De mai mulți ani am avut no­ro­cul sau ghi­nio­nul — de­pinde cum pri­vești pro­blema asta — să fiu im­pli­cat în schim­bări or­ga­ni­zațio­nale. Multe din­tre ele erau con­se­cințe ale unor pro­iecte de pro­por­ții mai mari, care in­du­ceau prin im­ple­men­ta­rea lor schim­bări ne­an­ti­ci­pate de ma­na­ge­rii com­pa­ni­i­lor res­pec­tive. Așa se face că am ajuns să do­bân­desc, fără să-mi fi pro­pus asta, o anu­mită ex­pe­riență în do­me­niul schim­bă­rii. Sau, cum se spune în me­di­ile cor­po­rate, am o ex­pe­riența re­le­vantă în change ma­na­ge­ment.

Nu vă te­meți, nu am de gând să țin o di­zer­ta­ție des­pre stra­te­gii de schim­bare sau des­pre im­pli­ca­ți­ile cul­tu­rale ale schim­bă­ri­lor or­ga­ni­zațio­nale. Însă am în­vă­țat în acești ani, că schim­bă­rile pe care nu ți le do­rești tu, le în­tâm­pini în­tot­dea­una cu os­ti­li­tate și că asta e o ten­dință na­tu­rală și fi­rească a oa­me­ni­lor în ge­ne­ral. Pot, mul­țu­mită ex­pe­rien­ței de care vă spu­neam, să în­țe­leg com­ple­xi­ta­tea unor schim­bări cum ar tre­bui să fie, de pildă, cele din do­me­niul ad­mi­nis­tra­ției de stat. Și de fi­e­care dată când aud că pu­tem schimba Ro­mâ­nia prin vo­tul nos­tru, mă pu­fnește râ­sul. Nu, zău? Chiar așa? Și mai exact cum se va în­tâm­pla asta?

Dra­gii mei com­pa­tri­oți, dați-mi voie să vă dau o veste proastă: pro­blema cea mai mare a ad­mi­nis­tra­ției de stat nu sunt po­li­ti­cie­nii, ci noi. E un cerc vi­cios aici, pe care re­fu­zăm să îl ru­pem — nu avem sa­la­rii mai bune în ad­mi­nis­tra­ția de stat pen­tru că eco­no­mia e slabă și nu pro­duce su­fi­cient. Iar eco­no­mia e slabă și nu pro­duce su­fi­cient șî pen­tru că avem o ad­mi­nis­tra­ție co­ruptă și le­neșă, care nu‑i spri­jină pe cei care pro­duc și care aduc ta­xele din care ei ar pu­tea să pri­mească un sa­la­riu mai fru­mos. Așa că își rot­u­n­jesc ve­ni­tu­rile pe seama fi­e­că­ruia din­tre noi, cei care avem tre­bu­ință de ser­vi­ci­ile lor. Ne ju­mu­lesc de câte o șpagă, ne con­di­țio­nează ser­vi­ci­ile la care am fi avut drep­tul fără nici o plată su­pli­men­tară, ne vând ex­cep­ții de la re­guli pe care le în­gă­duie tot ei, îm­pre­ună cu șe­fii lor care-și pri­mesc par­tea. Cul­mea e că noi ne în­toar­cem mul­țu­miți acasă, spu­nându-ne că am re­zol­vat treaba și no­tându-ne cu grijă nu­mele și te­le­fo­nul func­țio­na­ru­lui co­rupt, pen­tru că acum avem “o pilă” de care si­gur vom mai avea ne­voie. Dacă nu pen­tru noi, poate pen­tru vreun pri­e­ten sau rudă care vrea și el un tra­ta­ment pre­fe­ren­țial.

E un imens ego­ism care ne su­focă pe toți, însă sun­tem con­vinși că ne sal­vează in­di­vi­dual. Ro­mâ­nul nu vrea să se re­zolve pro­blema tu­tu­ror, ci a lui per­so­nală. Nu își do­rește o ad­mi­nis­tra­ție de stat efi­cientă, ci o pilă ca să ob­țină el ceea ce are ne­voie. An­co­rați în vi­ziu­nea asta ego­cen­tristă, ne opu­nem ori­că­rei po­ten­ți­ale schim­bări. Ori­cine ar veni să în­cerce o schim­bare va eșua pen­tru că noi în­șine, cei care ne plân­gem de proasta ad­mi­nis­trare, vom fi pri­mii care vom so­li­cita ex­cep­ția de la re­gulă, pri­o­ri­ta­tea ne­cu­ve­nită. Și vom fi gata să dăm șpagă sau să fa­cem un mic tra­fic de in­flu­ență pen­tru a ob­ține ceea ce do­rim, în­cu­ra­jând ast­fel com­por­ta­men­tul pe care îl re­cla­măm ca in­co­rect.

Nu poți să schimbi ha­o­sul cu el în­suși. Prima ce­rința a unei schim­bări este sta­bi­li­rea no­i­lor re­guli și res­pec­ta­rea lor. Dar toc­mai aici in­ter­vine ma­rea noas­tră slă­bi­ciune, eterna noas­tră me­teahnă: ex­cep­ția. Cu to­ții cre­dem că sun­tem în­dri­tu­iți să be­ne­fi­ciem de ex­cep­ții de la re­guli. Aaa, nu me­reu, doar atunci când ne con­vine ex­cep­ția! Și pen­tru că fi­e­care lup­tăm in­di­vi­dual pen­tru a ob­ține pro­pri­ile noas­tre ex­cep­ții, trans­for­măm orice sis­tem de re­guli — ori­cât de per­for­mant și de bine gân­dit — într-un haos spe­ci­fic ro­mâ­nesc.

Iată un exem­plu mi­nor, din altă gamă de­cât cea a ad­mi­nis­tra­ției de stat, dar cât se poate de eloc­vent. Zi­lele tre­cute eram în ma­șină și mă apro­piam de ie­și­rea în cen­tură. Era o coadă ne­o­biș­nu­ită de auto­ve­hi­cole care aș­tep­tau să in­tre pe șo­seaua cen­tu­rii din­spre Oto­peni și m‑am în­tre­bat ce s‑a în­tâm­plat. În­cet-în­cet m‑am apro­piat și am în­țe­les ca­uza: un auto­tu­rism în­cer­case să în­toarcă pe sen­sul opus al cen­tu­rii într-un loc unde această ma­ne­vră nu era per­misă și pro­du­sese un ac­ci­dent des­tul de urât. Câ­teo­dată aba­te­rile de la re­guli au in­con­ve­niențe ime­di­ate. Po­li­ția so­sise și di­rija cir­cu­la­ția. Toată lu­mea era ușor ener­vată, doar câte o bandă pe fi­e­care sens al cen­tu­rii era uti­li­za­bilă, iar noi cei care ve­neam de pe o stradă se­cun­dară nu prea am fi avut șanse să mai ajun­gem pe cen­tură fără aju­to­rul po­li­țis­tu­lui. În spa­tele meu, într‑o du­biță cam uzată, un in­di­vid se agita de zor. Eu ajun­se­sem să fiu pri­mul care urma să facă dreapta pe cen­tură, așa că aș­tep­tam în spa­tele po­li­țis­tu­lui mo­men­tul când avea să ne facă semn să tre­cem. In­di­vi­dul din spa­tele meu cla­xona scurt și re­pe­tat, dând din mâini. M‑am ui­tat în oglindă să văd ce vrea. Fă­cea niște semne com­pli­cate și în­jura într-una, în­cer­când să mă con­vingă să îna­in­tez și să mă stre­cor pe lângă po­li­țist ca să‑i fac lui loc să vi­reze dreapta, pe o stră­duță pa­ra­lelă cu cen­tura. Din agi­ta­ția lui am în­țe­les că el n‑are treabă pe cen­tură și, dacă aș face eu niște ma­ne­vre nu foarte or­to­doxe cu ma­șina el ar pu­tea să-și vadă de drum mai re­pede. I‑am ară­tat cu un gest po­li­țis­tul, în­cer­când să‑l fac să pri­ceapă că n‑am de gând să-mi risc car­ne­tul pen­tru a‑i face lui pe plac. Ti­pul nu s‑a oprit. A în­ce­put să cla­xo­neze mai lung și mai in­sis­tent, până când s‑a în­tors spre el și po­li­țis­tul, in­tri­gat. Omul meu ie­șise pe gea­mul la­te­ral și‑i striga ceva de ge­nul: “fă‑i, do­m’ne, semn cre­ti­nu­lui ăsta că poa’ să se bage lângă dum­ne­ata, ca să fac dreapta, să nu mai stau aici de po­mană, că n‑am treabă pe cen­tură!”. Po­li­țis­tul l‑a ig­no­rat com­plet și s‑a în­tors la di­ri­ja­rea cir­cu­la­ției. Eu am ră­mas la lo­cul meu. In­di­vi­dul din spate spu­mega, îm­proș­când cele mai ve­ni­noase în­ju­ră­turi la adresa ce­lor care nu‑i fă­cu­seră pe plac. Ex­cep­ția îi fu­sese re­fu­zată, tre­buia să se su­pună re­gu­lii. Ce poate fi mai frus­trant de­cât asta pen­tru un ro­mân?

Prin na­tura lor re­gu­lile ajung să fie idi­oate în anu­mite si­tu­a­ții. Nu se poate con­cepe sis­te­mul acela de re­guli per­fecte care să aplice în mod lo­gic și in­te­li­gent în orice con­text. Res­pec­ta­rea re­gu­lii este însă cu atât mai im­por­tantă în ast­fel de si­tu­a­ții, pen­tru că este o de­cla­ra­ție co­lec­tivă de res­pect față de lege. Cum poți zbiera în gura mare că țara asta e plină de hoți când tu în­suți câștigi bani la ne­gru? Pen­tru un ro­mân asta e cât se poate de ac­cep­ta­bil: el are o mie de scuze și jus­ti­fi­cări să pro­ce­deze așa, cei­lalți — chiar dacă au ar­gu­mente va­lide — nu au drep­tul. Ca­pra ve­ci­nu­lui este în­tot­dea­una me­nită să pi­ară.

Ăsta e ro­mâ­nul. Ex­cep­ția de la re­gulă i se cu­vine atunci când îi ser­vește in­te­re­se­lor per­so­nale și este con­dam­na­bilă atunci când nu‑i aduce nici un avan­taj. Toți sun­tem de acord că func­țio­na­rii pu­blici sunt co­rupți și in­com­pe­tenți, dar ăia care ne sunt pri­e­teni sau rude sunt de­si­gur niște oa­meni de­o­se­biți, vic­time ale unui stat im­po­tent și po­li­ti­zat. Toți vrem să se res­pecte le­gile, dar dacă gă­sim o por­tiță con­ve­na­bilă de evi­tare a vre­u­neia din­tre ele nu ezi­tăm să pro­fi­tăm de ea. Toți am vrea să existe re­guli clare șî pre­cise, dar să se facă ex­cep­ții pen­tru noi per­so­nal.

Și-atunci vă pro­pun ca până nu că­dem toți de acord să ni se aplice le­gea fără ex­cep­ții, până nu ne su­pu­nem re­gu­li­lor fără să că­u­tăm me­tode de oco­lire, să în­ce­tăm să ne plân­gem de clasa po­li­tică. Ei nu sunt cu ni­mic mai răi de­cât noi, ci doar prac­tică ace­lași com­por­ta­ment într-un alt con­text. Ca și noi fură, mint și elu­dează re­gu­lile. Ca și noi ca­ută să ob­țină ex­cep­ția care îi fa­vo­ri­zează, prin în­căl­ca­rea le­gii. Miza lor e de­si­gur mult mai mare. Dar ipo­cri­zia le este egală cu a noas­tră.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.