Cișmeaua berberilor

În toamna lui '93 mă aflam în Paris și, printre multe alte lucruri pe care le făceam în stag­iul de pregătire de la Office National de Forets (un fel de Rom­silva franceză), am tre­cut și printr-un curs de comu­ni­care și man­age­ment al schim­bării. S‑ar putea ca azi să vi se pară o banal­i­tate, dar pen­tru cineva ca mine, care abia absolvise fac­ul­tatea de sil­vi­cul­tură și apoi fus­ese trimis de par­tid la ocolul sil­vic Pipirig ca să real­izeze cinci­nalul în patru ani și jumă­tate, să ajungi în buricul Parisu­lui și să faci cur­suri de comu­ni­care era ceva peste poate de ameți­tor.

Mă aflam acolo împre­ună cu Mihai S, doi ingin­er­ași sil­vici post-comuniști trim­iși de șansă să învețe despre infor­mat­ica forestieră franceză. Eram priv­iți cu o oare­care mirare de către ceilalți par­tic­i­panți la curs, păream prea albi și prea civ­i­lizați ca să core­spun­dem imag­inii de român cu care se obișnuis­eră în primii ani de după rev­oluție. Prob­a­bil de aceea unul din­tre ei, nevenindu‑i să creadă că spunem ade­vărul, ne întreba în fiecare zi: vous etes de quelle pays? nous sommes Roumaines — răspun­deam noi în cor. Am cunos­cut acolo un inginer hidrotehnist — un francez, bineînțe­les. Se numea Pierre și era de departe mult mai comu­nica­tiv cu noi — ne aborda ade­sea în pauze și ne întreba de una, de alta. Am aflat de la el apoi că petre­cuse mulți ani prin țările magre­bi­ene și de aceea prob­a­bil avea un mai bun exer­cițiu al tol­er­anței și mul­ti­cul­tur­al­is­mu­lui.

Îmi amintesc că el ne‑a spus o poveste intere­santă despre un sătuc de berberi din mar­ginea deșer­tu­lui, unde com­pa­nia pe care o reprezenta tre­buia să sape un puț și să asig­ure ast­fel apa pen­tru acea comu­ni­tate. Când au ajuns acolo s‑au intere­sat despre cum se des­cur­cau și li s‑a expli­cat că dimineața femeile pleacă după apă, la vreo câțiva kilo­metri depărtare, întorcându-se după vreo trei cea­suri cu vasele de ceram­ică pur­tate pe cap. Satul avea ast­fel apă proaspătă – puteau găti și bea până a doua zi. În tim­pul cât femeile erau ple­cate o parte a băr­baților tineri duceau caprele la păs­cut prin veg­e­tația sărăcă­cioasă dim­pre­jur, iar cei mai bătrâni se adunau la umbra unor măs­lini și sporovăiau, trăgând din narghilele. Duceau o viață sim­plă și austeră, civ­i­liza­ția mod­ernă era prea departe de ei. Francezii s‑au apu­cat de tre­abă și după vreo două săp­tămâni reușis­eră să facă un foraj adânc până la pânza freat­ică și să aducă apa la suprafață printr‑o pompă acțion­ată de un motor elec­tric, care la rân­dul lui era ali­men­tat de un gen­er­a­tor pe ben­z­ină. Mașinăria a por­nit, apa urca voioasă și rece până în oalele de lut așezate sub cișmea. Entuzi­as­mul săte­nilor era greu de povestit în cuvinte. Au făcut o petre­cere în seara aceea și au măr­tur­isit că nu cre­deau că francezii vor reuși – mai încer­caseră și alții înainte și ple­caseră fără suc­ces.

Au tre­cut câțiva ani și Pierre s‑a aflat din nou prin apropierea sătu­cu­lui, adus de alte proiecte. S‑a gân­dit să‑i viziteze pe pri­etenii lui berberi, așa că s‑a suit într-un jeep și a por­nit la drum. I‑a găsit pe bătrâni stând sub măs­lini și pufăind din narghilele. Satul părea pustiu.

- Unde‑s ceilalți? a între­bat Pierre.

Unul din­tre bătrâni l‑a privit îndelung, apoi i‑a răspuns:

- Cei tineri, cu caprele. Femeile sunt la izvor, după apă.
— Păi, cum? nu mai merge pompa de apă? de ce nu ați trimis vorbă, veneam s‑o reparăm?!
— Pompa o fi mergând, da’ n‑o mai folosim…

Apoi au depă­nat povestea întreagă. După câteva zile de entuzi­asm, cișmeaua din sat a început să cauzeze o mulțime de prob­leme. Rit­mul întreg­u­lui sat era dat peste cap. Femeile nu mai aveau motive să plece din sat. Stăteau împre­ună cu băr­bații lor toată ziua și asta era neo­biș­nuit. Tim­pul se dilatase. Tradiți­ile erau amenințate: ora mesei, ora odi­h­nei. Au apărut cer­turile în familii. Apoi s‑au năs­cut con­flicte între familii: cine să plătească ben­z­ina de care e nevoie pen­tru a pompa apa? Au început să se iscodească rec­i­proc, să se sus­pecteze, să-și numere oalele de apă umplute la cișmea — în mar­ginea deșer­tu­lui, în afară de a crește câteva capre, nu ai prea multe de făcut — timp este berechet. În fața aces­tor noi real­ități induse de o cișmea, bătrânii au hotărât că e mai bine să se întoarcă la vechile lor obi­ceiuri. Pompa a fost aban­do­nată. Pierre a căutat‑o și a găsit‑o cu greu, inva­dată de niște tufe de mărăcini.

* * *

Prob­a­bil că povestea asta vi se pare oare­cum stu­pidă – cum să renunți la con­for­tul unei pompe de apă în favoarea unui drum zil­nic de câțiva kilo­metri buni, prin soarele Africii de nord, ca să aduci apă de la izvor? Femeile din acel sat berber tre­buie că erau exploatate de băr­bați – de ce nu s‑au revoltat? Toate însă se petrec într-un con­text mult mai com­pli­cat decât îl înțelegem noi, aici, acum. Lumea berber­ilor are un alt ritm și alte înțe­lesuri, așa că nu putem folosi aceeași jude­cată pen­tru ei și pen­tru noi.

Noi, europenii, am adus tehnolo­gia în viața noas­tră într‑o măsură tot mai mare. În ultimii două sute de ani am per­fecționat pro­ducția de bunuri înlocuind meșteșu­garii și lucrul man­ual din gospodării, am năs­cocit un sis­tem de edu­cație pub­lică prin care să creăm forța de muncă nece­sară tehnolo­giei, am inven­tat nevoi arti­fi­ciale și le-am sat­is­fă­cut cu pro­duse tot mai atrăgă­toare, dar tot mai inutile. În felul acesta am luat femeii rolul pe care îl avea în fam­i­lie, acela de cre­ator de uni­cate artis­tice, de edu­ca­tor al copi­ilor, de păstră­tor al tradiți­ilor. Redusă la un rol dec­o­ra­tiv, femeia mod­ernă s‑a revoltat firesc împotriva unui ast­fel de statut. Era prea târziu să îi dăm înapoi ceea ce îi luasem, așa că am făcut ceea ce era mai rău: am coborât‑o la nivelul de egal al băr­bat­u­lui. Ea însăși și‑a dorit asta, neînțelegând că pe acest drum se va pierde pe sine, ea însăși ne‑a cerut și ne cere vehe­ment asta, neac­cep­tând că vechiul ei rol o făcea mai impor­tantă și mai prețuită decât e acum. Ce am obținut în schimb?

Am obținut copii tot mai puțin edu­cați, gen­er­ații cres­cute cu cheia de gât pen­tru că ambii părinți au ser­vici și nu mai e nimeni să le poarte de grijă. Statul îi preia pen­tru câteva cea­suri și le dă o instrucție dis­cutabilă, ce pare să fie tot mai dis­cor­dantă cu nevoile lor de cunoaștere și dez­voltare. Apoi îi expe­di­ază acasă, în brațele tele­viz­iu­nii și com­put­erelor, lăsând grija edu­cației lor în seama haz­ardu­lui și a pub­lic­ității.

Am dobân­dit o cul­tură a fast-foodului în detri­men­tul hranei sănă­toase. Familia nu se mai adună în jurul mesei, tim­pul petre­cut împre­ună a scăzut ver­tig­i­nos, până la anu­lare. Mâncăm tot mai prost și mai nesănă­tos, grăbiți să alergăm spre alte sarcini, pe care tre­buie să le îndeplinim ca să avem mijloacele de a ne cumpăra hrana de mâine, proastă și nesănă­toasă, pe care o vom mânca în grabă, alergând spre alte tre­buri, pe care tre­buie să le ter­minăm repede ca poimâine să avem mân­care, proastă și nesănă­toasă, pe care…

Am pier­dut tradiți­ile și cre­ativ­i­tatea pen­tru că n‑a mai fost nimeni să le apere. Am renunțat la fru­musețea și unic­i­tatea man­u­fac­turii din gospodărie în favoarea stan­dard­izării indus­tri­ale. Casele noas­tre s‑au trans­for­mat în sim­ple locuințe, locuri unde venim să privim tele­vi­zorul sau să dormim. Cen­trul vieții noas­tre nu mai este acasă, ci la ser­vici, încon­ju­rați nu de fam­i­lie, ci de străini.

Și toate astea le-am cedat pen­tru ce? Ce am obținut în schimb, femei și băr­bați? Îndrăz­nesc să spun că nimic. Băr­bații au aflat că femeile pot fi șoferi, sudori, cas­cadori, direc­tori și sculeri-matrițeri – nu cred că asta a aju­tat sub­stanțial pro­gre­sul omenirii, dar e evi­dent că ne‑a lăsat cu tot mai puțină fru­musețe și grație în viețile noas­tre. Femeile au aflat că lumea băr­baților nu e chiar atât de amuzantă cum părea pe dina­fară – au con­statat că devine tot mai dezu­man­izantă și că nu mai e nimeni care să se îngri­jească de partea spir­i­tu­ală a vieții. Și unii, și ceilalți au văzut prețul aces­tei false eman­cipări în edu­cația copi­ilor și a nepoților lor – gen­er­ație după gen­er­ație sen­ti­men­tul de aparte­nență la fam­i­lie, la comu­ni­tate și la un set de val­ori e tot mai stins, mai firav. Pierzându-și rolul spir­i­tual și negăsindu-și‑l pe cel tehno­logic, femeia mod­ernă s‑a obiec­tu­al­izat trep­tat, până la sim­bolul sex­ual la care epoca post-industrială a redus‑o. De la Fer­rari la câr­nați, totul se vinde cu imag­inea unei femei dezbră­cate.

Într-un fel sau altul, noi băr­bații, am subes­ti­mat com­plet rolul femeii în viața noas­tră per­son­ală, lăsând să se înțe­leagă că tot ceea ce face ea e secun­dar, mai puțin impor­tant. Am ridiculizat‑o trimițând‑o “la cratiță”, uitând că mân­carea pe care o pune pe masă nu doar ne hrănește, ci ne și reunește familia și ne educă gus­turile. Am alungat‑o ironic “la ac și la andrele”, uitând că fru­musețea cu care ne încon­jura ne făcea și pe noi mai umani. M‑am gân­dit la toate astea după ce am citit un arti­col despre mod­elul soției per­fecte în ‘55. Nu cred că așa arată familia ide­ală. Anii de după război au mod­e­lat un anu­mit con­cept social în Amer­ica, iar expli­cați­ile sale sunt com­plet diferite. Însă prin perioada aceea, favorizate prob­a­bil de ast­fel de con­cepții mis­ogine, au apărut formele vehe­mente ale mișcării fem­i­niste, care au mod­e­lat femeia con­tem­po­rană.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Miruna

    Trist. Sen­ti­men­tul este ca ADN-ul in sine al femeii s‑a mod­i­fi­cat. Unele ne lup­tam sa ne intoarcem la ceea ce am fost harazite sa fim, unele mai si reusim. Alte am "evoluat" cumva si am gasit calea sa le facem pe toate bine (si casa si munca si familia si puii). Arti­colul tau m‑a facut sa zambesc cumva cu nos­tal­gie si cu dor de bunica mea :).

    Cu stima.

    • Sorin Sfirlogea

      De fapt, citind comen­tar­iul tau, mi-am dat seama că fac parte din ultimele gen­er­ații care se mai pot raporta la fig­uri fem­i­nine sem­ni­fica­tive: mama, bunica. Avem mulți din­tre noi nos­tal­gi­ile copilăriei mar­cate de femeile vre­murilor de atunci și tre­buie să recunoaștem că nu nivelul de eman­ci­pare al lor ne‑a rămas în minte, ci gus­tul bun al mâncării pe care o găteau, edu­cația pe care ne-au dat‑o, bunul simț pe care s‑au stră­duit să ni‑l cul­tive, lucrurile fru­moase care le ieșeau din mână. Am, de pildă, de la bunica mea niște gob­lenuri cusute de ea care sunt real­mente spec­tac­u­loase, ade­vărată artă. Înțelep­ci­unea, bună­tatea și edu­cația ei sunt un reper pen­tru mine, chiar dacă ea nu mai este.

      Mi‑e teamă că puține femei din ziua de azi mai au dor­ința de a proiecta ast­fel de mod­ele. Nu pen­tru că nu ar putea, ci pen­tru că au uitat că asta e impor­tant. Se spune că gradul de civ­i­liza­ție al fiecăruia din­tre noi este dic­tat de cei șapte ani de acasă. Cine altcineva, dacă nu mama și bunica, este edu­ca­torul prin­ci­pal al fiecăruia din­tre noi? Cine ne învață moral­i­tatea și estet­ica vieții de zi cu zi?

      • Miruna

        Ai per­fecta drep­tate. Bunica era bunatate, cal­dura, rabdare,modestie, povesti citite de o mie de ori, vin din strugurii din bolta, sapun de casa,covor tesut, plac­inta cu mere, cartofi inabusiti la ceaun si niste foarte multe ore in care ma lasa sa ma joc in parul ei.
        Duminica mi-am cumparat o croseta din dorita de a‑i face fetitei mele lucru­soare dragute asa cum ne facea noua bunica. Au ras toti de mine, dar eu vreau ca Matilda mea sa stie ce este aceea o tichi­uta crose­tata de mama ei.

  2. ioana

    Intere­sant unghi de vedere! E prea obtuz ca sa aiba ade­varul de partea sa, insa te pune pe gan­duri. Gen "debate" 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Ioana, ești bin­evenită să com­bați ideile care nu ți se par ade­vărate. Dar tre­buie să te hotărăști dacă sunt intere­sante sau obtuze, pen­tru că amân­două e cam greu… 🙂

  3. Alice

    Aş vrea să ştiu ce se întâm­plă cu femeia cas­nică al cărui soţ rămâne fără ser­vici sau care, Doamne fer­eşte, se prăpădeşte…
    Aş vrea să ştiu drama nes­pusă din spatele zâm­be­tu­lui…
    Oricum, îmi place că femeia anilor '55 gătea pe tocuri. Asta pot să încerc şi eu!

    • Sorin Sfirlogea

      Mod­elul femeii cas­nice e imposi­bil de apli­cat în soci­etatea con­tem­po­rană. Ne-am făcut toți depen­denți de cor­po­rații, de bănci, de investi­tori.

  4. Alice

    Izvorul femeilor/Radu Mihaileanu


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu