Victime și călăi

Vă spu­neam zilele tre­cute des­pre excep­ție – deve­nită ea însăși regulă la români – și des­pre moda­li­ta­tea curi­oasă în care noi înșine ne sun­tem vic­time și călăi. Excep­ția, ca anto­nim al regu­lii, ne este rare­ori pri­e­tenă și cel mai ade­sea duș­man. Însă rare­ori facem această sta­tis­tică sim­plă. În cul­tura româ­ni­lor excep­ția este ceva de la sine înțe­les, un fapt natu­ral de care ai tot drep­tul să te folo­sești atunci când îți face tre­bu­ință, dar de care poți să te plângi atunci când devine un inco­ve­nient peste care nu ai cum să treci. Iată două poves­tiri des­prinse din rea­li­tate.

Antre­pre­no­rul

Dum­ne­a­lui are treabă în oraș, dimi­neață, la cea­sul când mai toată lumea merge la ser­vici. E aglo­me­rat, dar nu‐i nimic, dum­ne­a­lui nu‐i pasă – e om de afa­ceri pros­per după cum îl arată Lexus‐ul alb, 4x4. Și l‐a cum­pă­rat nu de multă vreme, după ce a vân­dut un auto­mo­bil mai mic, care nu mai putea să‐i scoată în evi­dență ima­gi­nea suc­ce­su­lui per­so­nal. De la înăl­ți­mea vola­nu­lui îmbră­cat în piele, vede oame­nii mai mici și mai neîn­sem­nați, așa cum de fapt și sunt prin com­pa­ra­ție cu el. Mda, nu chiar tot ce a făcut ca să devină atât de pros­per a fost corect din punct de vedere legal (dacă se gân­dește mai bine, nici acum nu‐s toate afa­ce­rile sale în regulă), dar în țara asta plină de hoți – în frunte cu guver­nan­ții – dacă ești corect ești luat de prost și mori de foame. Și el n‐are de gând să fie con­si­de­rat prost. Nici nu poți să supra­vie­țu­iești alt­fel: uite cum pro­ce­dează sta­tul, schimbă legile după bunul plac și după inte­re­sele par­ti­de­lor aflate la putere, mărește taxele, nu aplică legile, lua‐i‐ar dracu' de neno­ro­ciți, că se și ener­vează când își aduce aminte cum nu se res­pectă nimic în țara asta.

Aflat în mij­lo­cul unor reflec­ții aproape filo­zo­fice, dum­ne­a­lui își amin­tește că viața are și com­po­nente mai pro­zaice. O anu­mită nece­si­tate fizi­o­lo­gică îl pre­sează tot mai insis­tent. Se gân­dește o clipă la posi­bi­lele solu­ții din pro­xi­mi­ta­tea sa. Nici una. În ora­șul ăsta nu ai nici măcar o toa­letă civi­li­zată – con­chide dum­ne­a­lui. Nece­si­ta­tea e tot mai insis­tentă. Ar putea să caute un res­ta­u­rant care are o toa­letă… dar, stai! uite un parc.. per­fect… are un gard viu înalt spre tro­tu­a­rul larg. Dum­ne­a­lui par­chează pe tro­tuar, lângă gar­dul viu. Cobo­ară plin de sigu­ranță din mașină, aruncă două‐trei pri­viri de jur‐împrejur, apoi se stre­coară între mașină și gar­dul viu. Aaaaa, ce ușu­rare! Și, cum ziceam – con­ti­nuă dum­ne­a­lui ima­gi­na­rul dia­log din min­tea sa – în țara asta nu există pic de res­pect pen­tru lege!

Domni­șoara de la vân­zări

Vine în fie­care dimi­neață la ser­vici cu mașina – nu e foarte rapid pen­tru că tra­fi­cul e aglo­me­rat când te îndrepți către nord din­spre car­ti­e­rele comu­niste ale ora­șu­lui. I‐ar fi mai sim­plu să ia metroul, dacă se gân­dește puțin, da' nu‐i prea vine să se îmbu­l­zească cu toți nespă­la­ții – pe bune, de ce nu s‐or spăla oame­nii ăștia, e chiar așa greu să ai un pic de bun simț? Ultima dată când a luat metroul a căl­cat prost la cobo­râre și și‐a rupt tocul, exact în dimi­neața aia când tre­buia să meargă la cel mai impor­tant cli­ent. O apucă ner­vii doar când își amin­tește faza – un idiot rămas în metrou râdea ca un bou ce era, iar ea își ținea tocul în mână pe peron și se gân­dea cum are să mai ajungă să sem­neze con­trac­tul de vân­zare. Pen­tru că de ea depinde firma. Mă rog, nu toată firma, dar dacă lucrează la sales  – se cheamă că e acco­unt mana­ger – poți spune că și de ea depind veni­tu­rile fir­mei.

Noroc că are expe­riență. La firma dina­inte era o viață mult mai dură. Tot la vân­zări lucra, undeva într‐o firmă de apar­ta­ment din Ber­ceni, dar cli­en­ții erau tot felul de bădă­rani, unii o pri­veau libi­di­nos și îi băteau tot felul de aprop0‐uri și nu putea să‐i repeadă pen­tru că tre­buia să le vândă porcă­ri­ile alea chi­ne­zești cu eti­chete made in Ger­many. Până la urmă a învă­țat să‐i stru­nească: o fustă mai scurtă la sem­na­rea con­trac­tu­lui, niște alu­zii cu tentă sexu­ală, câteva zâm­bete cu subîn­țe­les și con­trac­tul era sem­nat. După aia nici nu‐l mai vizita pe dobi­toc – zău, sunt unii, chiar mulți, care nu au bunul simț să se com­porte civi­li­zat în rela­ți­ile de afa­ceri. N‐ai înco­tro și tre­buie să‐i mani­pu­lezi. Ori­cum, băr­ba­ții ăștia… Noroc cu feme­ile!

Acum e mult mai bine. Alți cli­enți, altă atmosferă. Țînută office, maniere de mul­ti­na­țio­nală. Nu‐i vorbă, ea le merită pe deplin. E dră­guță, e deș­teaptă (alt­fel n‐ar fi ajuns la firma asta, nu? bine… a mis­ti­fi­cat nițel CV‐ul la anga­jare, dar ea știe să vândă, chiar dacă n‐are cur­suri de spe­cia­li­tate), e apre­ciată de șef (nu e însu­rat și e chiar dră­guț… mă rog, nu foarte, dar are o mul­țime de bani, până la urmă un băr­bat nu tre­buie să fie fru­mos, deși… nu strică să fie și dră­guț…). Are mașină de ser­vici – e cam mare pen­tru ea, greu la par­cat, dar n‐a vrut să fie mai pre­jos decât cei­lalți, ce? ea e mai proastă? Uite c‐a ajuns la ser­vici, a urcat la eta­jul 7, unde e sediul fir­mei… încă o zi de muncă în față… tre­buie să ter­mine căca pros­tia aia de con­tract, pua­aah! Dar se știe, nimic nu por­nește dimi­neața până nu își bea cafeaua cu o țigară.

A ieșit pe casa scă­ri­lor să fumeze. Ar fi tre­buit să cobo­are și să iasă din clă­dire – a venit mai demult o toantă de la admi­nis­tra­ția clă­di­rii să le spună că în spa­ți­ile publice închise nu se fumează. Cică e o lege – da, auzise și ea, dar la câte legi nu se res­pectă în țara asta, toc­mai aici și‐a găsit tanti aia să îi facă ei morală? A mai venit și o tipă de la eta­jul de dea­su­pra, ba chiar de mai multe ori, i‐a ținut de fie­care dată câte o teo­rie des­pre res­pec­ta­rea legii – hai sic­tir, cine ești tu să‐mi ții mie lec­ții! Cică pute toată casa scă­ri­lor a fum de țigară. O fi puțind, da' nu fumează numai ea, toți cole­gii ei fac la fel. L‐a între­bat la un moment dat pe șefu' cum e cu regula asta, dar el a dat din mână a leha­mite – de fapt și el fumează tot acolo, așa că n‐o fi nebun să le inter­zică. Au înne­bu­nit toți cu fuma­tul ăsta, nu mai poți fuma liniș­tit nică­ieri.

* * *

În spa­țiul subiec­tiv al pro­priei con­ști­ințe, balan­sul schi­zo­fre­nic între con­di­ția de vic­timă și călău e imper­cep­ti­bil. Sun­tem la fel de noi înșine în ambele stări. Morala, bunul simț și dato­ria de a res­pecta legea se nego­ci­ază în func­ție de ipos­taza din care le abor­dăm. În arti­co­lul 26 din Con­sti­tu­ția Româ­niei, la ali­ne­a­tul 2, scrie:

Per­soana fizică are drep­tul să dis­pună de ea însăși, dacă nu încalcă drep­tu­rile și liber­tă­țile altora, ordi­nea publică sau bunele mora­vuri.

 

 


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu