Victime și călăi

Vă spuneam zilele tre­cute despre excepție — devenită ea însăși reg­ulă la români — și despre modal­i­tatea curioasă în care noi înșine ne sun­tem vic­time și călăi. Excepția, ca antonim al reg­ulii, ne este rareori pri­etenă și cel mai ade­sea duș­man. Însă rareori facem această sta­tis­tică sim­plă. În cul­tura românilor excepția este ceva de la sine înțe­les, un fapt nat­ural de care ai tot drep­tul să te folosești atunci când îți face tre­buință, dar de care poți să te plângi atunci când devine un incove­nient peste care nu ai cum să treci. Iată două pove­stiri desprinse din real­i­tate.

Antre­prenorul

Dum­nealui are tre­abă în oraș, dimineață, la cea­sul când mai toată lumea merge la ser­vici. E aglom­erat, dar nu‑i nimic, dum­nealui nu‑i pasă — e om de afac­eri pros­per după cum îl arată Lexus-ul alb, 4x4. Și l‑a cumpărat nu de multă vreme, după ce a vân­dut un auto­mo­bil mai mic, care nu mai putea să‑i scoată în evi­dență imag­inea suc­ce­su­lui per­sonal. De la înălțimea volan­u­lui îmbră­cat în piele, vede oamenii mai mici și mai neînsem­nați, așa cum de fapt și sunt prin com­para­ție cu el. Mda, nu chiar tot ce a făcut ca să dev­ină atât de pros­per a fost corect din punct de vedere legal (dacă se gân­dește mai bine, nici acum nu‑s toate afac­er­ile sale în reg­ulă), dar în țara asta plină de hoți — în frunte cu guver­nanții — dacă ești corect ești luat de prost și mori de foame. Și el n‑are de gând să fie con­sid­erat prost. Nici nu poți să supraviețuiești alt­fel: uite cum pro­cedează statul, schimbă legile după bunul plac și după intere­sele par­tide­lor aflate la put­ere, mărește tax­ele, nu aplică legile, lua-i-ar dracu' de nenoro­ciți, că se și enervează când își aduce aminte cum nu se respectă nimic în țara asta.

Aflat în mijlocul unor reflecții aproape filo­zofice, dum­nealui își amintește că viața are și com­po­nente mai proza­ice. O anu­mită nece­si­tate fizio­log­ică îl pre­sează tot mai insis­tent. Se gân­dește o clipă la posi­bilele soluții din prox­im­i­tatea sa. Nici una. În orașul ăsta nu ai nici măcar o toaletă civ­i­lizată — conchide dum­nealui. Nece­si­tatea e tot mai insis­tentă. Ar putea să caute un restau­rant care are o toaletă… dar, stai! uite un parc.. per­fect… are un gard viu înalt spre tro­tu­arul larg. Dum­nealui parchează pe tro­tuar, lângă gar­dul viu. Coboară plin de sig­u­ranță din mașină, aruncă două-trei priviri de jur-împrejur, apoi se stre­coară între mașină și gar­dul viu. Aaaaa, ce ușu­rare! Și, cum ziceam — con­tinuă dum­nealui imag­i­narul dia­log din mintea sa — în țara asta nu există pic de respect pen­tru lege!

Dom­nișoara de la vânzări

Vine în fiecare dimineață la ser­vici cu mașina — nu e foarte rapid pen­tru că trafi­cul e aglom­erat când te îndrepți către nord din­spre cartierele comu­niste ale orașu­lui. I‑ar fi mai sim­plu să ia metroul, dacă se gân­dește puțin, da' nu‑i prea vine să se îmbulzească cu toți nespălații — pe bune, de ce nu s‑or spăla oamenii ăștia, e chiar așa greu să ai un pic de bun simț? Ultima dată când a luat metroul a căl­cat prost la coborâre și și‑a rupt tocul, exact în dimineața aia când tre­buia să meargă la cel mai impor­tant client. O apucă nervii doar când își amintește faza — un idiot rămas în metrou râdea ca un bou ce era, iar ea își ținea tocul în mână pe peron și se gân­dea cum are să mai ajungă să sem­neze con­trac­tul de vân­zare. Pen­tru că de ea depinde firma. Mă rog, nu toată firma, dar dacă lucrează la sales  — se cheamă că e account man­ager — poți spune că și de ea depind ven­i­turile firmei.

Noroc că are expe­riență. La firma dinainte era o viață mult mai dură. Tot la vânzări lucra, undeva într‑o firmă de aparta­ment din Berceni, dar clienții erau tot felul de bădărani, unii o priveau libidi­nos și îi băteau tot felul de aprop0-uri și nu putea să‑i repeadă pen­tru că tre­buia să le vândă por­cări­ile alea chinezești cu etichete made in Ger­many. Până la urmă a învățat să‑i strunească: o fustă mai scurtă la semnarea con­trac­tu­lui, niște aluzii cu tentă sex­u­ală, câteva zâm­bete cu sub­înțe­les și con­trac­tul era sem­nat. După aia nici nu‑l mai vizita pe dobitoc — zău, sunt unii, chiar mulți, care nu au bunul simț să se com­porte civ­i­lizat în relați­ile de afac­eri. N‑ai încotro și tre­buie să‑i manip­ulezi. Oricum, băr­bații ăștia… Noroc cu femeile!

Acum e mult mai bine. Alți clienți, altă atmos­feră. Țînută office, maniere de multi­națion­ală. Nu‑i vorbă, ea le mer­ită pe deplin. E drăguță, e deșteaptă (alt­fel n‑ar fi ajuns la firma asta, nu? bine… a mist­i­fi­cat nițel CV-ul la anga­jare, dar ea știe să vândă, chiar dacă n‑are cur­suri de spe­cial­i­tate), e apre­ci­ată de șef (nu e însurat și e chiar drăguț… mă rog, nu foarte, dar are o mulțime de bani, până la urmă un băr­bat nu tre­buie să fie fru­mos, deși… nu strică să fie și drăguț…). Are mașină de ser­vici — e cam mare pen­tru ea, greu la par­cat, dar n‑a vrut să fie mai pre­jos decât ceilalți, ce? ea e mai proastă? Uite c‑a ajuns la ser­vici, a urcat la eta­jul 7, unde e sediul firmei… încă o zi de muncă în față… tre­buie să ter­mine căca pros­tia aia de con­tract, puaaah! Dar se știe, nimic nu pornește dimineața până nu își bea cafeaua cu o țigară.

A ieșit pe casa scărilor să fumeze. Ar fi tre­buit să coboare și să iasă din clădire — a venit mai demult o toantă de la admin­is­trația clădirii să le spună că în spați­ile pub­lice închise nu se fumează. Cică e o lege — da, auzise și ea, dar la câte legi nu se respectă în țara asta, toc­mai aici și‑a găsit tanti aia să îi facă ei morală? A mai venit și o tipă de la eta­jul de dea­supra, ba chiar de mai multe ori, i‑a ținut de fiecare dată câte o teorie despre respectarea legii — hai sic­tir, cine ești tu să-mi ții mie lecții! Cică pute toată casa scărilor a fum de țigară. O fi puțind, da' nu fumează numai ea, toți colegii ei fac la fel. L‑a între­bat la un moment dat pe șefu' cum e cu reg­ula asta, dar el a dat din mână a lehamite — de fapt și el fumează tot acolo, așa că n‑o fi nebun să le interz­ică. Au înneb­unit toți cu fumatul ăsta, nu mai poți fuma lin­iștit nicăieri.

* * *

În spațiul subiec­tiv al pro­priei conști­ințe, bal­an­sul schizofrenic între condiția de vic­timă și călău e imper­cep­ti­bil. Sun­tem la fel de noi înșine în ambele stări. Morala, bunul simț și dato­ria de a respecta legea se nego­ci­ază în funcție de ipostaza din care le abor­dăm. În arti­colul 26 din Con­sti­tuția României, la alin­ea­tul 2, scrie:

Per­soana fiz­ică are drep­tul să dis­pună de ea însăși, dacă nu încalcă drep­turile și lib­ertățile altora, ordinea pub­lică sau bunele moravuri.

 

 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu