Exhibiționiștii

De la bun în­ce­put vă măr­tu­ri­sesc că nu sunt un cri­tic avi­zat de artă con­tem­po­rană. Se prea poate să nu în­țe­leg eu cum de­vine treaba cu ten­din­țele as­tea de ul­timă oră în ma­te­rie de sculp­tură și bu­ta­fo­rie ar­tis­tică. Îmi cer scuze pen­tru ter­me­nul sce­no­gra­fic, dar zău că nu știu cum se cheamă ac­ti­vi­ta­tea de re­pre­zen­tare ar­tis­tică a unor idei prin car­toane, sfori, pânze și sârme. Vă in­vit însă într‑o in­cur­siune de ama­tor prin lu­mea lu­cră­ri­lor ex­puse pe so­clul sta­tuii lui Le­nin, cel din fața Ca­sei Pre­sei Libere.

* * *

To­tul a în­ce­put prin 2010 cu o lu­crare care s‑a nu­mit “Fresca ero­u­lui mun­ci­tor capitalist”.

Ar­tis­tul ne zice așa: “Fresca este un ra­pel, peste timp, la fos­tele ima­gini oma­gi­ale co­mu­niste din Ro­mâ­nia, care elo­giau eroii cla­sei mun­ci­toare. Sunt pre­zen­taţi noii eroi în­re­gi­men­taţi în con­stru­cţia unui nou sis­tem so­cial care sunt su­puşi unui nou set de va­lori. No­ile con­cepte ve­hi­cu­late sunt job-ul, Mall-ul, ga­d­get-ul, ma­şina sau vila ca semn al sta­tu­tu­lui so­cial. […] Pro­iec­tul nu do­reste să pună în ba­lanţă sau să com­pare sis­teme so­ci­ale ci, prin apro­pi­e­rea lor să pună în evi­denţă punc­tele ne­vral­gice ale sis­te­mu­lui ca­pi­ta­list, în ge­ne­ral, şi al al­că­tu­i­rii lui în cheie ro­mâ­nească, în spe­cial”. Ideea e in­te­re­santă, re­a­li­za­rea e con­ster­nantă. Sunt pa­tru pa­no­uri și un moț pe so­clu. Unde e arta aici? Cred că, dacă mo­bi­li­zez niște puști din Pan­te­li­mon care se pri­cep la gra­ffiti, aș pu­tea pro­duce cam trei opere din as­tea pe zi.

* * *

A doua lu­crare s‑a nu­mit “Re­chi­nii roșii”.

Iată ce ne spune cri­tica de artă: „Re­chi­nii ro­șii este un dis­curs iro­nic la adresa si­tu­a­ției po­li­tice de după că­de­rea co­mu­nis­mu­lui în ță­rile din Eu­ropa de Est”. Pe bune? Bine că am aflat, pen­tru că eu cre­deam că e vorba de niște bu­căți de pânză agă­țate pe niște sârme. Cum e viața asta — treci pe lângă artă și nu-ți dai seama…

* * *

A treia lu­crare a fost una des­pre care a curs nițică cer­ne­ală la vre­mea aceea. Se nu­mește “Vi­sul românesc”.

Pe site-ul de­di­cat eve­ni­men­tu­lui, au­to­rii au avut to­tuși de­cența (pe care o sa­lut) de a re­cu­noaște că nu e vorba de o lu­crare ar­tis­tică, ci de un obiect, prin in­ter­me­diul că­ruia au vrut să co­mu­nice o idee. Va­liza cu care ro­mâ­nul pleacă cu că­țel, cu pur­cel, cu pra­zul ie­șind din ea și cu co­vri­gul care se pre­su­pune că pro­vine din coada câi­ne­lui — asta s‑ar zice că e as­pi­ra­ția noas­tră na­țio­nală. Trist, ca și ideea de a ex­pune asta de ziua națională.

* * *

 A ur­mat “Scîn­teia”.

Des­pre această ca­po­do­peră n‑am re­u­șit să aflu mai ni­mic, doar că face parte dintr‑o se­rie de lu­crări nu­mită “Gi­bral­tar Ul­tra­pe­ri­fe­ric Art Cor­ner”. Ul­tra­pe­ri­fe­ric art se re­feră pro­ba­bil la lo­cul lu­cră­rii din punct de ve­dere ar­tis­tic. Gi­bral­tar nu vă zic de unde vine, pen­tru că e evi­dent. Nu?

* * *

 “Unde sun­tem?” a fost prima lu­crare care a im­pli­cat nițică muncă.

Bă­nu­iesc că a fost ne­voie de niște fi­e­rari-be­to­niști, niște ip­so­sari și vreo doi lă­că­tuși. Ar­tis­tul a re­dat într‑o ma­nieră pro­prie ideea că ară­tăm ca o gă­ină de­ca­pi­tată, atâr­nată într‑o co­li­vie. Cu­loa­rea ro­șie ex­primă fie ner­vo­zi­ta­tea noas­tră, fie fap­tul că “sun­tem fi­erți”. Sau, prin cu­vin­tele ar­tis­tu­lui: “Lun­gile de­ce­nii ale su­b­ju­gă­rii co­mu­niste şi ac­tu­a­lele in­te­rese po­li­tice ex­ce­sive au creat un ro­mân care şi‑a pier­dut iden­ti­ta­tea, ba­lansându-se în­tre va­lori in­e­xis­tente şi tra­di­ţii pier­dute”. Mie mi se pare că ideea ar­tis­tică nu mai avea ne­voie de nici o cla­ri­fi­care, pen­tru că re­iese clar din lu­crare, așa cum ori­cine și-ar da seama de la prima privire.

* * *

După ce co­li­via a fost dată jos, am pu­tut toți ad­mira “Mo­nu­men­tul beton”.

Ar­tis­tul zice că “se­ria­li­ta­tea be­to­nu­lui este se­ria­li­ta­tea spi­ri­tu­lui ega­li­ta­rist pro­pus de şa­bloa­nele vi­zu­ale ale co­mu­nis­mu­lui în Ro­mâ­nia: Casa Scân­teii, sta­tuia lui Le­nin, Casa Po­po­ru­lui. În faţa ma­re­lui mo­nu­ment de be­ton, clasa mun­ci­toare era se­dusă să ex­pe­ri­men­teze re­vo­lu­ţia până la ul­ti­mele ei con­se­cinţe: lum­pen-pro­le­ta­ri­a­tul şi în­fo­me­ta­rea sub toate for­mele fi­zice şi spi­ri­tu­ale. Be­to­nul este şa­blo­nul co­mu­nist care schimbă se­man­tica lo­cu­i­rii cu cea a în­lo­cu­i­rii”. Foarte com­plex, foarte in­te­lec­tual. Eu aș fi zis că e o bu­cată de pânză gri cu niște fe­res­tre de­se­nate pe ea, dar se vede treaba că nu pri­cep me­sa­jul. O să mă duc prin Mi­li­tari, prin­tre blo­cu­rile de be­ton, să-mi obiș­nu­iesc ochii cu arta.

* * *

Am pu­tut ad­mira apoi “Som­nul lui Lenin”.

„De când a fost ri­di­cat de pe so­clu (1990), Le­nin a fost plim­bat timp de 21 de ani în­tre Pi­aţa Pre­sei Li­bere, Com­bi­na­tul Fon­du­lui Plas­tic şi gră­dina Pa­la­tu­lui Mo­goşoaia, până când a fost ga­rat de că­tre Ioana Cio­can într-un lo­caş do­s­nic (2011). Se vede, însă, că nu i‑a plă­cut să rămână acolo, drept care s‑a în­tors să tragă un pui de somn pe trep­tele glo­riei apuse. O fi visând de bine? Oare un mu­zeu al co­mu­nis­mu­lui l‑ar ajuta să ajungă din nou în pi­cioare?”, se în­treabă ar­tis­tul. Nu știu care o fi fost răs­pun­sul, dar este clar că va­loa­rea ar­tis­tică a unei sta­tui din plas­tic, așe­zată pe bu­rtă pre­cum o ră­țu­șcă în cadă, ne va ur­mări multă vreme de acum încolo.

* * *

 De de­parte fa­vo­rita mea este “Han­d­gun”.

Mo­ti­vul pen­tru care îmi place așa de mult este că n‑am în­țe­les ab­so­lut de­loc care e me­sa­jul. M‑am gân­dit că o fi un apropo la fe­lul în care ri­dică ele­vii mâna la școală ca să răs­pundă… da’ nu prea cred. O fi o alu­zie că tre­buie să avem și la pi­cioare de­gete mai lungi… nici asta nu cred să fie. E crip­tic rău, ne­ni­cule! Artă, nu jucărie.

* * *

În fine ajun­gem al zi­lele noas­tre. De cu­rând pu­tem ad­mira “Mel­ting”.

Ob­serv cum trep­tat am alu­ne­cat că­tre me­sa­jul in­ter­națio­nal — lu­cră­rile au în­ce­put să aibă nume în en­gleză. To­tuși ar­tis­tul ne lă­mu­rește și pe limba noas­tră: “Mel­ting aduce în dis­cu­ție tre­cu­tul re­cent și mo­dul în care este per­ce­put de con­tem­po­rani. De prea multe ori, pen­tru cei care au trăit în pe­ri­oda co­mu­nistă, bru­ta­li­tea și urâ­țe­nia tre­cu­tu­lui co­lec­tiv este anu­lată și es­to­m­pată de amin­ti­rea dui­oasă a unui tre­cut per­so­nal, a unei ti­ne­reți pier­dute. Pen­tru cei care s‑au năs­cut după des­tră­ma­rea re­gi­mu­lui co­mu­nist, acesta pare de prea multe ori doar un ca­pi­tol trist, dar în­che­iat din is­to­ria aces­tei țări, fără le­gă­tură cu pre­zen­tul sau cu vi­i­to­rul”. Re­cu­nosc că pri­vind ca­po­do­pera simt cu pu­tere amin­ti­rea dui­oasă a tre­cu­tu­lui. Pen­tru că în tre­cut arta avea le­gă­tură cu esteticul.

* * *

În în­țe­le­ge­rea mea, o operă de artă tre­buie să vă­dească într-un mod es­te­tic mă­ies­tria ar­tis­tu­lui res­pec­tiv, imor­ta­li­zând un eve­ni­ment sau o per­so­na­li­tate me­mo­ra­bilă sau trans­mițând o idee ori­gi­nală, une­ori su­prin­ză­toare, care să de­vină un me­saj ar­tis­tic. O operă de artă tre­buie să ne educe gus­tul pen­tru fru­mos, să ne îm­bo­gă­țească ide­ile, su­ge­rându-ne un­ghiuri di­fe­rite de abor­dare. De aceea bu­ta­fo­ria pse­udo-ar­tis­tică, ce in­fă­ți­șează ade­vă­ruri pe care toți le trăim și ar tre­bui să le ui­tăm, mi se pare doar o formă de exhi­bi­ți­o­nism ar­tis­tic al unor in­di­vizi că­rora le lip­sește talentul.

Iar în fața Ca­sei Scân­teii — un mo­nu­ment ce ne va aminti încă multă vreme de vi­ziu­nile (pseudo)arhitectonice ale co­mu­nis­mu­lui — mă gân­desc că s‑ar cu­veni să dăm o re­plică ar­tis­tică într‑o ma­nieră cla­sică, înăl­țând sta­tuia unui per­so­naj is­to­ric an­ti­co­mu­nist. Ci­neva pro­pu­nea să fie So­l­je­ni­țin, toc­mai pen­tru că tot rus ca și Le­nin. De ce nu?!

 

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: