De obi­cei, când vor­bești cu un ro­mân des­pre ca­pi­ta­lism și de­mo­cra­ție, te iz­bește ade­sea cre­dința lui pro­fundă în aceste te­o­rii. Cei mai mulți din­tre noi nu sunt încă dis­puși să ad­mită că s‑ar pu­tea să fie o pro­blemă cu ele, așa că orice con­struc­ție – fie ea și ipo­te­tică — care nu por­nește de la prin­ci­pi­ile de­mo­cra­ției ca­pi­ta­liste este res­pinsă din start. Mo­ti­vul cel mai des in­vo­cat este ina­pli­ca­bi­li­ta­tea: alt­ceva nu se poate, alt­ceva nu a func­țio­nat (și aici vine in­e­vi­ta­bil exem­plul co­mu­nis­mu­lui), prin­ci­pi­ile as­tea poate sunt proaste, dar sunt sin­gu­rele care func­țio­nează. În con­se­cință sin­gura al­ter­na­tivă re­a­listă este să câr­pim sis­te­mul ac­tual, să‑l re­pa­răm și să‑l uti­li­zăm în con­ti­nu­are. În fond ăsta e și me­sa­jul Uniu­nii Eu­ro­pene – aus­te­ri­tate, eco­no­mi­sire, par­ci­mo­nie. Ok, ăsta e pe­te­cul cu care ne câr­pim deo­cam­dată, dar ce fa­cem pen­tru vi­i­tor? La această în­tre­bare ni­meni nu vrea să în­cerce să răs­pundă.

Des­pre lip­su­rile de­mo­cra­ției am mai spus aici. Dar v‑ați gân­dit vreo­dată că s‑ar pu­tea să fim atât de ab­sor­biți de zu­m­ze­tul ca­pi­ta­lis­mu­lui în­cât să nu ne dăm seama ce ca­rențe ma­jore are? Și că au în­ce­put să fie tot mai evi­dente pen­tru ci­neva care nu pri­vește eco­no­mia mo­dernă ca pe o ma­și­nă­rie per­fectă, ci ca pe o ju­că­rie stri­cată? Am dat peste o scurtă pre­zen­tare a unei sâr­bo­aice – Re­nata Sa­lecl – care vor­bește des­pre pa­ra­do­xul ale­ge­ri­lor. Pen­tru că până la urmă ca­pi­ta­lis­mul are drept com­bus­ti­bil ale­ge­rile pe care le fa­cem: ale­gem un pro­dus și nu al­tul, ceea ce duce la com­pe­ti­ție, deci la ca­li­tate, deci la pro­gres eco­no­mic. Ca­pi­ta­lis­mul spune că viața noas­tră e mai bună când pu­tem alege con­form do­rin­țe­lor noas­tre, ori­cât de di­verse ar fi ele, că noi, ca fi­ințe umane, sun­tem mai îm­pli­niți prin po­si­bi­li­ta­tea ale­ge­rii. Doamna Sa­lecl are un unghi de abor­dare di­fe­rit.

M‑a iz­bit mai ales afir­ma­ția că oa­me­nii sunt oa­re­cum pa­ra­li­zați din punct de ve­dere so­cial – fro­zen, cum zice Re­nata Sa­lecl – din ca­uza mul­ti­tu­di­nii de ale­geri pe care tre­buie s‑o facă la fi­e­care pas, ceea ce le in­duce o formă de pa­ci­fism. Con­cen­trați per­ma­nent la ce fel de ia­urt să cum­pă­răm, la ce pri­mar să ale­gem sau la ce fel de do­tări să aibă ma­șina pe care ne‑o do­rim, ui­tăm să ne pu­nem în­tre­bă­rile esen­ți­ale și ast­fel să pro­gre­săm ca so­ci­e­tate. Sun­tem oa­re­cum ane­ste­zi­ați, deci cu­minți. Rit­mul ame­ți­tor al con­su­ma­to­ris­mu­lui ne ține ocu­pați, dându-ne sen­ti­men­tul an­xios că dacă nu ne gră­bim, dacă nu aler­găm tot mai re­pede, vom pu­tea face mai pu­ține ale­geri. Și mai ales nu vom mai pu­tea să le fa­cem pe cele ide­ale. Că vom pierde oport­u­ni­tăți pe care al­ții le-ar pu­tea fruc­ti­fica. Iar în ca­pi­ta­lism lo­cul doi nu există.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    În­ving­ă­to­rul ia to­tul.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.