Exhibiționiștii

De la bun început vă măr­turis­esc că nu sunt un critic avizat de artă con­tem­po­rană. Se prea poate să nu înțe­leg eu cum devine tre­aba cu tend­ințele astea de ultimă oră în materie de sculp­tură și butaforie artis­tică. Îmi cer scuze pen­tru ter­menul scenografic, dar zău că nu știu cum se cheamă activ­i­tatea de reprezentare artis­tică a unor idei prin car­toane, sfori, pânze și sârme. Vă invit însă într‑o incur­si­une de ama­tor prin lumea lucrărilor expuse pe soclul sta­tuii lui Lenin, cel din fața Casei Pre­sei Libere.

* * *

Totul a început prin 2010 cu o lucrare care s‑a numit "Fresca eroului munci­tor cap­i­tal­ist".

Artis­tul ne zice așa: "Fresca este un rapel, peste timp, la fos­tele imag­ini oma­giale comu­niste din Româ­nia, care elo­giau eroii cla­sei munci­toare. Sunt prezen­taţi noii eroi înreg­i­men­taţi în con­strucţia unui nou sis­tem social care sunt supuşi unui nou set de val­ori. Noile con­cepte vehic­u­late sunt job-ul, Mall-ul, gadget-ul, maşina sau vila ca semn al statu­tu­lui social. […] Proiec­tul nu doreste să pună în bal­anţă sau să com­pare sis­teme sociale ci, prin apropierea lor să pună în evi­denţă punctele nevral­gice ale sis­temu­lui cap­i­tal­ist, în gen­eral, şi al alcă­tuirii lui în cheie românească, în spe­cial". Ideea e intere­santă, realizarea e con­ster­nantă. Sunt patru panouri și un moț pe soclu. Unde e arta aici? Cred că, dacă mobi­lizez niște puști din Pan­te­limon care se pri­cep la graf­fiti, aș putea pro­duce cam trei opere din astea pe zi.

* * *

A doua lucrare s‑a numit "Rechinii roșii".

Iată ce ne spune crit­ica de artă: „Rechinii roșii este un dis­curs ironic la adresa situ­ației politice de după căderea comu­nis­mu­lui în țările din Europa de Est". Pe bune? Bine că am aflat, pen­tru că eu cre­deam că e vorba de niște bucăți de pânză agățate pe niște sârme. Cum e viața asta — treci pe lângă artă și nu-ți dai seama…

* * *

A treia lucrare a fost una despre care a curs nițică cerneală la vre­mea aceea. Se numește "Visul româ­nesc".

Pe site-ul ded­i­cat eveni­men­tu­lui, autorii au avut totuși decența (pe care o salut) de a recunoaște că nu e vorba de o lucrare artis­tică, ci de un obiect, prin inter­mediul căruia au vrut să comu­nice o idee. Val­iza cu care românul pleacă cu cățel, cu pur­cel, cu prazul ieșind din ea și cu cov­rigul care se pre­supune că provine din coada câinelui — asta s‑ar zice că e aspi­rația noas­tră națion­ală. Trist, ca și ideea de a expune asta de ziua națion­ală.

* * *

 A urmat "Scîn­teia".

Despre această capodop­eră n‑am reușit să aflu mai nimic, doar că face parte dintr‑o serie de lucrări numită "Gibral­tar Ultra­per­iferic Art Cor­ner". Ultra­per­iferic art se referă prob­a­bil la locul lucrării din punct de vedere artis­tic. Gibral­tar nu vă zic de unde vine, pen­tru că e evi­dent. Nu?

* * *

 "Unde sun­tem?" a fost prima lucrare care a impli­cat nițică muncă.

Bănui­esc că a fost nevoie de niște fierari-betoniști, niște ipsosari și vreo doi lăcă­tuși. Artis­tul a redat într‑o manieră pro­prie ideea că arătăm ca o găină decap­i­tată, atâr­nată într‑o col­ivie. Culoarea roșie exprimă fie ner­voz­i­tatea noas­tră, fie fap­tul că "sun­tem fierți". Sau, prin cuvin­tele artis­tu­lui: "Lungile decenii ale sub­jugării comu­niste şi actualele interese politice exce­sive au creat un român care şi‑a pier­dut iden­ti­tatea, balansându-se între val­ori inex­is­tente şi tradiţii pier­dute". Mie mi se pare că ideea artis­tică nu mai avea nevoie de nici o clar­i­fi­care, pen­tru că reiese clar din lucrare, așa cum oricine și-ar da seama de la prima privire.

* * *

După ce col­ivia a fost dată jos, am putut toți admira "Mon­u­men­tul beton".

Artis­tul zice că "seri­al­i­tatea betonu­lui este seri­al­i­tatea spir­i­t­u­lui egal­i­tarist pro­pus de şabloanele vizuale ale comu­nis­mu­lui în Româ­nia: Casa Scân­teii, sta­tuia lui Lenin, Casa Poporu­lui. În faţa mare­lui mon­u­ment de beton, clasa munci­toare era sedusă să exper­i­menteze rev­oluţia până la ultimele ei con­secinţe: lumpen-proletariatul şi înfometarea sub toate formele fiz­ice şi spir­i­tuale. Betonul este şablonul comu­nist care schimbă seman­tica locuirii cu cea a înlocuirii". Foarte com­plex, foarte int­elec­tual. Eu aș fi zis că e o bucată de pânză gri cu niște fer­e­stre dese­n­ate pe ea, dar se vede tre­aba că nu pri­cep mesajul. O să mă duc prin Mil­i­tari, printre blocurile de beton, să-mi obișnui­esc ochii cu arta.

* * *

Am putut admira apoi "Som­nul lui Lenin".

„De când a fost ridi­cat de pe soclu (1990), Lenin a fost plim­bat timp de 21 de ani între Piaţa Pre­sei Libere, Com­bi­natul Fon­du­lui Plas­tic şi gră­d­ina Palat­u­lui Mogoşoaia, până când a fost garat de către Ioana Cio­can într-un locaş dos­nic (2011). Se vede, însă, că nu i‑a plă­cut să rămână acolo, drept care s‑a întors să tragă un pui de somn pe treptele glo­riei apuse. O fi visând de bine? Oare un muzeu al comu­nis­mu­lui l‑ar ajuta să ajungă din nou în picioare?", se între­abă artis­tul. Nu știu care o fi fost răspun­sul, dar este clar că val­oarea artis­tică a unei sta­tui din plas­tic, așezată pe burtă pre­cum o rățușcă în cadă, ne va urmări multă vreme de acum încolo.

* * *

 De departe favorita mea este "Hand­gun".

Motivul pen­tru care îmi place așa de mult este că n‑am înțe­les abso­lut deloc care e mesajul. M‑am gân­dit că o fi un apropo la felul în care ridică ele­vii mâna la școală ca să răspundă… da' nu prea cred. O fi o aluzie că tre­buie să avem și la picioare degete mai lungi… nici asta nu cred să fie. E crip­tic rău, nenicule! Artă, nu jucărie.

* * *

În fine ajungem al zilele noas­tre. De curând putem admira "Melt­ing".

Observ cum trep­tat am alunecat către mesajul inter­național — lucrările au început să aibă nume în engleză. Totuși artis­tul ne lămurește și pe limba noas­tră: "Melt­ing aduce în dis­cuție tre­cu­tul recent și modul în care este per­ceput de con­tem­po­rani. De prea multe ori, pen­tru cei care au trăit în peri­oda comu­nistă, bru­tal­itea și urâțe­nia tre­cu­tu­lui colec­tiv este anu­lată și estom­pată de amintirea duioasă a unui tre­cut per­sonal, a unei tinereți pier­dute. Pen­tru cei care s‑au năs­cut după destră­marea regimu­lui comu­nist, acesta pare de prea multe ori doar un capi­tol trist, dar încheiat din isto­ria aces­tei țări, fără legă­tură cu prezen­tul sau cu viitorul". Recunosc că privind capod­opera simt cu put­ere amintirea duioasă a tre­cu­tu­lui. Pen­tru că în tre­cut arta avea legă­tură cu esteticul.

* * *

În înțelegerea mea, o operă de artă tre­buie să vădească într-un mod estetic măies­tria artis­tu­lui respec­tiv, imor­tal­izând un eveni­ment sau o per­son­al­i­tate mem­o­ra­bilă sau trans­mițând o idee orig­i­nală, une­ori suprinză­toare, care să dev­ină un mesaj artis­tic. O operă de artă tre­buie să ne educe gus­tul pen­tru fru­mos, să ne îmbogățească ideile, sugerându-ne unghi­uri diferite de abor­dare. De aceea butafo­ria pseudo-artistică, ce infățișează ade­văruri pe care toți le trăim și ar tre­bui să le uităm, mi se pare doar o formă de exhibițion­ism artis­tic al unor indi­vizi cărora le lipsește tal­en­tul.

Iar în fața Casei Scân­teii — un mon­u­ment ce ne va aminti încă multă vreme de viz­iu­nile (pseudo)arhitectonice ale comu­nis­mu­lui — mă gân­desc că s‑ar cuveni să dăm o replică artis­tică într‑o manieră cla­sică, înălțând sta­tuia unui per­sonaj istoric anti­co­mu­nist. Cineva prop­unea să fie Sol­jenițin, toc­mai pen­tru că tot rus ca și Lenin. De ce nu?!

 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu