A trecut și Eurovision 2012. Așa cum îmi imaginam, n‑am făcut mare brânză pe-acolo – ar fi fost greu cu o piesă pe care Associated Press a caracterizat‑o destul de acid, dar realist: degajă un fel de frenezie țigănească. Cam ăsta e adevărul, cu sublinirea că sintagma “un fel de” arată că piesa e sub nivelul muzical al unei piese țigănești autentice. Nu ne-am prezentat cu ceva specific românesc, nici cu ceva de calitate, nu meritam deci mai mult. Lecția din 2009, când la Moscova o piesă oarecum similară (The Balkan girls) lua locul 19, nu ne‑a învățat nimic. Și nici nu putem spera la ceva mai bun când selecția e făcută de un public care gustă în mod majoritar manele, iar caricaturi precum Costi Ioniță trec drept compozitori.
Impresia mea este că întregul concept al piesei a fost bazat pe o șmechereală superficială: un ritm de manea-pop cu influențe de latino și un videoclip cu imagini specifice țărilor arabe. Probabil calculele au fost așa: o dezbrăcăm nițel pe Elena ca să primim voturi pe criteriul ăsta (s‑a și insistat în presa românească asupra aspectului fizic al Elenei, avansându-se chiar ideea că e cea mai frumoasă din concurs – e într-adevăr frumoasă, dacă stabilim ca standard pițipoancele de Bamboo), luăm puncte din țările unde avem mulți români și încercăm să smulgem niște puncte de la țările orientale – Azerbaidjan, Turcia, Grecia, Cipru, poate Armenia. Calculele au funcționat parțial. Am luat niște prăpădite de puncte de la aceste țări, dar calitatea foarte slabă a piesei nu ne‑a adus nimic de la celelalte țări.
UPDATE: Uite că nu‑s singurul nebun care zice că piesa aia n‑avea ce căuta la Eurovision!
* * *
Lucian Bute și‑a încasat‑o. Nici n‑aveți idee de când aștept asta și ce mult mă bucur că în sfârșit s‑a întâmplat. Citeam în presă că Bute își alege intenționat adversari slabi, ca să‑i caftească zdravăn și să-și construiască astfel o legendă de invincibil. Dar mă uitam la figura lui când mai dădea câte un interviu pe la vreo televiziune – avea automulțumirea aia specific românească, superficialitatea noastră națională care ne împinge să ne supraestimăm de îndată ce am obținut o performanță cât de mică, în loc să năzuim spre mai mult. E vorba, ca și în fotbal, de caracterul celor care ajung să practice acest sport – mardeiași și golănași de cartier, care sunt obișnuiți de mici să încaseze palme și dupace și să-și facă loc în viață cu pumnul. Ajunși în sălile de box nu sunt reeducați decât rareori de un antrenor serios (poate cazul lui Doroftei, care e din cu totul alt aluat) și ajung să fie doar stimulați să fie aroganți, oportuniști și agresivi.
Cam asta e impresia mea despre Bute și de aceea mă bucur că i‑a șters cineva de pe moacă zâmbetul ăla de șmecher suficient. Poate așa are șansa să se întoarcă la muncă, la antrenamentele dure și să demonstreze că are stofă de campion. Pentru că nu de șmecheri avem nevoie ca modele – sunt destui din ăștia prin parlament, prin guvern și prin primării – ci de oameni care prin muncă stăruitoare, prin umilitate și modestie ajung să-și demonstreze valoarea.
* * *
Cu câteva zile înainte am auzit că Mutu ar putea reveni în România. Mi-am amintit de el și m‑am gândit ce ratat a devenit acest jucător, numit cândva Briliantul. Ca și în cazul lui Bute, dar și al altor zeci sau sute de jucători de fotbal, Mutu a uitat că doar munca și seriozitatea te mențin în top ca sportiv. A ales calea ușoară a vedetei talentate, dar inconstante, care își face o faimă din petrecerile prin cluburi, femeile cu care se afișează și mașinile în care se plimbă. Povestea cocainei din vremea când juca pentru Chelsea nu l‑a învățat minte – eu așa am sperat atunci – a continuat să facă tâmpenii după tâmpenii, ajungând mereu în vizorul presei de scandal și al oamenilor legii. Mutu este un ratat și susțin acest verdict dur prin distanța enormă dintre ce ar fi putut fi și ceea ce este.
La 33 de ani cariera lui s‑a încheiat. Tot ce mai poate acum să facă e să acumuleze niște bani, pentru că îl așteaptă vremuri grele în față. Mă aștept să auzim peste vreo zece ani că a fost arestat pentru nu știu ce panglicărie sau scandal provocat prin vreun club. Trecerea de la statutul de vedetă la cel de pensionar sportiv va fi dificil pentru orgoliul lui. Mă gândesc la Hagi – care a devenit tot mai bun spre finalul carierei – și la nereușitele lui ca antrenor și-mi dau seama că pentru Mutu va fi de o mie de ori mai complicat. Pentru că Hagi, nefiind român ci macedonean, are în sângele lui valorile respectului față de familie și muncă. N‑o fi super deștept și educat, dar are un bun simț care l‑a ținut departe de șmecherelile specifice fotbalului românesc. Și din acest punct de vedere e un model pentru alți sportivi.
* * *
Trei șmecherii, toate trei eșuate. Încă o lecție pentru noi, românii, că nu asta e calea spre succesul durabil. Nu-mi iese din minte imaginea unui fotbalist german dintr-un meci important – se întâmpla cu mai mulți ani în urmă, nu-mi amintesc exact ce meci și ce miză era. Echipa germană conducea cu vreo două goluri diferență, cred că era 3–1 pentru ei. Un cameraman a adus în prim-plan chipul unuia dintre fotbaliștii acestei echipe, cu doar câteva minute înainte de finalul meciului. Era practic imposibil să mai piardă meciul. Dar figura acestui om exprima atâta indârjire, atâta determinare și concentrare, încât ai fi zis că victoria lor atârnă de un fir de ață. Câteva clipe mai târziu s‑a fluierat finalul partidei – germanii învingeau și se bucurau împreună în mijlocul terenului. Același jucător râdea acum din toată inima, îmbrățișându-se cu coechipierii lui.
Cred că asta lipsește românilor, în fotbal și în viața de zi cu zi: îndârjirea și determinarea de a reuși, încăpățânarea de a deveni și mai bun. Până când nu le vom avea, vom rămâne doar o mulțime de simpli consumatori.
23:05
E cam greu să n‑auzi de ei zilele astea, din păcate
9:05
M‑am consolat cu Flavius Koczi — aur la sărituri şi cu Cristian Mungiu şi fetele la Cannes: cel mai bun scenariu, cea mai bună interpretare feminină. Bravo lor! Şi mi‑a părut rău de Camelia Potec. De-ăştia de mai sus, să n‑aud.