Cișmeaua berberilor

În toam­na lui ’93 mă aflam în Paris și, print­re multe alte lucruri pe care le făceam în stag­iul de pregătire de la Office Nation­al de Fore­ts (un fel de Rom­sil­va franceză), am tre­cut și printr-un curs de comu­ni­care și man­age­ment al schim­bării. S‑ar putea ca azi să vi se pară o banal­i­tate, dar pen­tru cine­va ca mine, care abia absolvise fac­ul­tatea de sil­vi­cul­tură și apoi fus­ese trim­is de par­tid la ocolul sil­vic Pipirig ca să real­izeze cinci­nalul în patru ani și jumă­tate, să ajun­gi în buricul Parisu­lui și să faci cur­suri de comu­ni­care era ceva peste poate de ameți­tor.

Mă aflam aco­lo împre­ună cu Mihai S, doi ingin­er­ași sil­vi­ci post-comu­niști trim­iși de șan­să să învețe despre infor­mat­i­ca forestieră franceză. Eram priv­iți cu o oare­care mirare de către ceilalți par­tic­i­panți la curs, păream prea albi și prea civ­i­liza­ți ca să core­spun­dem imag­inii de român cu care se obișnuis­eră în prim­ii ani de după rev­oluție. Prob­a­bil de aceea unul din­tre ei, nevenindu‑i să creadă că spunem ade­vărul, ne între­ba în fiecare zi: vous etes de quelle pays? nous sommes Roumaines — răspun­deam noi în cor. Am cunos­cut aco­lo un ingin­er hidrotehnist — un francez, bineînțe­les. Se numea Pierre și era de departe mult mai comu­nica­tiv cu noi — ne abor­da ade­sea în pauze și ne între­ba de una, de alta. Am aflat de la el apoi că petre­cuse mulți ani prin țările magre­bi­ene și de aceea prob­a­bil avea un mai bun exer­cițiu al tol­er­anței și mul­ti­cul­tur­al­is­mu­lui.

Îmi amintesc că el ne‑a spus o poveste intere­san­tă despre un sătuc de berberi din mar­gin­ea deșer­tu­lui, unde com­pa­nia pe care o reprezen­ta tre­buia să sape un puț și să asig­ure ast­fel apa pen­tru acea comu­ni­tate. Când au ajuns aco­lo s‑au intere­sat despre cum se des­cur­cau și li s‑a expli­cat că dimineața femeile pleacă după apă, la vreo câți­va kilo­metri depărtare, întor­cân­du-se după vreo trei cea­suri cu vase­le de ceram­ică pur­tate pe cap. Sat­ul avea ast­fel apă proaspătă – puteau găti și bea până a doua zi. În tim­pul cât femeile erau ple­cate o parte a băr­baților tineri duceau caprele la păs­cut prin veg­e­tația sărăcă­cioasă dim­pre­jur, iar cei mai bătrâni se adunau la umbra unor măs­li­ni și sporovăi­au, trăgând din narghilele. Duceau o viață sim­plă și austeră, civ­i­liza­ția mod­ernă era prea departe de ei. Francezii s‑au apu­cat de tre­abă și după vreo două săp­tămâni reușis­eră să facă un foraj adânc până la pân­za freat­ică și să aducă apa la suprafață printr‑o pom­pă acțion­ată de un motor elec­tric, care la rân­dul lui era ali­men­tat de un gen­er­a­tor pe ben­z­ină. Mașinăria a por­nit, apa urca voioasă și rece până în oalele de lut așezate sub cișmea. Entuzi­as­mul săte­nilor era greu de povestit în cuvinte. Au făcut o petre­cere în seara aceea și au măr­tur­isit că nu cre­deau că francezii vor reuși – mai încer­caseră și alții înainte și ple­caseră fără suc­ces.

Au tre­cut câți­va ani și Pierre s‑a aflat din nou prin apropierea sătu­cu­lui, adus de alte proiecte. S‑a gân­dit să‑i viziteze pe pri­etenii lui berberi, așa că s‑a suit într-un jeep și a por­nit la drum. I‑a găsit pe bătrâni stând sub măs­li­ni și pufăind din narghilele. Sat­ul părea pustiu.

- Unde‑s ceilalți? a între­bat Pierre.

Unul din­tre bătrâni l‑a priv­it îndelung, apoi i‑a răspuns:

- Cei tineri, cu caprele. Femeile sunt la izvor, după apă.
— Păi, cum? nu mai merge pom­pa de apă? de ce nu ați trim­is vor­bă, veneam s‑o reparăm?!
— Pom­pa o fi mergând, da’ n‑o mai folosim…

Apoi au depă­nat povestea întreagă. După câte­va zile de entuzi­asm, cișmeaua din sat a început să cauzeze o mulțime de prob­leme. Rit­mul întreg­u­lui sat era dat peste cap. Femeile nu mai aveau motive să plece din sat. Stăteau împre­ună cu băr­bații lor toată ziua și asta era neo­biș­nu­it. Tim­pul se dilatase. Tradiți­ile erau amenințate: ora mesei, ora odi­h­nei. Au apărut cer­turile în familii. Apoi s‑au năs­cut con­flicte între familii: cine să plătească ben­z­i­na de care e nevoie pen­tru a pom­pa apa? Au început să se iscodească rec­i­proc, să se sus­pecteze, să-și numere oalele de apă umplute la cișmea — în mar­gin­ea deșer­tu­lui, în afară de a crește câte­va capre, nu ai prea multe de făcut — timp este berechet. În fața aces­tor noi real­ități induse de o cișmea, bătrânii au hotărât că e mai bine să se întoar­că la vechile lor obi­ceiuri. Pom­pa a fost aban­do­nată. Pierre a căutat‑o și a găsit‑o cu greu, inva­dată de niște tufe de mărăci­ni.

* * *

Prob­a­bil că povestea asta vi se pare oare­cum stu­pidă – cum să renunți la con­for­tul unei pompe de apă în favoarea unui drum zil­nic de câți­va kilo­metri buni, prin soarele Africii de nord, ca să aduci apă de la izvor? Femeile din acel sat berber tre­buie că erau exploatate de băr­bați – de ce nu s‑au revoltat? Toate însă se petrec într-un con­text mult mai com­pli­cat decât îl înțelegem noi, aici, acum. Lumea berber­ilor are un alt ritm și alte înțe­lesuri, așa că nu putem folosi aceeași jude­cată pen­tru ei și pen­tru noi.

Noi, europenii, am adus tehnolo­gia în viața noas­tră într‑o măsură tot mai mare. În ultimii două sute de ani am per­fecțion­at pro­ducția de bunuri înlocuind meșteșu­garii și lucrul man­u­al din gospodării, am năs­coc­it un sis­tem de edu­cație pub­lică prin care să creăm forța de muncă nece­sară tehnolo­giei, am inven­tat nevoi arti­fi­ciale și le-am sat­is­fă­cut cu pro­duse tot mai atrăgă­toare, dar tot mai inutile. În felul aces­ta am luat femeii rolul pe care îl avea în fam­i­lie, acela de cre­ator de uni­cate artis­tice, de edu­ca­tor al copi­ilor, de păstră­tor al tradiți­ilor. Redusă la un rol dec­o­ra­tiv, femeia mod­ernă s‑a revoltat firesc împotri­va unui ast­fel de statut. Era prea târz­iu să îi dăm înapoi ceea ce îi luasem, așa că am făcut ceea ce era mai rău: am coborât‑o la nivelul de egal al băr­bat­u­lui. Ea însăși și‑a dorit asta, neînțelegând că pe acest drum se va pierde pe sine, ea însăși ne‑a cerut și ne cere vehe­ment asta, neac­cep­tând că vechi­ul ei rol o făcea mai impor­tan­tă și mai prețuită decât e acum. Ce am obțin­ut în schimb?

Am obțin­ut copii tot mai puțin edu­cați, gen­er­ații cres­cute cu cheia de gât pen­tru că ambii părinți au ser­vi­ci și nu mai e nimeni să le poarte de gri­jă. Stat­ul îi preia pen­tru câte­va cea­suri și le dă o instrucție dis­cutabilă, ce pare să fie tot mai dis­cor­dan­tă cu nevoile lor de cunoaștere și dez­voltare. Apoi îi expe­di­ază acasă, în brațele tele­viz­iu­nii și com­put­erelor, lăsând gri­ja edu­cației lor în sea­ma haz­ardu­lui și a pub­lic­ității.

Am dobân­dit o cul­tură a fast-foodu­lui în detri­men­tul hranei sănă­toase. Famil­ia nu se mai adună în jurul mesei, tim­pul petre­cut împre­ună a scăzut ver­tig­i­nos, până la anu­lare. Mâncăm tot mai prost și mai nesănă­tos, grăbiți să alergăm spre alte sarci­ni, pe care tre­buie să le îndeplin­im ca să avem mijloacele de a ne cumpăra hrana de mâine, proastă și nesănă­toasă, pe care o vom mân­ca în grabă, alergând spre alte tre­buri, pe care tre­buie să le ter­minăm repede ca poimâine să avem mân­care, proastă și nesănă­toasă, pe care…

Am pier­dut tradiți­ile și cre­ativ­i­tatea pen­tru că n‑a mai fost nimeni să le apere. Am renunțat la fru­musețea și unic­i­tatea man­u­fac­turii din gospodărie în favoarea stan­dard­izării indus­tri­ale. Case­le noas­tre s‑au trans­for­mat în sim­ple locuințe, locuri unde ven­im să priv­im tele­vi­zorul sau să dormim. Cen­trul vieții noas­tre nu mai este acasă, ci la ser­vi­ci, încon­ju­rați nu de fam­i­lie, ci de străi­ni.

Și toate astea le-am cedat pen­tru ce? Ce am obțin­ut în schimb, femei și băr­bați? Îndrăz­nesc să spun că nim­ic. Băr­bații au aflat că femeile pot fi șoferi, sudori, cas­cadori, direc­tori și scu­leri-matrițeri – nu cred că asta a aju­tat sub­stanțial pro­gre­sul omenirii, dar e evi­dent că ne‑a lăsat cu tot mai puțină fru­musețe și grație în viețile noas­tre. Femeile au aflat că lumea băr­baților nu e chiar atât de amuzan­tă cum părea pe dina­fară – au con­statat că devine tot mai dezu­man­izan­tă și că nu mai e nimeni care să se îngri­jească de partea spir­i­tu­ală a vieții. Și unii, și ceilalți au văzut prețul aces­tei false eman­cipări în edu­cația copi­ilor și a nepoților lor – gen­er­ație după gen­er­ație sen­ti­men­tul de aparte­nență la fam­i­lie, la comu­ni­tate și la un set de val­ori e tot mai stins, mai firav. Pierzân­du-și rolul spir­i­tu­al și negăsin­du-și‑l pe cel tehno­log­ic, femeia mod­ernă s‑a obiec­tu­al­izat trep­tat, până la sim­bolul sex­u­al la care epoca post-indus­tri­ală a redus‑o. De la Fer­rari la câr­nați, totul se vin­de cu imag­inea unei femei dezbră­cate.

Într-un fel sau altul, noi băr­bații, am subes­ti­mat com­plet rolul femeii în viața noas­tră per­son­ală, lăsând să se înțe­leagă că tot ceea ce face ea e secun­dar, mai puțin impor­tant. Am ridiculizat‑o trimițând‑o “la cratiță”, uitând că mân­car­ea pe care o pune pe masă nu doar ne hrănește, ci ne și reunește famil­ia și ne educă gus­turile. Am alungat‑o iron­ic “la ac și la andrele”, uitând că fru­musețea cu care ne încon­ju­ra ne făcea și pe noi mai umani. M‑am gân­dit la toate astea după ce am citit un arti­col despre mod­elul soției per­fecte în ‘55. Nu cred că așa arată famil­ia ide­ală. Anii de după război au mod­e­lat un anu­mit con­cept social în Amer­i­ca, iar expli­cați­ile sale sunt com­plet diferite. Însă prin perioa­da aceea, favorizate prob­a­bil de ast­fel de con­cepții mis­ogine, au apărut formele vehe­mente ale mișcării fem­i­niste, care au mod­e­lat femeia con­tem­po­rană.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Miruna

    Trist. Sen­ti­men­tul este ca ADN-ul in sine al femeii s‑a mod­i­fi­cat. Unele ne lup­tam sa ne intoarcem la ceea ce am fost harazite sa fim, unele mai si reusim. Alte am “evolu­at” cum­va si am gasit calea sa le facem pe toate bine (si casa si munca si famil­ia si puii). Arti­colul tau m‑a facut sa zambesc cum­va cu nos­tal­gie si cu dor de buni­ca mea :).

    Cu sti­ma.

    • Sorin Sfirlogea

      De fapt, citind comen­tar­i­ul tau, mi-am dat sea­ma că fac parte din ultimele gen­er­ații care se mai pot rapor­ta la fig­uri fem­i­nine sem­ni­fica­tive: mama, buni­ca. Avem mulți din­tre noi nos­tal­gi­ile copilăriei mar­cate de femeile vre­murilor de atun­ci și tre­buie să recunoaștem că nu nivelul de eman­ci­pare al lor ne‑a rămas în minte, ci gus­tul bun al mâncării pe care o găteau, edu­cația pe care ne-au dat‑o, bunul simț pe care s‑au stră­duit să ni‑l cul­tive, lucrurile fru­moase care le ieșeau din mână. Am, de pildă, de la buni­ca mea niște gob­lenuri cusute de ea care sunt real­mente spec­tac­u­loase, ade­vărată artă. Înțelep­ci­unea, bună­tatea și edu­cația ei sunt un reper pen­tru mine, chiar dacă ea nu mai este.

      Mi‑e teamă că puține femei din ziua de azi mai au dor­ința de a proiec­ta ast­fel de mod­ele. Nu pen­tru că nu ar putea, ci pen­tru că au uitat că asta e impor­tant. Se spune că gradul de civ­i­liza­ție al fiecăruia din­tre noi este dic­tat de cei șapte ani de acasă. Cine altcine­va, dacă nu mama și buni­ca, este edu­ca­torul prin­ci­pal al fiecăruia din­tre noi? Cine ne învață moral­i­tatea și estet­i­ca vieții de zi cu zi?

      • Miruna

        Ai per­fec­ta drep­tate. Buni­ca era bunatate, cal­du­ra, rabdare,modestie, povesti citite de o mie de ori, vin din strugurii din bol­ta, sapun de casa,covor tesut, plac­in­ta cu mere, cartofi inabusi­ti la ceaun si niste foarte multe ore in care ma lasa sa ma joc in parul ei.
        Dumini­ca mi-am cumparat o crose­ta din dori­ta de a‑i face fetitei mele lucru­soare dragute asa cum ne facea noua buni­ca. Au ras toti de mine, dar eu vreau ca Matil­da mea sa stie ce este aceea o tichi­u­ta crose­ta­ta de mama ei.

  2. ioana

    Intere­sant unghi de vedere! E prea obtuz ca sa aiba ade­varul de partea sa, insa te pune pe gan­duri. Gen “debate” 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Ioana, ești bin­evenită să com­bați ideile care nu ți se par ade­vărate. Dar tre­buie să te hotărăști dacă sunt intere­sante sau obtuze, pen­tru că amân­două e cam greu… 🙂

  3. Alice

    Aş vrea să ştiu ce se întâm­plă cu femeia cas­nică al cărui soţ rămâne fără ser­vi­ci sau care, Doamne fer­eşte, se prăpădeşte…
    Aş vrea să ştiu dra­ma nes­pusă din spatele zâm­be­tu­lui…
    Oricum, îmi place că femeia anilor ’55 gătea pe tocuri. Asta pot să încerc şi eu!

    • Sorin Sfirlogea

      Mod­elul femeii cas­nice e imposi­bil de apli­cat în soci­etatea con­tem­po­rană. Ne-am făcut toți depen­denți de cor­po­rații, de băn­ci, de investi­tori.

  4. Alice

    Izvorul femeilor/Radu Mihaileanu


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu