Seara se lăsa treptat peste noi. Sfârșisem de strâns apă din firicelul de izvor pe care îl găsisem între doi brazi, din care apa mai mult picura decât curgea. Setea era ostoită, ne și spălasem un pic de căldura urcușului din prima zi. Era rece și bătea vântul peste culmea muntelui, dar în cort părea că totul e mai bine. Înăuntru primusul fâsâia încet, fierbând ceaiul și încălzind aerul de sub pânza cortului. Cu o seară înainte, la Plaiu Foii, fusese mult mai cald, doar că nimerisem într‑o seară de iulie a anului 1986, sâmbăta, când puzderie de oameni veniseră să petreacă la cabană într‑o hărmălaie care se stinsese abia după miezul nopții. Dimineață am plecat, Adi și cu mine, cam obosiți de somnul chinuit – pe de o parte de gălăgia din jur, pe de alta de dezobișnuința de a dormi în cort, într-un sac de dormit. Primul urcuș, de la vreo 600 m altitudine la peste 1700 m, ne cam obosise pe amândoi, mai ales că suferisem de sete toată ziua. Bidoanele de apă atârnaseră goale de rucsaci – Adi mă asigurase la plecare că vom găsi destule izvoare pe drum, n‑avea rost să mai adăugăm și greutatea apei la cele 35 de kilograme pe care le aveam deja fiecare în spate.
Am băut ceaiul fierbinte și l‑am simțit încălzindu-mi stomacul, radiind căldura aceea plăcută și moleșitoare. M‑am băgat în sacul de dormit și am închis ochii, dornic de somn. Adi a făcut la fel. L‑am auzit apoi răsucindu-se de mai multe ori, așezând lucruri în cortul strâmt, a stat o clipă nemișcat, încercând să-și dea seama dacă am adormit deja sau nu. “Dormi?”. N‑am avut putere să articulez un cuvânt, așa că am mormăit negativ. Mulțumit că poate să-mi vorbească, Adi mi‑a explicat că a pus cuțitul “ăla mare” la capul nostru și pioletul cu toporișcă între noi. Dacă cumva avem nevoie de el. Aș fi vrut să întreb ce puteam să facem cu un amărât de cuțit de bucătărie și un bastonaș de lemn gros de vreo trei centimetri contra unui urs – pentru că ăsta era singurul pericol acolo, în poiana de lângă Tămașul Mare – dar mi-era atât de somn încât am mormăit din nou aprobator, sperând ca Adi să tacă.
După câteva minute am simțit cum Adi se ridică brusc într-un cot, apoi stă nemișcat. “Ai auzit?”, m‑a întrebat. “Ce să aud?”. “E ceva afară”. Glasul lui Adi trăda emoția intensă, care mi s‑a transmis și mie. Am desfăcut sacul de dormit, apoi am deschis ușor fermoarul de la cort și am privit precaut afară. Făgărășul era cufundat într‑o beznă perfectă, doar stelele se zăreau pe cer, incredibil de multe. Am luat lanterna și am încercat să descopăr în beznă ceva care să explice foșnetele pe care le auzisem. Doar vântul părea să plimbe frunzele uscate de carpen din iarba poienii. M‑am retras înapoi în cort. “Nu e nimic, bate vântul…”. Ne-am culcat amândoi, din nou. Adi a sărit iar peste câteva clipe: “acuma clar s‑a auzit ceva”. După ce am repetat de vreo cinci ori scena cu scosul capului din cort, plimbat lumina lanternei în jur și constatarea că nu se vede nimic, i‑am declarat lui Adi că indiferent dacă mă mănâncă ursul sau nu în noaptea aia, am de gând să dorm. Măcar să mor odihnit.
Dimineață, Adi avea un chip răvășit și niște cearcăne imense, semn că pândise urșii toată noaptea…
* * *
Coboram în pas alert de pe Moldoveanu. Lăsam în spatele nostru vârful cel mai înalt, la care aspirasem încă de la începutul zilei, când plecasem de pe lângă căldările Urlea. Urcasem Viștea în coate și genunchi, dar am uitat de toată greutatea când ne-am văzut sus, lângă stâlpul care marca vârful cel mai înalt din România. Acum coboram hotărâți spre Podragu, deciși să facem cea mai lungă etapă a noastră. Eu eram puțin mai în față, mă urma Petre și soția lui – un cuplu pe care îl întâlnisem pe munte și cu care ne-am continuat apoi drumul împreună, pentru că așa se întâmplă pe munte să te înfrățești cu necunoscuți. Adi încheia plutonul. Când am trecut prin șaua Ucei Mari s‑a lăsat o ceață deasă. Nu vedem mai mult de zece metri în față. Strigam din când în când către cei din urmă, ca să fiu sigur că nu ne-am pierdut unii de alții. Am urcat prin ceață pe Podu Giurgiului, nesigur de traseu, ghidat doar de credința că, neexistând poteci nici la dreapta, nici la stânga, n‑aveam cum să rătăcesc drumul.
E deprimant să urci coasta unui munte prin ceață, fără să vezi creasta la orizont. După un timp crezi că urcușul nu se mai sfârșește, că e cineva care răsucește poteca de pe un munte pe altul, doar cu scopul meschin de a te face să urci continuu. Rațional înțelegi că ideile astea sunt niște prostii, dar lipsa orizontului te frustrează atât de mult încât uiți de logică. Pe dreapta potecii pe care urcam găseam din loc în loc cruci de fier fixate în piatra muntelui, pe care erau scrise numele celor ce probabil muriseră acolo și epitafuri montaniarde: a iubit prea mult muntele. Începusem să-mi închipui că pe acolo pe undeva se va găsi și crucea mea, pe care va scrie: s‑a încăpățânat să ajungă la Podragu.
M‑am oprit să-mi trag sufletul și să îi aștept pe ceilalți. Cântăream opțiunea de a ne opri acolo, dar panta era prea mare, nu puteam vedea în jur dacă e vreun loc mai drept unde să așezăm corturile. În plus nu prea aveam apă suficientă. De jos, din ceață, nu se ițea nimeni. Într-un târziu au apărut Petre și soția lui. Adi nu venea încă. L‑am strigat, dar ceața estompează sunetele – nu putea să mă audă probabil. L‑am mai așteptat vreo zece minute și, în fine, ne‑a ajuns din urmă. I se rupsese o za de susținere de la rucsac și o reparase – noroc cu patentul pe care îl luasem cu noi, gândindu-ne la cort și la reparațiile potențiale de care ar putea avea nevoie. Am continuat apoi să urcăm toți patru, tăcuți și obosiți. După nu mulți pași am ajuns în creastă, apoi am coborât vreo douăzeci de metri și am ieșit din ceață la fel de brusc cum intrasem. Spre dreapta, printre stânci, se vedea cabana Podragu, scăldată în soare.
N‑aveau nimic de mâncare la cabană, cu excepția unui așa zis cașcaval pane. L‑am acceptat bucuroși. Speram să dormim în cabană, dar nu mai erau locuri nici măcar pe jos în sala de mese. Erau prea mulți drumeți sosiți. Ne-am înghițit rapid cașcavalul care semăna mai degrabă cu un săpun trecut prin ou șî prăjit nițel, ne-am cumpărat o sticlă de rom de un kilogram și am plecat să căutăm un loc pentru corturi. Se făcuse deja seară. Sticla de rom ni s‑a părut mult mai interesantă, așa că am lăsat pe mai tărziu corturile și ne-am așezat la povești. Toată oboseala și tensiunea drumului se topeau împreună cu rațiunea noastră în lichidul maroniu. Târziu, către miezul nopții, am reușit să întindem pe întuneric și corturile, mai mult de formă. Băutura ne cam muiase pe toți.
Pe la două noaptea a început să bată un vânt puternic în rafale. Cortul nostru pricăjit – Caraiman 2, varianta pentru mare – tremura din toate încheieturile. Adi dormea dus, eu încercam să tin de bățul din față al cortului care amenința să se prabușească peste noi. Către dimineață vijelia s‑a liniștit. Am dormit și eu vreo oră, două. M‑a trezit Adi, vesel și vioi: “coborâm în Ucea și mergem acasă sau continuăm spre Bâlea?”. După o noapte de nesomn, cu rucsacii goliți de mâncare și fără posibilitatea de aprovizionare până la Bâlea, unde Petre ne asigura că “sigur găsim ceva”, i‑am zis lui Adi “hai acasă”. Am coborât tăcuți, câteva ceasuri bune, până în gara Ucea de unde ne-am suit în primul personal spre Brașov. Creasta Făgărașului, pe care ne propusesem s‑o batem cu piciorul dintr-un capăt în altul, se înălța dantelată și maiestuoasă la orizont.
* * *
Adi, bunul meu prieten din studenție, e acum prin Vancouver, împreună cu familia lui. Nu l‑am mai văzut de vreo zece ani, cred. Dar tot mai trag nădejde să vină cândva acasă și să terminăm împreună drumul prin nori pe care l‑am început atunci.
10:05
Fără legătură cu subiectul.
Cândva ai avut o postare despre aşteptările tale privind comentariile pe acest blog. Între timp am văzut cine sunt cei mai activi, alde cuţu-cuţu. Crezi că poţi să reflectezi public şi asupra traficului pe care blogul tău îl generează? Sunt curioasă.
12:05
Păi dacă tot nu te cațeri, poate facem creasta — ce îmi lipsește și mie din palmares (creasta completă, porțiuni am mai bătut). Acum corturile și sacii sunt mult mai ușori și patent nu ne mai trebuie 🙂
PS, jambiere de alea vărgate cred că mai am o pereche pe la boxă în Piatra.
21:05
Păi nu zii de două ori, că te iau în serios.
14:05
Zic de 2 ori, parol! E una din turele la care am visat de când urcam Ceahlăul — și eram prea departe — apoi printre cantonamente, sesiuni, alpiniade, cățărare tehnică, nu am găsit timp în facultate; apoi m‑am luat cu serviciul, și-apoi mi‑a crescut burta și apoi n‑am mai avut cu cine.
Acum am cort iglu de 3 kg, saci ușori și buni sunt peste tot, primus am, oleacă de karate știu ;). Rămâne să vedem perioada 🙂
Chiar mâine mă duc (dinspre sud) pe Transfăgărășan până la Piscul Negru — e deschis drumul până acolo — de unde am în plan să urc către Călțunu/Șaua Paltinu — mă decid la fața locului ce și pe unde funcție de condiții, vreme, ritm.
0:05
Dragilor, anul ăsta chiar vreau să urc iar în Făgăraș. Mă gândesc să fac una-două ture de câte o zi, eventual plecând de la Bâlea lac spre Negoiu și spre Podragu. Însă , recunosc, nu mă mai încântă așa de tare dormitul în cort, pe creastă. M‑am băbit.…
8:05
Tocmai am fost eu sâmbăta la Lacul Călțun, plecând de la Piscul Negru.
1 zi (la 06:00 am plecat de acasă, la 17:30 eram jos la mașină, la 20:30 eram în casă), dar ce zi !. Vă trimit acuși linkul cu povestea și pozele.
Alin, te includ în lista de “pistonați” când o mai iau la deal — de-acum cam 1 dată la 2 săpt. — next probably 26 mai.
7:05
Mi-am amintit de munti, mi-am amintit de adolescenta.
Mi-am amintit de greul urcusului si de satisfactia pe care o simteam atunci cand ajungeam sus si trageam aer in piept. Respiram muntii. Poate o voi mai face candva, in baston, alaturi de David… Cine stie? :))
Multumesc pentru amintiri! 🙂