În toamna lui ’93 mă aflam în Pa­ris și, prin­tre multe alte lu­cruri pe care le fă­ceam în sta­giul de pre­gă­tire de la Office Na­tio­nal de Fo­rets (un fel de Rom­silva fran­ceză), am tre­cut și printr-un curs de co­mu­ni­care și ma­na­ge­ment al schim­bă­rii. S‑ar pu­tea ca azi să vi se pară o ba­na­li­tate, dar pen­tru ci­neva ca mine, care abia ab­sol­vise fa­cul­ta­tea de sil­vi­cul­tură și apoi fu­sese tri­mis de par­tid la oco­lul sil­vic Pi­pi­rig ca să re­a­li­zeze cin­ci­na­lul în pa­tru ani și ju­mă­tate, să ajungi în bu­ri­cul Pa­ri­su­lui și să faci cur­suri de co­mu­ni­care era ceva peste poate de ame­ți­tor.

Mă aflam acolo îm­pre­ună cu Mi­hai S, doi in­gi­ne­rași sil­vici post-co­mu­niști tri­miși de șansă să în­vețe des­pre in­for­ma­tica fo­res­ti­eră fran­ceză. Eram pri­viți cu o oa­re­care mi­rare de că­tre cei­lalți par­ti­ci­panți la curs, pă­ream prea albi și prea ci­vi­li­zați ca să co­res­pun­dem ima­gi­nii de ro­mân cu care se obiș­nu­i­seră în pri­mii ani de după re­vo­lu­ție. Pro­ba­bil de aceea unul din­tre ei, nevenindu‑i să cre­adă că spu­nem ade­vă­rul, ne în­treba în fi­e­care zi: vous etes de qu­e­lle pays? nous so­m­mes Ro­u­mai­nes — răs­pun­deam noi în cor. Am cu­nos­cut acolo un in­gi­ner hi­dro­teh­nist — un fran­cez, bi­ne­în­țe­les. Se nu­mea Pierre și era de de­parte mult mai co­mu­ni­ca­tiv cu noi — ne aborda ade­sea în pa­uze și ne în­treba de una, de alta. Am aflat de la el apoi că pe­tre­cuse mulți ani prin ță­rile ma­grebiene și de aceea pro­ba­bil avea un mai bun exer­ci­țiu al to­le­ran­ței și mul­ti­cul­tu­ra­lis­mu­lui.

Îmi amin­tesc că el ne‑a spus o po­veste in­te­re­santă des­pre un să­tuc de ber­beri din mar­gi­nea de­șer­tu­lui, unde com­pa­nia pe care o re­pre­zenta tre­buia să sape un puț și să asi­gure ast­fel apa pen­tru acea co­mu­ni­tate. Când au ajuns acolo s‑au in­te­re­sat des­pre cum se des­cur­cau și li s‑a ex­pli­cat că di­mi­neața fe­me­ile pleacă după apă, la vreo câ­țiva ki­lo­me­tri de­păr­tare, în­torcându-se după vreo trei cea­suri cu va­sele de ce­ra­mică pur­tate pe cap. Sa­tul avea ast­fel apă proas­pătă – pu­teau găti și bea până a doua zi. În tim­pul cât fe­me­ile erau ple­cate o parte a băr­ba­ți­lor ti­neri du­ceau ca­prele la păs­cut prin ve­ge­ta­ția să­ră­căcioasă dim­pre­jur, iar cei mai bă­trâni se adu­nau la um­bra unor mă­slini și spo­ro­vă­iau, tră­gând din nar­ghi­lele. Du­ceau o viață sim­plă și aus­teră, ci­vi­li­za­ția mo­dernă era prea de­parte de ei. Fran­ce­zii s‑au apu­cat de treabă și după vreo două săp­tămâni re­u­și­seră să facă un fo­raj adânc până la pânza fre­a­tică și să aducă apa la su­pra­față printr‑o pompă ac­țio­nată de un mo­tor elec­tric, care la rân­dul lui era ali­men­tat de un ge­ne­ra­tor pe ben­zină. Ma­și­nă­ria a por­nit, apa urca vo­ioasă și rece până în oa­lele de lut așe­zate sub ciș­mea. En­tu­zi­as­mul să­te­ni­lor era greu de po­ves­tit în cu­vinte. Au fă­cut o pe­tre­cere în seara aceea și au măr­tu­ri­sit că nu cre­deau că fran­ce­zii vor re­uși – mai în­cer­ca­seră și al­ții îna­inte și ple­ca­seră fără suc­ces.

Au tre­cut câ­țiva ani și Pierre s‑a aflat din nou prin apro­pi­e­rea să­tu­cu­lui, adus de alte pro­iecte. S‑a gân­dit să‑i vi­zi­teze pe pri­e­te­nii lui ber­beri, așa că s‑a suit într-un jeep și a por­nit la drum. I‑a gă­sit pe bă­trâni stând sub mă­slini și pu­fă­ind din nar­ghi­lele. Sa­tul pă­rea pus­tiu.

- Unde‑s cei­lalți? a în­tre­bat Pierre.

Unul din­tre bă­trâni l‑a pri­vit în­de­lung, apoi i‑a răs­puns:

- Cei ti­neri, cu ca­prele. Fe­me­ile sunt la iz­vor, după apă.
— Păi, cum? nu mai merge pompa de apă? de ce nu ați tri­mis vorbă, ve­neam s‑o re­pa­răm?!
— Pompa o fi mer­gând, da’ n‑o mai fo­lo­sim…

Apoi au de­pă­nat po­ves­tea în­treagă. După câ­teva zile de en­tu­zi­asm, ciș­meaua din sat a în­ce­put să ca­u­zeze o mul­țime de pro­bleme. Rit­mul în­tre­gu­lui sat era dat peste cap. Fe­me­ile nu mai aveau mo­tive să plece din sat. Stă­teau îm­pre­ună cu băr­ba­ții lor toată ziua și asta era ne­o­biș­nuit. Tim­pul se di­la­tase. Tra­di­ți­ile erau ame­nin­țate: ora me­sei, ora odih­nei. Au apă­rut cer­tu­rile în fa­mi­lii. Apoi s‑au năs­cut con­flicte în­tre fa­mi­lii: cine să plă­tească ben­zina de care e ne­voie pen­tru a pompa apa? Au în­ce­put să se isco­dească re­ci­proc, să se sus­pec­teze, să-și nu­mere oa­lele de apă um­plute la ciș­mea — în mar­gi­nea de­șer­tu­lui, în afară de a crește câ­teva ca­pre, nu ai prea multe de fă­cut — timp este be­re­chet. În fața aces­tor noi re­a­li­tăți in­duse de o ciș­mea, bă­trâ­nii au ho­tă­rât că e mai bine să se în­toarcă la ve­chile lor obi­ce­iuri. Pompa a fost aban­do­nată. Pierre a căutat‑o și a găsit‑o cu greu, in­va­dată de niște tufe de mă­ră­cini.

* * *

Pro­ba­bil că po­ves­tea asta vi se pare oa­re­cum stu­pidă – cum să re­nunți la con­for­tul unei pompe de apă în fa­voa­rea unui drum zil­nic de câ­țiva ki­lo­me­tri buni, prin soa­rele Afri­cii de nord, ca să aduci apă de la iz­vor? Fe­me­ile din acel sat ber­ber tre­buie că erau ex­ploa­tate de băr­bați – de ce nu s‑au re­vol­tat? Toate însă se pe­trec într-un con­text mult mai com­pli­cat de­cât îl în­țe­le­gem noi, aici, acum. Lu­mea ber­be­ri­lor are un alt ritm și alte în­țe­le­suri, așa că nu pu­tem fo­losi ace­eași ju­de­cată pen­tru ei și pen­tru noi.

Noi, eu­ro­pe­nii, am adus teh­no­lo­gia în viața noas­tră într‑o mă­sură tot mai mare. În ul­ti­mii două sute de ani am per­fec­țio­nat pro­duc­ția de bu­nuri în­lo­cu­ind meș­te­șu­ga­rii și lu­crul ma­nual din gos­po­dă­rii, am nă­sco­cit un sis­tem de edu­ca­ție pu­blică prin care să creăm forța de muncă ne­ce­sară teh­no­lo­giei, am in­ven­tat ne­voi ar­ti­fi­ci­ale și le-am sa­tis­fă­cut cu pro­duse tot mai atră­gă­toare, dar tot mai inu­tile. În fe­lul acesta am luat fe­meii ro­lul pe care îl avea în fa­mi­lie, acela de cre­a­tor de uni­cate ar­tis­tice, de edu­ca­tor al co­pi­i­lor, de păs­tră­tor al tra­di­ți­i­lor. Re­dusă la un rol de­co­ra­tiv, fe­meia mo­dernă s‑a re­vol­tat fi­resc îm­po­triva unui ast­fel de sta­tut. Era prea târ­ziu să îi dăm îna­poi ceea ce îi lu­a­sem, așa că am fă­cut ceea ce era mai rău: am coborât‑o la nive­lul de egal al băr­ba­tu­lui. Ea în­săși și‑a do­rit asta, ne­în­țe­le­gând că pe acest drum se va pierde pe sine, ea în­săși ne‑a ce­rut și ne cere ve­he­ment asta, ne­ac­cep­tând că ve­chiul ei rol o fă­cea mai im­por­tantă și mai pre­țu­ită de­cât e acum. Ce am ob­ți­nut în schimb?

Am ob­ți­nut co­pii tot mai pu­țin edu­cați, ge­ne­ra­ții cres­cute cu cheia de gât pen­tru că am­bii pă­rinți au ser­vici și nu mai e ni­meni să le poarte de grijă. Sta­tul îi preia pen­tru câ­teva cea­suri și le dă o in­struc­ție dis­cu­ta­bilă, ce pare să fie tot mai di­scor­dantă cu ne­vo­ile lor de cu­noaș­tere și dezvol­tare. Apoi îi ex­pe­di­ază acasă, în bra­țele te­le­vi­ziu­nii și com­pu­te­re­lor, lă­sând grija edu­ca­ției lor în seama ha­zar­du­lui și a pu­bli­ci­tă­ții.

Am do­bân­dit o cul­tură a fast-foo­du­lui în de­tri­men­tul hra­nei să­nă­toase. Fa­mi­lia nu se mai adună în ju­rul me­sei, tim­pul pe­tre­cut îm­pre­ună a scă­zut ver­ti­gi­nos, până la anu­lare. Mân­căm tot mai prost și mai ne­să­nă­tos, gră­biți să aler­găm spre alte sar­cini, pe care tre­buie să le în­de­pli­nim ca să avem mij­loa­cele de a ne cum­păra hrana de mâine, proastă și ne­să­nă­toasă, pe care o vom mânca în grabă, aler­gând spre alte tre­buri, pe care tre­buie să le ter­mi­năm re­pede ca po­imâine să avem mân­care, proastă și ne­să­nă­toasă, pe care…

Am pier­dut tra­di­ți­ile și cre­a­ti­vi­ta­tea pen­tru că n‑a mai fost ni­meni să le apere. Am re­nun­țat la fru­mu­se­țea și uni­ci­ta­tea ma­nu­fac­tu­rii din gos­po­dă­rie în fa­voa­rea stan­dar­di­ză­rii in­dus­tri­ale. Ca­sele noas­tre s‑au trans­for­mat în sim­ple lo­cu­ințe, lo­curi unde ve­nim să pri­vim te­le­vi­zo­rul sau să dor­mim. Cen­trul vie­ții noas­tre nu mai este acasă, ci la ser­vici, în­con­ju­rați nu de fa­mi­lie, ci de stră­ini.

Și toate as­tea le-am ce­dat pen­tru ce? Ce am ob­ți­nut în schimb, fe­mei și băr­bați? În­drăz­nesc să spun că ni­mic. Băr­ba­ții au aflat că fe­me­ile pot fi șo­feri, su­dori, cas­ca­dori, di­rec­tori și scu­leri-ma­tri­țeri – nu cred că asta a aju­tat sub­stan­țial pro­gre­sul ome­ni­rii, dar e evi­dent că ne‑a lă­sat cu tot mai pu­țină fru­mu­sețe și gra­ție în vie­țile noas­tre. Fe­me­ile au aflat că lu­mea băr­ba­ți­lor nu e chiar atât de amu­zantă cum pă­rea pe di­na­fară – au con­sta­tat că de­vine tot mai dezu­ma­ni­zantă și că nu mai e ni­meni care să se în­gri­jească de par­tea spi­ri­tu­ală a vie­ții. Și unii, și cei­lalți au vă­zut pre­țul aces­tei false eman­ci­pări în edu­ca­ția co­pi­i­lor și a ne­po­ți­lor lor – ge­ne­ra­ție după ge­ne­ra­ție sen­ti­men­tul de apar­te­nență la fa­mi­lie, la co­mu­ni­tate și la un set de va­lori e tot mai stins, mai fi­rav. Pier­zându-și ro­lul spi­ri­tual și ne­gă­sindu-și‑l pe cel teh­no­lo­gic, fe­meia mo­dernă s‑a obiec­tu­a­li­zat trep­tat, până la sim­bo­lul se­xual la care epoca post-in­dus­tri­ală a redus‑o. De la Fer­rari la câr­nați, to­tul se vinde cu ima­gi­nea unei fe­mei dez­bră­cate.

Într-un fel sau al­tul, noi băr­ba­ții, am su­bes­ti­mat com­plet ro­lul fe­meii în viața noas­tră per­so­nală, lă­sând să se în­țe­leagă că tot ceea ce face ea e se­cun­dar, mai pu­țin im­por­tant. Am ridiculizat‑o trimițând‑o “la cra­tiță”, ui­tând că mân­ca­rea pe care o pune pe masă nu doar ne hră­nește, ci ne și re­u­nește fa­mi­lia și ne educă gus­tu­rile. Am alungat‑o iro­nic “la ac și la an­drele”, ui­tând că fru­mu­se­țea cu care ne în­con­jura ne fă­cea și pe noi mai umani. M‑am gân­dit la toate as­tea după ce am ci­tit un ar­ti­col des­pre mo­de­lul so­ției per­fecte în ‘55. Nu cred că așa arată fa­mi­lia ide­ală. Anii de după răz­boi au mo­de­lat un anu­mit con­cept so­cial în Ame­rica, iar ex­pli­ca­ți­ile sale sunt com­plet di­fe­rite. Însă prin pe­ri­oada aceea, fa­vo­ri­zate pro­ba­bil de ast­fel de con­cep­ții mi­so­gine, au apă­rut for­mele ve­he­mente ale miș­că­rii fe­mi­niste, care au mo­de­lat fe­meia con­tem­po­rană.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Miruna

    Trist. Sen­ti­men­tul este ca ADN-ul in sine al fe­meii s‑a mo­di­fi­cat. Unele ne lup­tam sa ne in­toar­cem la ceea ce am fost ha­ra­zite sa fim, unele mai si re­u­sim. Alte am “evo­luat” cumva si am ga­sit ca­lea sa le fa­cem pe toate bine (si casa si munca si fa­mi­lia si puii). Ar­ti­co­lul tau m‑a fa­cut sa zam­besc cumva cu nos­tal­gie si cu dor de bu­nica mea :).

    Cu stima.

    • Sorin Sfirlogea

      De fapt, ci­tind co­men­ta­riul tau, mi-am dat seama că fac parte din ul­ti­mele ge­ne­ra­ții care se mai pot ra­porta la fi­guri fe­mi­nine sem­ni­fi­ca­tive: mama, bu­nica. Avem mulți din­tre noi nos­tal­gi­ile co­pi­lă­riei mar­cate de fe­me­ile vre­mu­ri­lor de atunci și tre­buie să re­cu­noaș­tem că nu nive­lul de eman­ci­pare al lor ne‑a ră­mas în minte, ci gus­tul bun al mân­că­rii pe care o gă­teau, edu­ca­ția pe care ne-au dat‑o, bu­nul simț pe care s‑au stră­duit să ni‑l cul­tive, lu­cru­rile fru­moase care le ie­șeau din mână. Am, de pildă, de la bu­nica mea niște go­ble­nuri cu­sute de ea care sunt re­al­mente spec­ta­cu­loase, ade­vă­rată artă. În­țe­lep­ciu­nea, bu­nă­ta­tea și edu­ca­ția ei sunt un re­per pen­tru mine, chiar dacă ea nu mai este.

      Mi‑e teamă că pu­ține fe­mei din ziua de azi mai au do­rința de a pro­iecta ast­fel de mo­dele. Nu pen­tru că nu ar pu­tea, ci pen­tru că au ui­tat că asta e im­por­tant. Se spune că gra­dul de ci­vi­li­za­ție al fi­e­că­ruia din­tre noi este dic­tat de cei șapte ani de acasă. Cine alt­ci­neva, dacă nu mama și bu­nica, este edu­ca­to­rul prin­ci­pal al fi­e­că­ruia din­tre noi? Cine ne în­vață mo­ra­li­ta­tea și es­te­tica vie­ții de zi cu zi?

      • Miruna

        Ai per­fecta drep­tate. Bu­nica era bu­na­tate, cal­dura, rabdare,modestie, po­vesti ci­tite de o mie de ori, vin din stru­gu­rii din bolta, sa­pun de casa,covor te­sut, pla­cinta cu mere, car­tofi ina­bu­siti la ceaun si niste foarte multe ore in care ma lasa sa ma joc in pa­rul ei.
        Du­mi­nica mi-am cum­pa­rat o cro­seta din do­rita de a‑i face fe­ti­tei mele lu­cru­soare dra­gute asa cum ne fa­cea noua bu­nica. Au ras toti de mine, dar eu vreau ca Ma­tilda mea sa stie ce este aceea o ti­chiuta cro­se­tata de mama ei.

  2. ioana

    In­te­re­sant unghi de ve­dere! E prea ob­tuz ca sa aiba ade­va­rul de par­tea sa, insa te pune pe gan­duri. Gen “de­bate” 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Ioana, ești bi­ne­ve­nită să com­bați ide­ile care nu ți se par ade­vă­rate. Dar tre­buie să te ho­tă­răști dacă sunt in­te­re­sante sau ob­tuze, pen­tru că amân­două e cam greu… 🙂

  3. Alice

    Aş vrea să ştiu ce se în­tâm­plă cu fe­meia ca­s­nică al că­rui soţ rămâne fără ser­vici sau care, Doamne fe­reşte, se pră­pă­deşte…
    Aş vrea să ştiu drama ne­spusă din spa­tele zâm­be­tu­lui…
    Ori­cum, îmi place că fe­meia ani­lor ’55 gă­tea pe to­curi. Asta pot să în­cerc şi eu!

    • Sorin Sfirlogea

      Mo­de­lul fe­meii ca­s­nice e im­po­si­bil de apli­cat în so­ci­e­ta­tea con­tem­po­rană. Ne-am fă­cut toți de­pen­denți de cor­po­ra­ții, de bănci, de in­ves­ti­tori.

  4. Alice

    Iz­vo­rul femeilor/Radu Mi­ha­i­leanu


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.