Primăvara lui ’83 se lăsase mult așteptată în Miercurea Ciuc. Soarele anemic reușise cu greu să încălzească dealurile din jurul orașului, iarba începea să mijească zgribulită de sub uscăturile toamnei trecute, înfruntând cu stoicism aerul rece care învăluie mai mereu depresiunea Ciucului. Peste gardul din prefabricate de beton se zărea malul Oltului, unde câteva tufe înmuguriseră mai curajos, colorând cu o brumă verzuie peisajul monoton al ogoarelor arate în toamna trecută. Poate că era doar o părere, dar toți simțeam că iarna e dusă și că ne apropiem tor mai mult de clipa mult așteptată a liberării. Eram în armată.
Trei dintre colegii mei au vrut să sărbătorească venirea primăverii. Sau ziua de naștere a unuia dintre ei, nu mai știu exact. Drept pentru care Mișu, Cornel și Liviu s‑au gândit că ar fi bine să se ducă în magazia companiei, unde erau ținute diversele obiecte necesare instrucției, ca să dobândească intimitatea necesară degustării unui pahar de vin. Care vin se găsea deja ascuns acolo, într-un ungher mai dosnic și asta pentru că unul dintre ei era responsabilul magaziei. Din nou memoria îmi joacă feste — nu mai știu care dintre ei era stăpânul cheii de la acel mic refugiu, dar vei vedea, dragă cititorule, că prea puțină importanță va avea acest amănunt în desfășurarea poveștii noastre.
Înainte de a îi însoți pe cei prieteni la degustarea de vin, un cuvânt în plus se cuvine despre Liviu. Noi, răutăcioșii lui colegi de armată, îi găsisem porecla de Făt Frumos, ca să ridiculizăm nițel grija lui pentru aspectul său exterior, care nouă ne părea exagerată. Liviu își pieptăna cu grijă părul, era mereu atent la cum stau hainele pe el și încerca cu mijloace modeste să aibă o ținută care să‑l facă remarcat. Astăzi, astfel de preocupări l‑ar cataloga drept metrosexual. Nu că ar fi ceva rău în asta… Cât fusesem la munci agricole, în toamna ce trecuse, Liviu cunoscuse în viile dobrogene ale patriei noastre socialiste o jună studentă din Constanța, care venise și ea împreună cu toți colegii să ajute clasa muncitoare și țărănimea la strânsul recoltei — după regulile vremii. N‑am să lungesc vorba: juna și Liviu au suferit un coup-de-foudre devastator si îngrozitor de platonic. Condițiile momentului nu predispuneau noul cuplu format la o împărtășire fizică a iubirii reciproce.
Muncile agricole s‑au încheiat curând, juna plecase la școală la Constanța, iar nefericitul nostru Liviu revenise în cazarma unității militare din Miercurea Ciuc. Pasiunea reciprocă îi împingea însă pe amândoi de la spate, deci trebuiau să găsească alinare pentru dorul care îi mistuia. Așa că Liviu a găsit îndată soluția: s‑a împrietenit cu soldații care operau centrala telefonică a unității și seara, când ofițerimea era plecată în oraș, la casele lor, el se strecura la noii săi prieteni și se așeza pe sporovăit la telefon cu iubita sa îndepărtată. Pentru că el era Făt Frumos, juna a primit de bună seamă numele de cod Ileana Cosânzeana.
Acestea fiind spuse să coborâm împreună cu cei trei prieteni ai noștri în magazia unde era ascuns vinul. Spun că trebuie să coborâm pentru că, deși minunată prin intimitatea pe care o oferea, magazia avea totuși un cusur: era la subsolul clădirii în care se găsea popota ofițerilor. Așadar intrarea și ieșirea din magazie erau chestiuni cu osebire delicate, ce trebuiau abordate cu mare îndemânare pentru a nu atrage prea multă atenție. După ce s‑au strecurat în magazie, Mișu, Cornel și cu Liviu s‑au așezat la poveșți, sorbind din sticlele de vin scoase din ascunzătoarea lor. Vremea trece iute când ai o sticlă de vin în mână, iar alcoolul dezleagă limbile și alungă inhibițiile. Nu‑i de mirare că Liviu, după ce sorbise cu destul nesaț din vin, a avut ideea genială de a‑și cinsti și prietenii săi de la centrala telefonică, de la care spera să binemerite și în viitor pentru conversațiile sale nocturne cu Ileana Cosânzeana. Zis și făcut.
A ieșit din magazie cu pașii siguri ai unui om care a băut vreun kil de vin fără să fi mâncat mai nimic și din doi pași a ajuns în fața clădirii. Până la centrala telefonică trebuiau parcurși douăzeci de metri, fără să vadă nimeni sticla pe care o ținea în mână. Și‑a făcut curaj și a păsit ferm înainte. Doar că atunci, ca în toate poveștile cu Făt Frumos, zmeul cel rău și‑a băgat coada și i l‑a scos în față, apărut parcă din pământ, pe căpitanul Marcu. Domnia sa (deși era mai degrabă un tovarăș decât un domn) era cunoscut nouă prin statura sa pitică, prin funcția de secretar de partid al unității și prin intransigența sa față de nerespectarea regulamentelor militare. Cu alte cuvinte genul de persoană cu care nu ai vrea să te întâlnești atunci când ești soldat, ești nițel cam afumat și mai ții și o sticlă de vin în mână.
Făt Frumos e totuși Făt Frumos. Dincolo de înfățișarea sa seducătoare, el este prin excelență personajul pozitiv, cel care iute găsește scăpare din chingile oricărei neprielnice întâmplări. Așa că Liviu a găsit o abordare originală și cât se poate de potrivită pentru nefericita împrejurare al cărui erou devenise — sub ochii căpitanului Marcu a aruncat sticla de vin în iarba unei peluze, apoi a arătat‑o cu degetul și a rostit cu o voce sugrumată de emoție: to’arșu căpitan, permiteți să raportez, uitați o sticlă de vin!
Epilog: Lesne de înțeles că toți cei trei prieteni au ajuns la “țambal” pentru a medita vreo cinci zile la efectele negative ale alcoolului asupra relațiilor cu ofițerii.
* * *
Mi-am amintit de povestea asta când citeam pe undeva că domnul ministru Ioan Mang susține în apărarea sa, în cazul acuzațiilor de plagiat, că lucrările respective au fost publicate sub numele său, dar fără știrea sa. Între timp a demisionat, semn că îl roade nițel conștiința.
Lasă un comentariu