Nea­mul Sa­mur­ca­și­lor îmi era cu to­tul ne­cu­nos­cut. Is­to­ria lor nu mi se în­fă­ți­șase până acum în nici una din prea pu­ți­nele mele lec­turi, așa că am pri­vit de­nu­mi­rea mâ­năs­ti­rii din Cio­ro­gârla ca pe o cu­ri­o­zi­tate. Aflând în­tâm­plă­tor de exis­tența ei, am pro­fi­tat de după-ami­aza de sâm­bătă pen­tru a‑mi com­pleta pe­re­gri­nă­rile în ju­rul Bu­cu­rești­u­lui cu acest obiec­tiv. M‑am co­dit pu­țin cu ochii că­tre ce­rul no­ros. Prog­no­zele me­teo pă­reau ceva mai pri­e­te­noase și pen­tru că nu se anun­țau ploi am ho­tă­rât să mergem.

Mai în­tâi m‑am în­tre­bat des­pre nu­mele cti­to­ri­lor – sa­mu­rul (sau zi­be­lina) este un neam de jder de prin Asia, cu­nos­cut mai ales pen­tru fru­mu­se­țea blă­ni­ței sale. Se prea poate ca bo­ie­rii Sa­mur­caș să fie ori­gi­nari din Asia, poate neam de cu­mani, din cei des­pre care Neagu Dju­vara spune că ne-au fost în­tâi stă­tă­tori în frun­tea obș­ti­lor mun­te­nești și mol­do­ve­nești. Greu de spus. Am că­u­tat mai multe in­for­ma­ții, dar ni­mic foarte re­le­vant nu mi‑a ie­șit în cale. Des­tul îmi pare însă fapta lor de a lăsa nouă o zi­dire care a dă­i­nuit două ve­a­curi. Pen­tru aceasta me­rită o re­ve­rență și un gând pios la mor­min­tele lor, aflate de o parte și de alta a bisericii.

Dru­mul e ușor de gă­sit – apu­cați pe autos­trada spre Pi­tești și abia ce tre­ceți de Car­re­four că ve­deți spre dreapta un in­di­ca­tor că­tre Cio­ro­gârla. Șo­seaua are un tra­seu oa­re­cum cu­rios: se în­toarce la 1800, tra­ver­sează autos­trada pe de­de­subt, apoi se în­toarce iar 1800, mer­gând pa­ra­lel cu dru­mul spre Pi­tești. Ur­mați dru­mul îna­inte, lă­sându-vă pur­tați de as­falt prin­tre ca­sele co­mu­nei, în timp ce vă dis­tan­țați ușor de autos­tradă. După ce tre­ceți peste un râu – e Cio­ro­gârla – mai mer­geți vreo două sute de me­tri și pri­viți spre stânga, unde veți ve­dea o stradă as­fal­tată. Apu­cați pe ea și la nici cinci sute de me­tri dați de zi­du­rile mânăstirii.

Mâ­năs­ti­rea Sa­mur­că­șești ne‑a mi­rat de la bun în­ce­put – este re­mar­ca­bil de fru­moasă și de bine gos­po­dă­rită. A fost cti­to­rită la 1808 de bo­ie­rul Con­stan­tin Sa­mur­caș, nu foarte te­me­i­nic se pare, pen­tru că a fost grav afec­tată de cu­tre­mu­rul din 1838. Până la vre­mea aceea însă, în mar­tie 1821, Tu­dor Vla­di­mi­rescu și pan­du­rii săi se pare că au po­po­sit pe acolo. Cti­to­rul era fu­git din ca­lea Ete­riei la Bra­șov, dim­pre­ună cu Gri­gore Brân­co­veanu, Ior­da­che și Gri­gore Fi­li­pescu și con­su­lul rus din vre­mea aceea – Ale­xandr Pini — după ce în­cer­case îna­inte de ve­ni­rea pan­du­ri­lor să‑i oprească prin ne­go­ci­eri din mar­șul lor că­tre Bu­cu­rești. Tu­dor s‑a oprit la mâ­năs­tire și a stat de taină cu sta­re­țul, apoi a dis­cu­tat cu Di­nicu Go­lescu, re­pre­zen­tan­tul bo­ie­ri­lor. Se pare că tot aici epi­sco­pul Ila­rion al Ar­ge­șu­lui a ofi­ciat slu­jba de odihnă a su­fle­tu­lui lui Tu­dor Vla­di­mi­rescu, după uci­de­rea sa în ul­ti­mele zile ale lui mai 1821.

Cum spu­neam, bi­se­rica și chi­li­ile au fost afec­tate de cu­tre­mu­rul din 1838. Prin 1845 un ne­pot al cti­to­ru­lui se ocupă de re­fa­ce­rea mâ­năs­ti­rii, dar abia în 1870 este sfin­țită, după ce Ghe­or­ghe Tă­tă­răscu ter­mină pic­tura in­te­ri­oară. Ur­mează o pe­ri­oadă fastă pen­tru mâ­năs­tire, cur­mată însă dra­ma­tic de in­cen­diul din 1914, apoi de dis­tru­ge­rile pro­duse de cu­tre­mu­rul din 1940. Pic­tura lui Tă­tă­răscu a fost, din ne­fe­ri­cire, dis­trusă. Doar două icoane se pare că au su­pra­vie­țuit. În schimb, mi­ra­cu­los, ca­ta­pe­teasma bi­se­ri­cii – cea ori­gi­nală din 1808 — a scă­pat din in­cen­diu. Are o lă­țime ne­o­biș­nu­ită pen­tru bi­se­ri­cile ro­mâ­nești, care de obi­cei strâm­tează al­ta­rul prin zi­du­rile na­o­su­lui care se adună, în­con­ju­rând par­țial bolta centrală.

În 1944 ose­min­tele lui Ale­xan­dru Ioan Cuza au po­po­sit aici pen­tru scurt timp în dru­mul spre Cur­tea de Ar­geș. De ase­me­nea moaș­tele Sfin­tei Pa­ras­chi­eva au fost as­cunse pen­tru câ­teva luni aici, în tim­pul răz­bo­i­u­lui. Is­to­ria mâ­năs­ti­rii este bo­gată, după cum ve­deți, așa că a fost re­pic­tată de Ghe­or­ghe Po­pescu în stil ne­o­bi­zan­tin, iar din 2007 se află în pro­ces de în­tre­ți­nere. La in­trare, pe par­tea dreaptă, se află o re­pre­zen­tare a Ju­de­că­ții de Apoi foarte ex­pli­cită și în­so­țită de des­cri­eri de­ta­li­ate ale pă­ca­te­lor care duc la pier­de­rea su­fle­tu­lui. Din pă­cate ba­te­ria apa­ra­tu­lui meu foto m‑a lă­sat după câ­teva poze și a tre­buit să con­ti­nui cu un te­le­fon, nu foarte per­for­mant în ma­te­rie de fotografie.

La ple­care am tre­cut prin ma­ga­zi­nul de la in­tra­rea în mâ­năs­tire unde am gă­sit za­cuscă, pastă de ro­șii și si­rop fă­cut în mâ­năs­tire. Le-am și gus­tat acasă și pot să spun că au gus­tul acela al con­ser­ve­lor fă­cute în gos­po­dă­ri­ile ță­ră­nești. Din toate mo­ti­vele de mai sus vă in­demn ca atunci când aveți câ­teva cea­suri li­bere, să dați o fugă la Cio­ro­gârla. Nu veți regreta.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Iată că truda mă­i­cu­ţe­lor în ate­li­ere de­mon­strează vir­tu­ţile co­me­rţu­lui, pe când co­me­rţul cu acas­tiste poate duce, vai, la acel aer co­mer­cial care ne în­de­păr­tează ire­me­di­a­bil. Nu mai po­me­nim aici lo­cul cu pricina.
    Şi eu am fă­cut, în we­e­kend, si­rop de mentă şi si­rop de soc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.