Neamul Samurcașilor îmi era cu totul necunoscut. Istoria lor nu mi se înfățișase până acum în nici una din prea puținele mele lecturi, așa că am privit denumirea mânăstirii din Ciorogârla ca pe o curiozitate. Aflând întâmplător de existența ei, am profitat de după-amiaza de sâmbătă pentru a‑mi completa peregrinările în jurul Bucureștiului cu acest obiectiv. M‑am codit puțin cu ochii către cerul noros. Prognozele meteo păreau ceva mai prietenoase și pentru că nu se anunțau ploi am hotărât să mergem.
Mai întâi m‑am întrebat despre numele ctitorilor – samurul (sau zibelina) este un neam de jder de prin Asia, cunoscut mai ales pentru frumusețea blăniței sale. Se prea poate ca boierii Samurcaș să fie originari din Asia, poate neam de cumani, din cei despre care Neagu Djuvara spune că ne-au fost întâi stătători în fruntea obștilor muntenești și moldovenești. Greu de spus. Am căutat mai multe informații, dar nimic foarte relevant nu mi‑a ieșit în cale. Destul îmi pare însă fapta lor de a lăsa nouă o zidire care a dăinuit două veacuri. Pentru aceasta merită o reverență și un gând pios la mormintele lor, aflate de o parte și de alta a bisericii.
Drumul e ușor de găsit – apucați pe autostrada spre Pitești și abia ce treceți de Carrefour că vedeți spre dreapta un indicator către Ciorogârla. Șoseaua are un traseu oarecum curios: se întoarce la 1800, traversează autostrada pe dedesubt, apoi se întoarce iar 1800, mergând paralel cu drumul spre Pitești. Urmați drumul înainte, lăsându-vă purtați de asfalt printre casele comunei, în timp ce vă distanțați ușor de autostradă. După ce treceți peste un râu – e Ciorogârla – mai mergeți vreo două sute de metri și priviți spre stânga, unde veți vedea o stradă asfaltată. Apucați pe ea și la nici cinci sute de metri dați de zidurile mânăstirii.
Mânăstirea Samurcășești ne‑a mirat de la bun început – este remarcabil de frumoasă și de bine gospodărită. A fost ctitorită la 1808 de boierul Constantin Samurcaș, nu foarte temeinic se pare, pentru că a fost grav afectată de cutremurul din 1838. Până la vremea aceea însă, în martie 1821, Tudor Vladimirescu și pandurii săi se pare că au poposit pe acolo. Ctitorul era fugit din calea Eteriei la Brașov, dimpreună cu Grigore Brâncoveanu, Iordache și Grigore Filipescu și consulul rus din vremea aceea – Alexandr Pini — după ce încercase înainte de venirea pandurilor să‑i oprească prin negocieri din marșul lor către București. Tudor s‑a oprit la mânăstire și a stat de taină cu starețul, apoi a discutat cu Dinicu Golescu, reprezentantul boierilor. Se pare că tot aici episcopul Ilarion al Argeșului a oficiat slujba de odihnă a sufletului lui Tudor Vladimirescu, după uciderea sa în ultimele zile ale lui mai 1821.
Cum spuneam, biserica și chiliile au fost afectate de cutremurul din 1838. Prin 1845 un nepot al ctitorului se ocupă de refacerea mânăstirii, dar abia în 1870 este sfințită, după ce Gheorghe Tătărăscu termină pictura interioară. Urmează o perioadă fastă pentru mânăstire, curmată însă dramatic de incendiul din 1914, apoi de distrugerile produse de cutremurul din 1940. Pictura lui Tătărăscu a fost, din nefericire, distrusă. Doar două icoane se pare că au supraviețuit. În schimb, miraculos, catapeteasma bisericii – cea originală din 1808 — a scăpat din incendiu. Are o lățime neobișnuită pentru bisericile românești, care de obicei strâmtează altarul prin zidurile naosului care se adună, înconjurând parțial bolta centrală.
În 1944 osemintele lui Alexandru Ioan Cuza au poposit aici pentru scurt timp în drumul spre Curtea de Argeș. De asemenea moaștele Sfintei Paraschieva au fost ascunse pentru câteva luni aici, în timpul războiului. Istoria mânăstirii este bogată, după cum vedeți, așa că a fost repictată de Gheorghe Popescu în stil neobizantin, iar din 2007 se află în proces de întreținere. La intrare, pe partea dreaptă, se află o reprezentare a Judecății de Apoi foarte explicită și însoțită de descrieri detaliate ale păcatelor care duc la pierderea sufletului. Din păcate bateria aparatului meu foto m‑a lăsat după câteva poze și a trebuit să continui cu un telefon, nu foarte performant în materie de fotografie.
La plecare am trecut prin magazinul de la intrarea în mânăstire unde am găsit zacuscă, pastă de roșii și sirop făcut în mânăstire. Le-am și gustat acasă și pot să spun că au gustul acela al conservelor făcute în gospodăriile țărănești. Din toate motivele de mai sus vă indemn ca atunci când aveți câteva ceasuri libere, să dați o fugă la Ciorogârla. Nu veți regreta.
12:05
Iată că truda măicuţelor în ateliere demonstrează virtuţile comerţului, pe când comerţul cu acastiste poate duce, vai, la acel aer comercial care ne îndepărtează iremediabil. Nu mai pomenim aici locul cu pricina.
Şi eu am făcut, în weekend, sirop de mentă şi sirop de soc.