De mai mulți ani am avut norocul sau ghinionul — depinde cum privești problema asta — să fiu implicat în schimbări organizaționale. Multe dintre ele erau consecințe ale unor proiecte de proporții mai mari, care induceau prin implementarea lor schimbări neanticipate de managerii companiilor respective. Așa se face că am ajuns să dobândesc, fără să-mi fi propus asta, o anumită experiență în domeniul schimbării. Sau, cum se spune în mediile corporate, am o experiența relevantă în change management.
Nu vă temeți, nu am de gând să țin o dizertație despre strategii de schimbare sau despre implicațiile culturale ale schimbărilor organizaționale. Însă am învățat în acești ani, că schimbările pe care nu ți le dorești tu, le întâmpini întotdeauna cu ostilitate și că asta e o tendință naturală și firească a oamenilor în general. Pot, mulțumită experienței de care vă spuneam, să înțeleg complexitatea unor schimbări cum ar trebui să fie, de pildă, cele din domeniul administrației de stat. Și de fiecare dată când aud că putem schimba România prin votul nostru, mă pufnește râsul. Nu, zău? Chiar așa? Și mai exact cum se va întâmpla asta?
Dragii mei compatrioți, dați-mi voie să vă dau o veste proastă: problema cea mai mare a administrației de stat nu sunt politicienii, ci noi. E un cerc vicios aici, pe care refuzăm să îl rupem — nu avem salarii mai bune în administrația de stat pentru că economia e slabă și nu produce suficient. Iar economia e slabă și nu produce suficient șî pentru că avem o administrație coruptă și leneșă, care nu‑i sprijină pe cei care produc și care aduc taxele din care ei ar putea să primească un salariu mai frumos. Așa că își rotunjesc veniturile pe seama fiecăruia dintre noi, cei care avem trebuință de serviciile lor. Ne jumulesc de câte o șpagă, ne condiționează serviciile la care am fi avut dreptul fără nici o plată suplimentară, ne vând excepții de la reguli pe care le îngăduie tot ei, împreună cu șefii lor care-și primesc partea. Culmea e că noi ne întoarcem mulțumiți acasă, spunându-ne că am rezolvat treaba și notându-ne cu grijă numele și telefonul funcționarului corupt, pentru că acum avem “o pilă” de care sigur vom mai avea nevoie. Dacă nu pentru noi, poate pentru vreun prieten sau rudă care vrea și el un tratament preferențial.
E un imens egoism care ne sufocă pe toți, însă suntem convinși că ne salvează individual. Românul nu vrea să se rezolve problema tuturor, ci a lui personală. Nu își dorește o administrație de stat eficientă, ci o pilă ca să obțină el ceea ce are nevoie. Ancorați în viziunea asta egocentristă, ne opunem oricărei potențiale schimbări. Oricine ar veni să încerce o schimbare va eșua pentru că noi înșine, cei care ne plângem de proasta administrare, vom fi primii care vom solicita excepția de la regulă, prioritatea necuvenită. Și vom fi gata să dăm șpagă sau să facem un mic trafic de influență pentru a obține ceea ce dorim, încurajând astfel comportamentul pe care îl reclamăm ca incorect.
Nu poți să schimbi haosul cu el însuși. Prima cerința a unei schimbări este stabilirea noilor reguli și respectarea lor. Dar tocmai aici intervine marea noastră slăbiciune, eterna noastră meteahnă: excepția. Cu toții credem că suntem îndrituiți să beneficiem de excepții de la reguli. Aaa, nu mereu, doar atunci când ne convine excepția! Și pentru că fiecare luptăm individual pentru a obține propriile noastre excepții, transformăm orice sistem de reguli — oricât de performant și de bine gândit — într-un haos specific românesc.
Iată un exemplu minor, din altă gamă decât cea a administrației de stat, dar cât se poate de elocvent. Zilele trecute eram în mașină și mă apropiam de ieșirea în centură. Era o coadă neobișnuită de autovehicole care așteptau să intre pe șoseaua centurii dinspre Otopeni și m‑am întrebat ce s‑a întâmplat. Încet-încet m‑am apropiat și am înțeles cauza: un autoturism încercase să întoarcă pe sensul opus al centurii într-un loc unde această manevră nu era permisă și produsese un accident destul de urât. Câteodată abaterile de la reguli au inconveniențe imediate. Poliția sosise și dirija circulația. Toată lumea era ușor enervată, doar câte o bandă pe fiecare sens al centurii era utilizabilă, iar noi cei care veneam de pe o stradă secundară nu prea am fi avut șanse să mai ajungem pe centură fără ajutorul polițistului. În spatele meu, într‑o dubiță cam uzată, un individ se agita de zor. Eu ajunsesem să fiu primul care urma să facă dreapta pe centură, așa că așteptam în spatele polițistului momentul când avea să ne facă semn să trecem. Individul din spatele meu claxona scurt și repetat, dând din mâini. M‑am uitat în oglindă să văd ce vrea. Făcea niște semne complicate și înjura într-una, încercând să mă convingă să înaintez și să mă strecor pe lângă polițist ca să‑i fac lui loc să vireze dreapta, pe o străduță paralelă cu centura. Din agitația lui am înțeles că el n‑are treabă pe centură și, dacă aș face eu niște manevre nu foarte ortodoxe cu mașina el ar putea să-și vadă de drum mai repede. I‑am arătat cu un gest polițistul, încercând să‑l fac să priceapă că n‑am de gând să-mi risc carnetul pentru a‑i face lui pe plac. Tipul nu s‑a oprit. A început să claxoneze mai lung și mai insistent, până când s‑a întors spre el și polițistul, intrigat. Omul meu ieșise pe geamul lateral și‑i striga ceva de genul: “fă‑i, dom’ne, semn cretinului ăsta că poa’ să se bage lângă dumneata, ca să fac dreapta, să nu mai stau aici de pomană, că n‑am treabă pe centură!”. Polițistul l‑a ignorat complet și s‑a întors la dirijarea circulației. Eu am rămas la locul meu. Individul din spate spumega, împroșcând cele mai veninoase înjurături la adresa celor care nu‑i făcuseră pe plac. Excepția îi fusese refuzată, trebuia să se supună regulii. Ce poate fi mai frustrant decât asta pentru un român?
Prin natura lor regulile ajung să fie idioate în anumite situații. Nu se poate concepe sistemul acela de reguli perfecte care să aplice în mod logic și inteligent în orice context. Respectarea regulii este însă cu atât mai importantă în astfel de situații, pentru că este o declarație colectivă de respect față de lege. Cum poți zbiera în gura mare că țara asta e plină de hoți când tu însuți câștigi bani la negru? Pentru un român asta e cât se poate de acceptabil: el are o mie de scuze și justificări să procedeze așa, ceilalți — chiar dacă au argumente valide — nu au dreptul. Capra vecinului este întotdeauna menită să piară.
Ăsta e românul. Excepția de la regulă i se cuvine atunci când îi servește intereselor personale și este condamnabilă atunci când nu‑i aduce nici un avantaj. Toți suntem de acord că funcționarii publici sunt corupți și incompetenți, dar ăia care ne sunt prieteni sau rude sunt desigur niște oameni deosebiți, victime ale unui stat impotent și politizat. Toți vrem să se respecte legile, dar dacă găsim o portiță convenabilă de evitare a vreuneia dintre ele nu ezităm să profităm de ea. Toți am vrea să existe reguli clare șî precise, dar să se facă excepții pentru noi personal.
Și-atunci vă propun ca până nu cădem toți de acord să ni se aplice legea fără excepții, până nu ne supunem regulilor fără să căutăm metode de ocolire, să încetăm să ne plângem de clasa politică. Ei nu sunt cu nimic mai răi decât noi, ci doar practică același comportament într-un alt context. Ca și noi fură, mint și eludează regulile. Ca și noi caută să obțină excepția care îi favorizează, prin încălcarea legii. Miza lor e desigur mult mai mare. Dar ipocrizia le este egală cu a noastră.
Lasă un comentariu