Până unde se poate merge pentru a‑ți susține punctul de vedere? Până unde este acceptabil să îți aperi convingerile? Care e limita de la care nu mai poți vorbi despre libertatea ta, pentru că o încalci pe a altora? Granițele moralității comportamen-tale sunt greu de deslușit și am fost mereu tentat să cred că, în lipsa educației civice, excesele sunt predictibile. Pumnul este argumentul suprem al prostiei. Sau al furiei, care este o formă de prostie temporară, prin abandonarea rațiunii în favoarea adrenalinei. Și atunci, dacă nu putem defini clar limitele acceptabile ale argumentării, cum putem spune că un tip de comportament este acceptabil sau nu atunci când convingerile sunt în mijlocul unei dispute?
A avea o convingere – după înțelegerea mea – înseamnă a crede ceva pe baza propriilor tale cunoștințe și experiențe. Probabil o precizare s‑ar impune: convingerea presupune o credință puternică. Atât de puternică încât nu te îndoiești de ea. Dar, dacă ești o persoană suficient de educată, știi deja că nici cunoștințele, nici experiențele tale nu sunt exhaustive, că sigur ți-au scăpat niște nuanțe, că îți lipsesc câteva experiențe relevante. Așadar convingerile tale sunt îndoielnice din clipa în care ele s‑au născut, dar asta nu înseamnă că n‑ar trebui să crezi în nimic, ci doar că trebuie să ai o doză sănătoasă de autocenzură.
Cele de mai sus sunt o introducere la o poveste tristă despre ce se întâmplă când oamenii uită că nu-și pot impune convingerile prin forță, poveste despre care am aflat căutând piese muzicale inspirate de corridă. Într-un sat din sudul Franței – Rodilhan – numărând vreo două mii cinci sute de suflete a avut loc în toamna trecută un eveniment neașteptat: un grup de activiști care luptă pentru drepturile animalelor, provenind din diverse țări și regiuni, au organizat un protest în arena de corridă din satul respectiv. S‑au legat unii de alții în mijlocul arenei și au fost cu mare greutate scoși afară. Iată filmul evenimentelor:
Activiștii încercau să salveze de la moarte sigură șase tauri ce urmau să fie introduși în luptă. Potrivit convingerilor lor, animalele nu ar trebui torturate prin lupta inegală din arenă, care le pricinuiește o agonie îndelungată. În parte au dreptate – spectacolul morții unui taur în arenă este șocant prin duritatea lui și nu poți să nu te întrebi câtă justificare există pentru suferința aceea șî ce plăcere poți să simți în fața unei astfel de atrocități.
Spectatorii, în marea lor majoritate localnici, au reacționat incredibil de violent. Convingerea lor este că întreg spectacolul corridei, cu toate detaliile și scenografia sa, este parte din tradițiile zonei și de aceea nimeni nu are dreptul de a le întrerupe, mai cu seamă niște venetici. Ce treabă au străinii aceia cu felul în care ei își respectă obiceiurile? Cine i‑a chemat să le facă lor reguli noi? Un amănunt interesant: pe site-ul comunei se găsește statistica voturilor pentru recent încheiatele alegeri prezidențiale. Un număr foarte mare de persoane au votat cu Marine le Pen – să te mai miri că acolo sunt xenofobi și naționaliști?
A omorî animale lipsite de apărare e o cruzime, de acord. Eu nici nu pot să privesc astfel de scene. Corridele îmi repugnă în partea lor finală, când taurul trage să moară și sângerează abundent prin rănile deschise. Dar mă întreb sincer: cu ce e diferită corrida de abatoare? În arenă animalul are o șansă de a lupta – uneori reușește să ia viața unui matador mai puțin îndemânatic. În abator este împins de brațe mecanice și uși de metal către locul unde va primi un ciocan în cap, pentru a fi transformat apoi în hamburgeri. E mai uman abatorul? Ar trebui să renunțăm să mai mâncăm carne, pentru că presupune uciderea animalelor și asta e imoral? Cine stabilește care mod de a ucide e cel corect? Și până când vom fi stabilit asta, e corect să‑i împiedici pe alții de a‑și continua tradițiile lor locale, doar pentru că propriile tale convingeri sunt diferite?
Pe de altă parte tradițiile sunt importante, dar dacă pentru a le păstra ești gata să împarți pumni și picioare în spinarea altor oameni, mă întreb care sunt sentimentele care te mână în păstrarea acestor obiceiuri. Aș începe să cred că tradițiile sunt doar un pretext pentru a descărca bagajul de violență și ură – un taur măcelărit simbolizează ceea ce ai vrea să faci altora, dar nu ai curajul sau puterea de a‑ți exprima adevăratele intenții. Și aș mai crede că, atunci când ți se oferă ocazia unui oponent mai slab sau mai pacifist, ai uza de violență ca să-ți impui convingerile, fără să ții cont că prin asta întinezi tradițiile la care pretinzi că ții mai presus de orice.
Până unde se poate merge pentru a‑ți susține punctul de vedere?
Lasă un comentariu