Seara se lăsa trep­tat peste noi. Sfâr­și­sem de strâns apă din fi­ri­ce­lul de iz­vor pe care îl gă­si­sem în­tre doi brazi, din care apa mai mult pi­cura de­cât cur­gea. Se­tea era os­to­ită, ne și spă­la­sem un pic de căl­dura ur­cu­șu­lui din prima zi. Era rece și bă­tea vân­tul peste cul­mea mun­te­lui, dar în cort pă­rea că to­tul e mai bine. Înă­un­tru pri­mu­sul fâ­sâia în­cet, fi­er­bând cea­iul și în­că­l­zind ae­rul de sub pânza cor­tu­lui. Cu o seară îna­inte, la Plaiu Foii, fu­sese mult mai cald, doar că ni­me­ri­sem într‑o seară de iu­lie a anu­lui 1986, sâm­băta, când pu­z­de­rie de oa­meni ve­ni­seră să pe­treacă la ca­bană într‑o hăr­mă­laie care se stin­sese abia după mie­zul nop­ții. Di­mi­neață am ple­cat, Adi și cu mine, cam obo­siți de som­nul chi­nuit – pe de o parte de gă­lă­gia din jur, pe de alta de dez­o­biș­nu­ința de a dormi în cort, într-un sac de dor­mit. Pri­mul ur­cuș, de la vreo 600 m al­ti­tu­dine la peste 1700 m, ne cam obo­sise pe amân­doi, mai ales că su­fe­ri­sem de sete toată ziua. Bi­doa­nele de apă atâr­na­seră goale de ruc­saci – Adi mă asi­gu­rase la ple­care că vom găsi des­tule iz­voare pe drum, n‑avea rost să mai adă­u­găm și gre­u­ta­tea apei la cele 35 de ki­lo­grame pe care le aveam deja fi­e­care în spate.

Am băut cea­iul fi­er­binte și l‑am sim­țit în­că­l­zindu-mi sto­ma­cul, ra­di­ind căl­dura aceea plă­cută și mo­le­și­toare. M‑am bă­gat în sa­cul de dor­mit și am în­chis ochii, dor­nic de somn. Adi a fă­cut la fel. L‑am au­zit apoi ră­su­cindu-se de mai multe ori, așe­zând lu­cruri în cor­tul strâmt, a stat o clipă ne­miș­cat, în­cer­când să-și dea seama dacă am ador­mit deja sau nu. “Dormi?”. N‑am avut pu­tere să ar­ti­cu­lez un cu­vânt, așa că am mor­măit ne­ga­tiv. Mul­țu­mit că poate să-mi vor­bească, Adi mi‑a ex­pli­cat că a pus cuți­tul “ăla mare” la ca­pul nos­tru și pi­o­le­tul cu to­po­rișcă în­tre noi. Dacă cumva avem ne­voie de el. Aș fi vrut să în­treb ce pu­team să fa­cem cu un amă­rât de cuțit de bu­că­tă­rie și un bas­to­naș de lemn gros de vreo trei cen­ti­me­tri con­tra unui urs – pen­tru că ăsta era sin­gu­rul pe­ri­col acolo, în po­iana de lângă Tă­ma­șul Mare – dar mi-era atât de somn în­cât am mor­măit din nou apro­ba­tor, spe­rând ca Adi să tacă.

După câ­teva mi­nute am sim­țit cum Adi se ri­dică brusc într-un cot, apoi stă ne­miș­cat. “Ai au­zit?”, m‑a în­tre­bat. “Ce să aud?”. “E ceva afară”. Gla­sul lui Adi trăda emo­ția in­tensă, care mi s‑a trans­mis și mie. Am desfă­cut sa­cul de dor­mit, apoi am des­chis ușor fer­moa­rul de la cort și am pri­vit pre­caut afară. Fă­gă­ră­șul era cu­fun­dat într‑o beznă per­fectă, doar ste­lele se ză­reau pe cer, in­cre­di­bil de multe. Am luat lan­terna și am în­cer­cat să des­co­păr în beznă ceva care să ex­plice foș­ne­tele pe care le au­zi­sem. Doar vân­tul pă­rea să plimbe frun­zele us­cate de car­pen din iarba po­ie­nii. M‑am re­tras îna­poi în cort. “Nu e ni­mic, bate vân­tul…”. Ne-am cul­cat amân­doi, din nou. Adi a să­rit iar peste câ­teva clipe: “acuma clar s‑a au­zit ceva”. După ce am re­pe­tat de vreo cinci ori scena cu sco­sul ca­pu­lui din cort, plim­bat lu­mina lan­ter­nei în jur și con­sta­ta­rea că nu se vede ni­mic, i‑am de­cla­rat lui Adi că in­di­fe­rent dacă mă mă­nâncă ur­sul sau nu în noap­tea aia, am de gând să dorm. Mă­car să mor odih­nit.

Di­mi­neață, Adi avea un chip ră­vă­șit și niște cear­căne imense, semn că pân­dise ur­șii toată noap­tea…

* * *

Co­bo­ram în pas alert de pe Mol­do­veanu. Lă­sam în spa­tele nos­tru vâr­ful cel mai înalt, la care as­pi­ra­sem încă de la în­ce­pu­tul zi­lei, când ple­ca­sem de pe lângă căl­dă­rile Ur­lea. Ur­ca­sem Viș­tea în coate și ge­nunchi, dar am ui­tat de toată gre­u­ta­tea când ne-am vă­zut sus, lângă stâl­pul care marca vâr­ful cel mai înalt din Ro­mâ­nia. Acum co­bo­ram ho­tă­râți spre Po­dragu, de­ciși să fa­cem cea mai lungă etapă a noas­tră. Eu eram pu­țin mai în față, mă urma Pe­tre și so­ția lui – un cu­plu pe care îl în­tâl­ni­sem pe munte și cu care ne-am con­ti­nuat apoi dru­mul îm­pre­ună, pen­tru că așa se în­tâm­plă pe munte să te în­fră­țești cu ne­cu­nos­cuți. Adi în­cheia pluto­nul. Când am tre­cut prin șaua Ucei Mari s‑a lă­sat o ceață deasă. Nu ve­dem mai mult de zece me­tri în față. Stri­gam din când în când că­tre cei din urmă, ca să fiu si­gur că nu ne-am pier­dut unii de al­ții. Am ur­cat prin ceață pe Podu Giur­gi­u­lui, ne­si­gur de tra­seu, ghi­dat doar de cre­dința că, ne­e­xis­tând po­teci nici la dreapta, nici la stânga, n‑aveam cum să ră­tă­cesc dru­mul.

E de­pri­mant să urci coasta unui munte prin ceață, fără să vezi cre­asta la ori­zont. După un timp crezi că ur­cu­șul nu se mai sfâr­șește, că e ci­neva care ră­su­cește po­teca de pe un munte pe al­tul, doar cu sco­pul mes­chin de a te face să urci con­ti­nuu. Ra­țio­nal în­țe­legi că ide­ile as­tea sunt niște pros­tii, dar lipsa ori­zon­tu­lui te frus­trează atât de mult în­cât uiți de lo­gică. Pe dreapta po­te­cii pe care ur­cam gă­seam din loc în loc cruci de fier fi­xate în pia­tra mun­te­lui, pe care erau scrise nu­mele ce­lor ce pro­ba­bil mu­ri­seră acolo și epi­ta­furi monta­ni­arde: a iu­bit prea mult mun­tele. În­ce­pu­sem să-mi în­chi­pui că pe acolo pe un­deva se va găsi și cru­cea mea, pe care va scrie: s‑a în­că­pă­țâ­nat să ajungă la Po­dragu.

M‑am oprit să-mi trag su­fle­tul și să îi aș­tept pe cei­lalți. Cân­tă­ream op­țiu­nea de a ne opri acolo, dar panta era prea mare, nu pu­team ve­dea în jur dacă e vreun loc mai drept unde să așe­zăm cor­tu­rile. În plus nu prea aveam apă su­fi­cientă. De jos, din ceață, nu se ițea ni­meni. Într-un târ­ziu au apă­rut Pe­tre și so­ția lui. Adi nu ve­nea încă. L‑am stri­gat, dar ceața es­to­m­pează su­ne­tele – nu pu­tea să mă audă pro­ba­bil. L‑am mai aș­tep­tat vreo zece mi­nute și, în fine, ne‑a ajuns din urmă. I se rup­sese o za de sus­ți­nere de la ruc­sac și o re­pa­rase – no­roc cu pa­ten­tul pe care îl lu­a­sem cu noi, gân­dindu-ne la cort și la re­pa­ra­ți­ile po­ten­ți­ale de care ar pu­tea avea ne­voie. Am con­ti­nuat apoi să ur­căm toți pa­tru, tă­cuți și obo­siți. După nu mulți pași am ajuns în cre­astă, apoi am co­bo­rât vreo do­uă­zeci de me­tri și am ie­șit din ceață la fel de brusc cum in­tra­sem. Spre dreapta, prin­tre stânci, se ve­dea ca­bana Po­dragu, scăl­dată în soare.

N‑aveau ni­mic de mân­care la ca­bană, cu ex­cep­ția unui așa zis caș­ca­val pane. L‑am ac­cep­tat bu­cu­roși. Spe­ram să dor­mim în ca­bană, dar nu mai erau lo­curi nici mă­car pe jos în sala de mese. Erau prea mulți dru­meți so­siți. Ne-am în­ghi­țit ra­pid caș­ca­va­lul care se­măna mai de­grabă cu un să­pun tre­cut prin ou șî pră­jit nițel, ne-am cum­pă­rat o sti­clă de rom de un ki­lo­gram și am ple­cat să că­u­tăm un loc pen­tru cor­turi. Se fă­cuse deja seară. Sti­cla de rom ni s‑a pă­rut mult mai in­te­re­santă, așa că am lă­sat pe mai tăr­ziu cor­tu­rile și ne-am așe­zat la po­vești. Toată obo­seala și ten­siu­nea dru­mu­lui se to­peau îm­pre­ună cu ra­țiu­nea noas­tră în li­chi­dul ma­ro­niu. Târ­ziu, că­tre mie­zul nop­ții, am re­u­șit să în­tin­dem pe în­tu­ne­ric și cor­tu­rile, mai mult de formă. Bă­u­tura ne cam mu­iase pe toți.

Pe la două noap­tea a în­ce­put să bată un vânt pu­ter­nic în ra­fale. Cor­tul nos­tru pri­că­jit – Ca­rai­man 2, va­ri­anta pen­tru mare – tre­mura din toate în­che­ie­tu­rile. Adi dor­mea dus, eu în­cer­cam să tin de bă­țul din față al cor­tu­lui care ame­nința să se pra­bu­șească peste noi. Că­tre di­mi­neață vi­je­lia s‑a li­niș­tit. Am dor­mit și eu vreo oră, două. M‑a tre­zit Adi, ve­sel și vioi: “co­bo­râm în Ucea și mer­gem acasă sau con­ti­nuăm spre Bâ­lea?”. După o noapte de ne­somn, cu ruc­sa­cii go­liți de mân­care și fără po­si­bi­li­ta­tea de apro­vi­zio­nare până la Bâ­lea, unde Pe­tre ne asi­gura că “si­gur gă­sim ceva”, i‑am zis lui Adi “hai acasă”. Am co­bo­rât tă­cuți, câ­teva cea­suri bune, până în gara Ucea de unde ne-am suit în pri­mul per­so­nal spre Bra­șov. Cre­asta Fă­gă­ra­șu­lui, pe care ne pro­pu­se­sem s‑o ba­tem cu pi­cio­rul dintr-un ca­păt în al­tul, se înălța dan­te­lată și ma­ies­tu­oasă la ori­zont.

* * *

Adi, bu­nul meu pri­e­ten din stu­den­ție, e acum prin Van­co­u­ver, îm­pre­ună cu fa­mi­lia lui. Nu l‑am mai vă­zut de vreo zece ani, cred. Dar tot mai trag nă­dejde să vină cân­dva acasă și să ter­mi­năm îm­pre­ună dru­mul prin nori pe care l‑am în­ce­put atunci.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Fără le­gă­tură cu su­biec­tul.
    Cân­dva ai avut o pos­tare des­pre aş­tep­tă­rile tale pri­vind co­men­ta­ri­ile pe acest blog. În­tre timp am vă­zut cine sunt cei mai ac­tivi, alde cuţu-cuţu. Crezi că poţi să re­flec­tezi pu­blic şi asu­pra tra­fi­cu­lui pe care blo­gul tău îl ge­ne­rează? Sunt cu­ri­oasă.

  2. Bogdan Avadanei

    Păi dacă tot nu te ca­țeri, poate fa­cem cre­asta — ce îmi lip­sește și mie din pal­ma­res (cre­asta com­pletă, por­țiuni am mai bă­tut). Acum cor­tu­rile și sa­cii sunt mult mai ușori și pa­tent nu ne mai tre­buie 🙂
    PS, jam­biere de alea văr­gate cred că mai am o pe­re­che pe la boxă în Pia­tra.

    • Sorin Sfirlogea

      Păi nu zii de două ori, că te iau în se­rios.

      • Bogdan Avadanei

        Zic de 2 ori, pa­rol! E una din tu­rele la care am vi­sat de când ur­cam Cea­h­lăul — și eram prea de­parte — apoi prin­tre can­to­na­mente, se­siuni, al­pi­ni­ade, că­ță­rare teh­nică, nu am gă­sit timp în fa­cul­tate; apoi m‑am luat cu ser­vi­ciul, și-apoi mi‑a cres­cut bu­rta și apoi n‑am mai avut cu cine.
        Acum am cort iglu de 3 kg, saci ușori și buni sunt peste tot, pri­mus am, oleacă de ka­rate știu ;). Rămâne să ve­dem pe­ri­oada 🙂
        Chiar mâine mă duc (din­spre sud) pe Trans­fă­gă­ră­șan până la Pis­cul Ne­gru — e des­chis dru­mul până acolo — de unde am în plan să urc că­tre Călțunu/Șaua Pal­tinu — mă de­cid la fața lo­cu­lui ce și pe unde func­ție de con­di­ții, vreme, ritm.

        • Alin

          Dra­gi­lor, anul ăsta chiar vreau să urc iar în Fă­gă­raș. Mă gân­desc să fac una-două ture de câte o zi, even­tual ple­când de la Bâ­lea lac spre Ne­goiu și spre Po­dragu. Însă , re­cu­nosc, nu mă mai în­cântă așa de tare dor­mi­tul în cort, pe cre­astă. M‑am bă­bit.…

          • Bogdan Avadanei

            Toc­mai am fost eu sâm­băta la La­cul Căl­țun, ple­când de la Pis­cul Ne­gru.
            1 zi (la 06:00 am ple­cat de acasă, la 17:30 eram jos la ma­șină, la 20:30 eram în casă), dar ce zi !. Vă tri­mit acuși lin­kul cu po­ves­tea și po­zele.
            Alin, te in­clud în lista de “pis­to­nați” când o mai iau la deal — de-acum cam 1 dată la 2 săpt. — next pro­ba­bly 26 mai.

  3. Corina

    Mi-am amin­tit de munti, mi-am amin­tit de ado­les­centa.
    Mi-am amin­tit de greul ur­cu­su­lui si de sa­tis­fac­tia pe care o sim­team atunci cand ajun­geam sus si tra­geam aer in piept. Res­pi­ram mun­tii. Poate o voi mai face can­dva, in bas­ton, ala­turi de Da­vid… Cine stie? :))
    Mul­tu­mesc pen­tru amin­tiri! 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.