Pri­mă­vara lui ’83 se lă­sase mult aș­tep­tată în Mier­cu­rea Ciuc. Soa­rele ane­mic re­u­șise cu greu să în­că­l­zească de­a­lu­rile din ju­rul ora­șu­lui, iarba în­ce­pea să mi­jească zgri­bu­lită de sub us­că­tu­rile toam­nei tre­cute, în­frun­tând cu sto­icism ae­rul rece care în­vă­luie mai me­reu de­pre­siu­nea Ciu­cu­lui. Peste gar­dul din pre­fa­bri­cate de be­ton se ză­rea ma­lul Ol­tu­lui, unde câ­teva tufe în­mu­gu­ri­seră mai cu­ra­jos, co­lorând cu o brumă ver­zuie pe­i­sa­jul mo­no­ton al ogoa­re­lor arate în toamna tre­cută. Poate că era doar o pă­rere, dar toți sim­țeam că iarna e dusă și că ne apro­piem tor mai mult de clipa mult aș­tep­tată a li­be­ră­rii. Eram în armată.

Trei din­tre co­le­gii mei au vrut să săr­bă­to­rească ve­ni­rea pri­mă­ve­rii. Sau ziua de naș­tere a unuia din­tre ei, nu mai știu exact. Drept pen­tru care Mișu, Cor­nel și Li­viu s‑au gân­dit că ar fi bine să se ducă în ma­ga­zia com­pa­niei, unde erau ți­nute di­ver­sele obiecte ne­ce­sare in­struc­ției, ca să do­bân­dească in­ti­mi­ta­tea ne­ce­sară de­gus­tă­rii unui pa­har de vin. Care vin se gă­sea deja as­cuns acolo, într-un un­gher mai do­s­nic și asta pen­tru că unul din­tre ei era res­pon­sa­bi­lul ma­ga­ziei. Din nou me­mo­ria îmi joacă feste — nu mai știu care din­tre ei era stă­pâ­nul cheii de la acel mic re­fu­giu, dar vei ve­dea, dragă ci­ti­to­rule, că prea pu­țină im­por­tanță va avea acest amă­nunt în des­fă­șu­ra­rea po­veș­tii noastre.

Îna­inte de a îi în­soți pe cei pri­e­teni la de­gus­ta­rea de vin, un cu­vânt în plus se cu­vine des­pre Li­viu. Noi, ră­u­tă­cio­șii lui co­legi de ar­mată, îi gă­si­sem po­re­cla de Făt Fru­mos, ca să ri­di­culi­zăm nițel grija lui pen­tru as­pec­tul său ex­te­rior, care nouă ne pă­rea exa­ge­rată. Li­viu își piep­tăna cu grijă pă­rul, era me­reu atent la cum stau hai­nele pe el și în­cerca cu mij­loace mo­deste să aibă o ți­nută care să‑l facă re­mar­cat. As­tăzi, ast­fel de pre­o­cu­pări l‑ar ca­ta­loga drept me­tro­se­xual. Nu că ar fi ceva rău în asta… Cât fu­se­sem la munci agri­cole, în toamna ce tre­cuse, Li­viu cu­nos­cuse în vi­ile do­bro­gene ale pa­triei noas­tre so­ci­a­liste o jună stu­dentă din Con­stanța, care ve­nise și ea îm­pre­ună cu toți co­le­gii să ajute clasa mun­ci­toare și ță­ră­ni­mea la strân­sul re­col­tei — după re­gu­lile vre­mii. N‑am să lun­gesc vorba: juna și Li­viu au su­fe­rit un coup-de-fo­u­dre de­vas­ta­tor si în­gro­zi­tor de pla­to­nic. Con­di­ți­ile mo­men­tu­lui nu pre­dis­pu­neau noul cu­plu for­mat la o îm­păr­tă­șire fi­zică a iu­bi­rii reciproce.

Mun­cile agri­cole s‑au în­che­iat cu­rând, juna ple­case la școală la Con­stanța, iar ne­fe­ri­ci­tul nos­tru Li­viu re­ve­nise în ca­zarma uni­tă­ții mi­li­tare din Mier­cu­rea Ciuc. Pa­siu­nea re­ci­procă îi îm­pin­gea însă pe amân­doi de la spate, deci tre­bu­iau să gă­sească ali­nare pen­tru do­rul care îi mis­tuia. Așa că Li­viu a gă­sit în­dată so­lu­ția: s‑a îm­pri­e­te­nit cu sol­da­ții care ope­rau cen­trala te­le­fo­nică a uni­tă­ții și seara, când ofi­țe­ri­mea era ple­cată în oraș, la ca­sele lor, el se stre­cura la noii săi pri­e­teni și se așeza pe spo­ro­văit la te­le­fon cu iu­bita sa în­de­păr­tată. Pen­tru că el era Făt Fru­mos, juna a pri­mit de bună seamă nu­mele de cod Ileana Cosânzeana.

Aces­tea fi­ind spuse să co­bo­râm îm­pre­ună cu cei trei pri­e­teni ai noș­tri în ma­ga­zia unde era as­cuns vi­nul. Spun că tre­buie să co­bo­râm pen­tru că, deși mi­nu­nată prin in­ti­mi­ta­tea pe care o ofe­rea, ma­ga­zia avea to­tuși un cu­sur: era la sub­so­lul clă­di­rii în care se gă­sea po­pota ofi­țe­ri­lor. Așa­dar in­tra­rea și ie­și­rea din ma­ga­zie erau ches­tiuni cu ose­bire de­li­cate, ce tre­bu­iau abor­date cu mare în­demâ­nare pen­tru a nu atrage prea multă aten­ție. După ce s‑au stre­cu­rat în ma­ga­zie, Mișu, Cor­nel și cu Li­viu s‑au așe­zat la po­veșți, sor­bind din sti­clele de vin scoase din as­cun­ză­toa­rea lor. Vre­mea trece iute când ai o sti­clă de vin în mână, iar al­co­o­lul dez­leagă lim­bile și alungă inhi­bi­ți­ile. Nu‑i de mi­rare că Li­viu, după ce sor­bise cu des­tul ne­saț din vin, a avut ideea ge­ni­ală de a‑și cin­sti și pri­e­te­nii săi de la cen­trala te­le­fo­nică, de la care spera să bi­ne­me­rite și în vi­i­tor pen­tru con­ver­sa­ți­ile sale noc­turne cu Ileana Co­sân­zeana. Zis și făcut.

A ie­șit din ma­ga­zie cu pa­șii si­guri ai unui om care a băut vreun kil de vin fără să fi mân­cat mai ni­mic și din doi pași a ajuns în fața clă­di­rii. Până la cen­trala te­le­fo­nică tre­bu­iau par­curși do­uă­zeci de me­tri, fără să vadă ni­meni sti­cla pe care o ți­nea în mână. Și‑a fă­cut cu­raj și a pă­sit ferm îna­inte. Doar că atunci, ca în toate po­veș­tile cu Făt Fru­mos, zmeul cel rău și‑a bă­gat coada și i l‑a scos în față, apă­rut parcă din pământ, pe că­pi­ta­nul Marcu. Domnia sa (deși era mai de­grabă un to­va­răș de­cât un domn) era cu­nos­cut nouă prin sta­tura sa pi­tică, prin func­ția de se­cre­tar de par­tid al uni­tă­ții și prin in­transi­gența sa față de ne­res­pec­ta­rea re­gu­la­men­te­lor mi­li­tare. Cu alte cu­vinte ge­nul de per­soană cu care nu ai vrea să te în­tâl­nești atunci când ești sol­dat, ești nițel cam afu­mat și mai ții și o sti­clă de vin în mână.

Făt Fru­mos e to­tuși Făt Fru­mos. Din­colo de în­fă­ți­șa­rea sa se­du­că­toare, el este prin ex­ce­lență per­so­na­jul po­zi­tiv, cel care iute gă­sește scă­pare din chin­gile ori­că­rei ne­priel­nice în­tâm­plări. Așa că Li­viu a gă­sit o abor­dare ori­gi­nală și cât se poate de po­tri­vită pen­tru ne­fe­ri­cita îm­pre­ju­rare al că­rui erou de­ve­nise — sub ochii că­pi­ta­nu­lui Marcu a arun­cat sti­cla de vin în iarba unei pe­luze, apoi a arătat‑o cu de­ge­tul și a ros­tit cu o voce su­gru­mată de emo­ție: to’arșu că­pi­tan, per­mi­teți să ra­por­tez, ui­tați o sti­clă de vin!

Epi­log: Lesne de în­țe­les că toți cei trei pri­e­teni au ajuns la “țam­bal” pen­tru a me­dita vreo cinci zile la efec­tele ne­ga­tive ale al­co­o­lu­lui asu­pra re­la­ți­i­lor cu ofițerii.

* * *

Mi-am amin­tit de po­ves­tea asta când ci­team pe un­deva că dom­nul mi­nis­tru Ioan Mang sus­ține în apă­ra­rea sa, în ca­zul acu­za­ți­i­lor de pla­giat, că lu­cră­rile res­pec­tive au fost pu­bli­cate sub nu­mele său, dar fără ști­rea sa. În­tre timp a de­mi­sio­nat, semn că îl roade nițel conștiința.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.