Studiez de un timp încoace câteva statistici legate de blog, ca să-mi dau seama cum reacționează cei care mă vizitează. Nu am intenția de a alege subiecte care să placă publicului — în repetate rânduri am spus că îmi displace ideea de a scrie ceea ce alții vor să citească – dar mă interesează să știu de ce primesc sau nu comentarii pe diverse teme. De curând Alice m‑a invitat să comentez deschis aceste analize. Ceea ce, iată, fac acum și aici.
Mai întâi despre paginile vizitate. N‑aș putea spune că există o caracteristică anume a textelor citite. Lumea citește în mod aproximativ egal ceea ce scriu. Subiectele mai vechi, importate din blogul vechi, sunt desigur mai puțin lecturate, deși sunt acolo câteva texte la care țin foarte mult, nu atât pentru reușita scriiturii, cât pentru subiectele abordate. Totuși există două articole care ies din rând: Un silvicultor adevărat și Javre șî cățeluși. Primul are un record de 106 vizite, care se explică prin faptul că am evocat în acele rânduri un coleg de liceu care din păcate a murit – cum în curând se vor împlini 30 de ani de la terminarea liceului, blogul meu e în atenția foștilor colegi și așa se explică popularitatea mare a acestui articol. Al doilea este ceva mai departe (84 de afișări), dar este de fapt un text despre problema câinilor comunitari, care stârnește multe pasiuni. Astfel de pasiuni au produs probabil numărul mare de vizite.
Cât despre comentarii, numai de bine . Vizitatorii mei sunt în genere foarte silențioși. Nu au păreri sau, dacă le au, nu și le prea exprimă. Dintr-un total de vreo 5500 de afișări, de-abia am vreo 340 de comentarii. Asta înseamnă că doar vreo 7% din vizite sunt consemnate printr-un comentariu. Să nu uităm că aproape la toate comentariile am dat un răspuns. Asta ne duce la și mai puține comentarii ale vizitatorilor – probabil undeva în jur de 3–4%. Foarte puțin. De ce? E o întrebare pe care mi-am pus‑o adesea.
Se spune că statisticile sunt făcute pentru a‑ți spune totul, ascunzând totuși esențialul. M‑am gândit că poate scriu prea concluziv, închis, poate nu las loc de comentarii sau, mai bine spus, textul meu nu invită la comentarii. În contrapartidă m‑am gândit să formulez întrebări deschise la finele articolelor, dar am renunțat deocamdată la idee. Am un simț al ridicolului exagerat de ascuțit și mi se pare că un articol care se încheie cu o întrebare, dar care nu e urmat de nici un răspuns, e extrem de jalnic.
O altă posibilă cauză este că nu scriu despre subiecte frivole. Articolele mele sunt poate prea serioase, prea realiste, prea încheiate la toți nasturii. Oamenii au obosit de vești economice proaste și de analize politice. Citesc, poate nici măcar integral, dar în nici un caz nu comentează astfel de texte. E o formă de lehamite generală: știm că lucrurile stau rău, dar nu vrem să vorbim despre asta și nici să comentăm în vreun fel, preferăm să credem că lucrurile se vor rezolva de la sine. Am încercat să reacționez deschizând și altfel de subiecte: episoadele săptămânale Mia bella musica, povestiri și imagini din micile mele excursii și călătorii. Deocamdată nu simt o reacție pozitivă.
Două texte au ieșit din rând în privința comentariilor. Pe primul loc, cu 21 de comentarii, este articolul Javre și cățeluși. Mai multe persoane s‑au simțit datoare să-și puncteze opiniile, deși textul meu nu era în favoarea nici unei părți, mai degrabă am dorit să subliniez cât de departe suntem de a găsi o soluție acceptabilă prin această polarizare intransigentă. Al doilea text care a primit mai multe comentarii este cel despre Roșia Montană, unde m‑am declarat împotriva proiectului minier și am expus și motivele pentru care cred că e mai bine să nu exploatăm acel aur. Impresia mea este că, în ambele cazuri, este vorba de subiecte pe care anumite persoane le urmăresc cu meticulozitate și nu ratează ocazia să își expună opiniile. Nu insinuez că ar fi plătiți să o facă, deși circulă și astfel de variante, ci cred că sunt extrem de îndârjiți în a‑și expune partizanatul în favoarea unei anumite opțiuni.
Îmi promovez blogul printr‑o pagină de Facebook. Asta e și bine, e și rău. E bine pentru că mulți vizitatori vin pe această filieră – rețelele sociale sunt la modă, toată lumea petrece timpul pe Facebook, așa că dacă nu ești acolo, nu exiști. E rău pentru că Facebook a inventat butonul acela stupid numit Like, iar unii dintre cei ce citesc articolele se mulțumesc să‑l apese în semn de apreciere. E ok, nu spun că nu mi-aș dori asta deloc, doar că în spatele acestui Like nu știu ce le‑a plăcut: subiectul, abordarea, stilul? E o formă simplistă de a reacționa, care ține loc de comentariu, dar care nu inițiază nici un dialog.
Toate ideile de mai sus nu au rostul de a crea strategii de marketing pentru a atrage mai mulți vizitatori. Nu vreau să fac nimic comercial pe acest blog. Îmi doresc însă vizitatori și interacțiune cu cei care mă citesc, o validare sau invalidare din partea lor, un semn că textele mele i‑au mișcat puțin, că cel puțin i‑au determinat să ridice o sprânceană și să-și pună întrebări. La care apoi au căutat răspunsuri. Pe care le împărtășesc cu mine și cu ceilalți care citesc acest jurnal de bord.
10:05
Mulţumesc. O să revin cu un comentariu.
13:05
Uite, nu mai apas pe butonul stupid cu “like”.
Dar iti marturisesc ca imi place sa te citesc pentru ca simt ca nu regizezi si rar mai gasesti in ziua de azi oameni dispusi la un dialog real fara sa fie agresivi sau mistocari …
Numai ca eu cred si constat pe propria-mi piele ca vorbim prea mult si facem prea putin. De aceea nu raspund sau nu comentez preferand sa stau in atelier si sa FIU.
Mai lenevesc, recunosc cinstit, mi-ar fi dor sa scriu, dar de cate ori incep ceva realizez ca altcineva deja a scris ceea ce eu gandeam sau visam, asa ca ma bucur ca suntem impreuna in campul infint al ideilor si zburdam ca niste iepurasi albi panditi de lupi.hi hi hi
16:05
Ca să facem mai mult, trebuie întâi să fim suficient de mulți cei care credem că trebuie făcut ceva. Nu cred că s‑a ajuns la momentul acela. Sau poate nu știu eu cum pot fi oamenii urniți din loc pentru a acționa. Așa că, deocamdată, doar vorbesc.
12:05
E o bucurie sa citesc ce scrii tu, dar am asa de putin timp… Eu incerc sa fiu si ca tine si ca Ionel — silvicultorul cel adevarat; in acelasi timp, fac master la Timisoara si agricultura la Rapolt. Si intru in sesiune, cand gradina mi‑e plina de buruiana. Tine‑o tot asa… cu scrisu‘.