormea dus, eu încer­cam să tin de bățul din față al cor­tu­lui care amenința să se prabușească peste noi. Către dimineață vijelia s‑a lin­iștit. Am dor­mit și eu vreo oră, două. M‑a trezit Adi, vesel și vioi: “coborâm în Ucea și mergem acasă sau con­tin­uăm spre Bâlea?”. După o noapte de nesomn, cu ruc­sacii goliți de mân­care și fără posi­bil­i­tatea de aprovizionare până la Bâlea, unde Petre ne asigura că “sigur găsim ceva”, i‑am zis lui Adi “hai acasă”. Am coborât tăcuți, câteva cea­suri bune, până în gara Ucea de unde ne-am suit în primul per­sonal spre Brașov. Creasta Făgărașu­lui, pe care ne pro­pus­esem s‑o batem cu piciorul dintr-un capăt în altul, se înălța dan­te­lată și maies­tuoasă la ori­zont.

* * *

Adi, bunul meu pri­eten din stu­denție, e acum prin Van­cou­ver, împre­ună cu familia lui. Nu l‑am mai văzut de vreo zece ani, cred. Dar tot mai trag năde­jde să vină cândva acasă și să ter­minăm împre­ună dru­mul prin nori pe care l‑am început atunci.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Fără legă­tură cu subiec­tul.
    Cândva ai avut o postare despre aştep­tările tale privind comen­tari­ile pe acest blog. Între timp am văzut cine sunt cei mai activi, alde cuţu-cuţu. Crezi că poţi să reflectezi pub­lic şi asupra trafi­cu­lui pe care blogul tău îl generează? Sunt curioasă.

  2. Bogdan Avadanei

    Păi dacă tot nu te cațeri, poate facem creasta — ce îmi lipsește și mie din pal­mares (creasta com­pletă, porți­uni am mai bătut). Acum cor­turile și sacii sunt mult mai ușori și patent nu ne mai tre­buie 🙂
    PS, jam­biere de alea văr­gate cred că mai am o pereche pe la boxă în Pia­tra.

    • Sorin Sfirlogea

      Păi nu zii de două ori, că te iau în serios.

      • Bogdan Avadanei

        Zic de 2 ori, parol! E una din turele la care am visat de când urcam Ceahlăul — și eram prea departe — apoi printre can­ton­a­mente, sesiuni, alpini­ade, cățărare tehnică, nu am găsit timp în fac­ul­tate; apoi m‑am luat cu ser­vi­ciul, și-apoi mi‑a cres­cut burta și apoi n‑am mai avut cu cine.
        Acum am cort iglu de 3 kg, saci ușori și buni sunt peste tot, primus am, oleacă de karate știu ;). Rămâne să vedem perioada 🙂
        Chiar mâine mă duc (din­spre sud) pe Trans­făgărășan până la Pis­cul Negru — e deschis dru­mul până acolo — de unde am în plan să urc către Călțunu/Șaua Palt­inu — mă decid la fața locu­lui ce și pe unde funcție de condiții, vreme, ritm.

        • Alin

          Drag­ilor, anul ăsta chiar vreau să urc iar în Făgăraș. Mă gân­desc să fac una-două ture de câte o zi, even­tual plecând de la Bâlea lac spre Negoiu și spre Podragu. Însă , recunosc, nu mă mai încântă așa de tare dor­mi­tul în cort, pe creastă. M‑am băbit.…

          • Bogdan Avadanei

            Toc­mai am fost eu sâm­băta la Lacul Călțun, plecând de la Pis­cul Negru.
            1 zi (la 06:00 am ple­cat de acasă, la 17:30 eram jos la mașină, la 20:30 eram în casă), dar ce zi !. Vă trimit acuși linkul cu povestea și pozele.
            Alin, te includ în lista de "pis­ton­ați" când o mai iau la deal — de-acum cam 1 dată la 2 săpt. — next prob­a­bly 26 mai.

  3. Corina

    Mi-am amintit de munti, mi-am amintit de ado­les­centa.
    Mi-am amintit de greul urcusu­lui si de sat­is­fac­tia pe care o simteam atunci cand ajungeam sus si trageam aer in piept. Res­pi­ram muntii. Poate o voi mai face can­dva, in bas­ton, ala­turi de David… Cine stie? :))
    Mul­tumesc pen­tru amintiri! 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu