Excepția, ca regulă generală

De mai mulți ani am avut norocul sau ghin­ionul — depinde cum privești prob­lema asta — să fiu impli­cat în schim­bări orga­ni­za­ționale. Multe din­tre ele erau con­secințe ale unor proiecte de pro­porții mai mari, care induceau prin imple­mentarea lor schim­bări nean­tic­i­pate de man­agerii com­pani­ilor respec­tive. Așa se face că am ajuns să dobân­desc, fără să-mi fi pro­pus asta, o anu­mită expe­riență în dome­niul schim­bării. Sau, cum se spune în medi­ile cor­po­rate, am o expe­riența rel­e­vantă în change man­age­ment.

Nu vă temeți, nu am de gând să țin o diz­er­tație despre strate­gii de schim­bare sau despre impli­cați­ile cul­tur­ale ale schim­bărilor orga­ni­za­ționale. Însă am învățat în acești ani, că schim­bările pe care nu ți le dorești tu, le întâmpini întot­deauna cu ostil­i­tate și că asta e o tend­ință nat­u­rală și firească a oame­nilor în gen­eral. Pot, mulțu­mită expe­rienței de care vă spuneam, să înțe­leg com­plex­i­tatea unor schim­bări cum ar tre­bui să fie, de pildă, cele din dome­niul admin­is­trației de stat. Și de fiecare dată când aud că putem schimba Româ­nia prin votul nos­tru, mă pufnește râsul. Nu, zău? Chiar așa? Și mai exact cum se va întâm­pla asta?

Dragii mei com­pa­tri­oți, dați-mi voie să vă dau o veste proastă: prob­lema cea mai mare a admin­is­trației de stat nu sunt politi­cienii, ci noi. E un cerc vicios aici, pe care refuzăm să îl rupem — nu avem salarii mai bune în admin­is­trația de stat pen­tru că econo­mia e slabă și nu pro­duce sufi­cient. Iar econo­mia e slabă și nu pro­duce sufi­cient șî pen­tru că avem o admin­is­trație coruptă și leneșă, care nu‑i spri­jină pe cei care pro­duc și care aduc tax­ele din care ei ar putea să primească un salariu mai fru­mos. Așa că își rotun­jesc ven­i­turile pe seama fiecăruia din­tre noi, cei care avem tre­buință de ser­vici­ile lor. Ne jumulesc de câte o șpagă, ne condiționează ser­vici­ile la care am fi avut drep­tul fără nici o plată supli­men­tară, ne vând excepții de la reg­uli pe care le îngă­duie tot ei, împre­ună cu șefii lor care-și primesc partea. Cul­mea e că noi ne întoarcem mulțu­miți acasă, spunându-ne că am rezol­vat tre­aba și notându-ne cu grijă numele și tele­fonul funcționaru­lui corupt, pen­tru că acum avem "o pilă" de care sigur vom mai avea nevoie. Dacă nu pen­tru noi, poate pen­tru vreun pri­eten sau rudă care vrea și el un trata­ment pref­er­ențial.

E un imens ego­ism care ne sufocă pe toți, însă sun­tem con­vinși că ne salvează indi­vid­ual. Românul nu vrea să se rezolve prob­lema tuturor, ci a lui per­son­ală. Nu își dorește o admin­is­trație de stat efi­cientă, ci o pilă ca să obțină el ceea ce are nevoie. Anco­rați în viz­iunea asta ego­cen­tristă, ne opunem oricărei potențiale schim­bări. Oricine ar veni să încerce o schim­bare va eșua pen­tru că noi înșine, cei care ne plângem de proasta admin­is­trare, vom fi primii care vom solicita excepția de la reg­ulă, pri­or­i­tatea necu­ven­ită. Și vom fi gata să dăm șpagă sau să facem un mic trafic de influ­ență pen­tru a obține ceea ce dorim, încu­ra­jând ast­fel com­por­ta­men­tul pe care îl reclamăm ca incorect.

Nu poți să schimbi hao­sul cu el însuși. Prima cer­ința a unei schim­bări este sta­bilirea noilor reg­uli și respectarea lor. Dar toc­mai aici inter­vine marea noas­tră slăbi­ci­une, eterna noas­tră meteahnă: excepția. Cu toții cre­dem că sun­tem îndri­tu­iți să ben­e­fi­ciem de excepții de la reg­uli. Aaa, nu mereu, doar atunci când ne con­vine excepția! Și pen­tru că fiecare lup­tăm indi­vid­ual pen­tru a obține pro­pri­ile noas­tre excepții, trans­for­măm orice sis­tem de reg­uli — oricât de per­for­mant și de bine gân­dit — într-un haos spe­cific româ­nesc.

Iată un exem­plu minor, din altă gamă decât cea a admin­is­trației de stat, dar cât se poate de elocvent. Zilele tre­cute eram în mașină și mă apropiam de ieșirea în cen­tură. Era o coadă neo­biș­nu­ită de autove­hicole care aștep­tau să intre pe șoseaua cen­turii din­spre Otopeni și m‑am între­bat ce s‑a întâm­plat. Încet-încet m‑am apropiat și am înțe­les cauza: un auto­tur­ism încer­case să întoarcă pe sen­sul opus al cen­turii într-un loc unde această manevră nu era per­misă și pro­dus­ese un acci­dent destul de urât. Câteo­dată aba­ter­ile de la reg­uli au incon­ve­niențe ime­di­ate. Poliția sosise și dirija cir­cu­lația. Toată lumea era ușor ener­vată, doar câte o bandă pe fiecare sens al cen­turii era uti­liz­abilă, iar noi cei care veneam de pe o stradă secun­dară nu prea am fi avut șanse să mai ajungem pe cen­tură fără aju­torul polițis­tu­lui. În spatele meu, într‑o dubiță cam uzată, un indi­vid se agita de zor. Eu ajunsesem să fiu primul care urma să facă dreapta pe cen­tură, așa că aștep­tam în spatele polițis­tu­lui momen­tul când avea să ne facă semn să tre­cem. Indi­vidul din spatele meu clax­ona scurt și repetat, dând din mâini. M‑am uitat în oglindă să văd ce vrea. Făcea niște semne com­pli­cate și înjura într-una, încer­când să mă convingă să înain­tez și să mă strecor pe lângă polițist ca să‑i fac lui loc să vireze dreapta, pe o stră­duță para­lelă cu cen­tura. Din agi­tația lui am înțe­les că el n‑are tre­abă pe cen­tură și, dacă aș face eu niște manevre nu foarte orto­doxe cu mașina el ar putea să-și vadă de drum mai repede. I‑am ară­tat cu un gest polițis­tul, încer­când să‑l fac să priceapă că n‑am de gând să-mi risc car­ne­tul pen­tru a‑i face lui pe plac. Tipul nu s‑a oprit. A început să clax­oneze mai lung și mai insis­tent, până când s‑a întors spre el și polițis­tul, intri­gat. Omul meu ieșise pe gea­mul lat­eral și‑i striga ceva de genul: "fă‑i, dom'ne, semn cret­inu­lui ăsta că poa' să se bage lângă dum­neata, ca să fac dreapta, să nu mai stau aici de pomană, că n‑am tre­abă pe cen­tură!". Polițis­tul l‑a igno­rat com­plet și s‑a întors la diri­jarea cir­cu­lației. Eu am rămas la locul meu. Indi­vidul din spate spumega, împroșcând cele mai veni­noase înjură­turi la adresa celor care nu‑i făcuseră pe plac. Excepția îi fus­ese refuzată, tre­buia să se supună reg­ulii. Ce poate fi mai frus­trant decât asta pen­tru un român?

Prin natura lor reg­ulile ajung să fie idioate în anu­mite situ­ații. Nu se poate con­cepe sis­temul acela de reg­uli per­fecte care să aplice în mod logic și inteligent în orice con­text. Respectarea reg­ulii este însă cu atât mai impor­tantă în ast­fel de situ­ații, pen­tru că este o declar­ație colec­tivă de respect față de lege. Cum poți zbiera în gura mare că țara asta e plină de hoți când tu însuți câștigi bani la negru? Pen­tru un român asta e cât se poate de accept­abil: el are o mie de scuze și jus­ti­ficări să pro­cedeze așa, ceilalți — chiar dacă au argu­mente valide — nu au drep­tul. Capra vecin­u­lui este întot­deauna menită să piară.

Ăsta e românul. Excepția de la reg­ulă i se cuvine atunci când îi servește intere­selor per­son­ale și este con­damnabilă atunci când nu‑i aduce nici un avan­taj. Toți sun­tem de acord că funcționarii pub­lici sunt corupți și incom­pe­tenți, dar ăia care ne sunt pri­eteni sau rude sunt desigur niște oameni deose­biți, vic­time ale unui stat impo­tent și poli­ti­zat. Toți vrem să se respecte legile, dar dacă găsim o por­tiță con­ven­abilă de evitare a vre­uneia din­tre ele nu ezităm să prof­ităm de ea. Toți am vrea să existe reg­uli clare șî pre­cise, dar să se facă excepții pen­tru noi per­sonal.

Și-atunci vă propun ca până nu cădem toți de acord să ni se aplice legea fără excepții, până nu ne supunem reg­ulilor fără să căutăm metode de ocol­ire, să încetăm să ne plângem de clasa politică. Ei nu sunt cu nimic mai răi decât noi, ci doar prac­tică ace­lași com­por­ta­ment într-un alt con­text. Ca și noi fură, mint și eludează reg­ulile. Ca și noi caută să obțină excepția care îi favorizează, prin încăl­carea legii. Miza lor e desigur mult mai mare. Dar ipocrizia le este egală cu a noas­tră.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu