Vocația încremenirii

Prin 1996, când ne apropiam de alegerile gen­erale, la Rîm­nicu Sărat se simțea un iz de schim­bare. Oraș tradițional con­ser­va­tor, unde comu­nis­mul ajunsese la un status-quo accept­abil, Rîm­nicul era favor­a­bil lui Ili­escu, în care regăsea un fel de stângism nu chiar comu­nist, dar nici prea lib­eral, destul cât să îi dădea încredere că val­o­rile în care cre­dea comu­ni­tatea orașu­lui și a împre­jurim­ilor lor vor fi per­pet­u­ate. Dar gen­er­ați­ile mai tinere aveau idei pro­gre­siste, voiau cap­i­tal­ism și ritm eco­nomic, așa că schim­barea plutea cumva în aer. Cei mai vârsțnici simțeau cum pierd teren, așa că au pre­luat o teorie sug­er­ată dis­cret prin mass-media: dom'ne — ziceau ei — tre­buie să‑i votăm tot pe ăștia ai lui Ili­escu, că s‑au sătu­rat, ăilalți, dacă vin la put­ere, se pun pe furat că‑s flămânzi… mai bine stăm cu ăștia, că ăștia s‑au sătu­rat deja!

Mi-am amintit de teo­ria asta citind despre Nicușor Dan, can­di­datul inde­pen­dent la primăria Cap­i­talei. Mă uitam la el și mă gân­deam că are o fig­ură de om cin­stit, de băiat cuminte, care și‑a văzut de școală și de fam­i­lie. Cum o să reziste el în primărie? Mi-am făcut socoteala rapid că n‑are rost să fie votat, pen­tru că îl va mânca de viu toată funcționărimea de acolo, for­mată din indi­vizi ver­sați în tra­sul sfo­rilor și aran­jatul ploilor. Nu mai zic de con­sil­iul gen­eral, for­mat cu sig­u­ranță de oamenii par­tide­lor politice. Dar mi-am dat seama că am căzut în cap­cana mod­u­lui de gândire al fes­eniștilor din '96: de ce să punem un om nou, mai bine îi păstrăm pe cei vechi, măcar pe ei îi știm, ne-am obiș­nuit cu ei…

Toți avem difi­cultăți în a accepta schim­barea — e în firea umană. Dar atunci când ceva nu merge bine, se pre­supune că ar tre­bui să îți depășești repul­sia față de schim­bare și să îndrepți lucrurile. De câteva sute de ani românii au amâ­nat necon­tenit schim­barea (citește rev­oluția), dobândind în timp o filo­zofie de non-combat, de colab­o­rațion­ism vino­vat cu stăpânii, fie că au fost de-ai pămân­tu­lui, fie că au fost venetici. Capul ple­cat, sabia nu‑l taie. Și puține capete au căzut tăi­ate în isto­ria noas­tră, pen­tru că au avut îndrăneala să nu se plece. Noi, ceilalți, ne-am mulțu­mit să privim în pământ și să ne amintim de eroii altor vre­muri, pe care i‑am ridi­cat în slăvi pen­tru a ne mângâia orgoli­ile rănite. Să nu ne mințim: în '89 dacă nu era regia deja orga­ni­zată, eram și acum comu­niști. Pen­tru că mămăliga românească nu explodează. Pen­tru că avem o ade­vărată vocație pen­tru status-quo. Pen­tru că — așa cum spunea Liiceanu  — vocația noas­tră națion­ală este încre­menirea în proiect.

Măcar din nevoia de a nu mai fi cei cu capul ple­cat, să admitem că improb­a­bil­i­tatea unei schim­bări în bine nu tre­buie să îi anuleze șansele de a se pro­duce. În numele meu, ca o reparație pen­tru lipsa mea de încredere și sper­anță, pun aici clipul elec­toral al lui Nicușor Dan și vă îndemn să‑l priv­iți prin ochii schim­bării nece­sare, nu ai celei posi­bile.

Și dacă are vreo impor­tanță, alții sunt hotărâți să‑l voteze.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    A vota Nicu­sor Dan aproape ca echivaleaza cu optiunea de a resp­inge toti can­di­datii in bloc, adica ceea ce prop­uneai ante­rior! Un sem­nal.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu