Prima carte pe care am citit‑o a fost o carte de povești despre aventurile unei furnici numită Ferda. Am primit‑o cadou de la Cristina, cu ocazia unei sărbători sau a zilei mele de naștere — nu mai știu exact — și eram așa de incitat de misterul poveștilor, încât m‑am hotărât să învăț să citesc. Aveam vreo cinci ani, cred. M‑am ținut după fusta mamei prin casă, pisând‑o continuu cu întrebarea “asta ce literă e?”, până când am reușit să silabisesc câteva cuvinte. După ceva vreme mă descurcam singur și nimeni nu mă putea desprinde de furnica Ferda: citeam și reciteam poveștile alea într-una. Trebuie să admit că astăzi nu-mi mai amintesc prea multe despre subiectele lor, dar mi‑a rămas întipărită plăcerea descoperirii firului istorisirii, ca și cum fiecare propoziție ar fi fost un colț de stradă, după care nu știi niciodată ce minunății vei descoperi.
Fiecare poveste e, de fapt, un drum, o călătorie. Firul ei te duce spre necunoscut, îți relevă mistere, dezvăluindu-le incomplet, atât cât să știi mai multe decât ieri, dar mai puține decât mâine. De aceea ne plac poveștile. Tuturor. Pentru că ne călăuzesc în călătoria noastră prin viață, dând sens experiențelor trăite, adăugând noi înțelesuri la cele ce le-am trăit deja noi înșine. De aceea avem nevoie și vom avea întotdeauna nevoie de povești.
Din când în când Hollywood se întoarce la poveste. De data asta a făcut‑o Martin Scorsese, cu Hugo.
Oamenilor le place să aibă lucruri. Case, pământuri, obiecte de tot felul. Îi fac să se simtă în siguranță. Dar toate aceste lucruri pot să dispară foarte ușor, iar în final singurul lucru care îți rămâne, singurul lucru care e cu adevărat al tău, este o poveste. Povestea călătoriei tale.
Lasă un comentariu