Stăteam zilele trecute în fața calculatorului și citeam ceva. Prin ușa deschisă către grădină se auzea zgomotul monoton al ploii de afară. M‑am întrerupt o clipă din citit și m‑am gândit că de ajuns ar fi ploaia asta — o să ne acopere apa dacă tot are să toarne așa. Mă întorsesem la lectura mea când am auzit venind de afară fluieratul unei locomotive — sunetul acela pe care îl scoate la plecarea din gară — iar asta e ceva destul de rar pe linia ferată de centură a Bucureștiului, care e la câteva sute de metri depărtare. Pentru o clipă m‑am simțit transportat în alt loc, în alt timp. M‑am întors în anii de liceu, în camera mea de adolescent, la Câmpulung, unde auzeam cum ploua mărunt și exasperant peste acoperișul de tablă al casei, iar din depărtare se auzeau fluierând puținele trenuri care treceau prin gară. Am avut pentru câteva clipe nostalgia călătoriilor cu trenul.
Am petrecut multe ore din tinerețea mea în tren. Așa s‑au rânduit lucrurile într‑o vreme încât a trebuit mai mereu să parcurg distanțe mai lungi sau mai scurte. În liceu m‑am tot plimbat între Câmpulung Moldovenesc și București, cu trenul de noapte despre care îmi amintesc aerul stătut al compartimentelor în care câțiva oameni dormeau chinuit pe canapelele de mușama, cu geamul deschis în gări și inconfundabilul miros de păcură și uleiuri care însoțește orice accelerat, personal sau marfar. Apoi a fost facultatea și altă rută — Brașov — București, e drept mai scurtă, dar mai des parcursă. Primul loc de muncă m‑a dus în Pipirig și de acolo veneam cu autobuzul și apoi cu trenul — cândva am să scriu povestea acelor vremuri pe care încep să le uit pe măsură ce mă îndepărtez de ele.
Ajunsesem la un moment dat să mă satur de astfel de călătorii. Spuneam, mai în glumă, mai în serios, că atunci când îmi voi scrie memoriile se vor intitula “La mine acasă, în tren”. Viața mea s‑a schimbat apoi. De la un punct încolo și n‑a mai trebuit să călătoresc cu trenul. Doar când și când mai am nostalgia drumurilor în lungul Moldovei, cu haltele înșirate în umbra copacilor bătrâni din marginea rambleului și gările anoste, majoritatea construite în anii comuniști. Văd imaginea dealurilor Moldovei, profilându-se în depărtare, către apus și nesfârșitele câmpii vălurite către răsărit. Abia când treceam de Buzău începeam să simt Bărăganul și monotonia lui dezolantă — de fiecare dată când treceam prin Mizil îmi aminteam de ciulinii lui Panait Istrate. Ploieștiul anunța urbanizarea, care culmina apoi în Gara de Nord, gura prin care Bucureștiul te înghite pe nemestecate și apoi te scuipă depersonalizat și anonim pe trotuarele orașului.
Între timp călătoriile cu trenul s‑au schimbat. Aud că există acum trenuri private pe unele rute și că ele ar fi mult mai ieftine decât cele ale CFR-ului. M‑am mirat că e așa o diferență de prețuri și m‑am întrebat dacă e loc de ieftinire la CFR sau e doar o concurență incorectă a privaților, care merg în pierdere ca să elimine trenurile statului. Aflu că există și subvenții pentru trenurile private și mă mir — ai zice că cineva încearcă să falimenteze CFR-ul. Celebrele rute de navetiști pe care trenurile nu aveau nici o profitabilitate, mergând dintr-un oraș de provincie către un alt obscur orășel unde linia ferată se termină brusc, sunt acum exploatate de privați cu eficiență și profit. Cum s‑o explica minunea asta?
Peste toate, din când în când, dar tot mai des în ultima vreme, aud știrile despre delegația FMI care cere insistent guvernului să nu mai susțină din buget calea ferată publică, ci să o finanțeze din bilete mai scumpe. Și mă întreb ce se va întâmpla cu trenurile pe care le știam eu, când vor fi de două ori mai scumpe decât cele private. Nu pot să-mi închipui decât că vor dispărea, iar în urma lor operatorii privați vor avea mână liberă. Vor mai păstra oare biletele la fel de ieftine cum sunt acum? Greu de crezut. Și oare ce se va întâmpla cu infrastructura? Cine are să plătească pentru întreținerea și dezvoltarea ei?
Lumea se schimbă. Și oricât de bine vor arăta trenurile viitorului, oricât vor fi de confortabile și de rapide, o părticică din inima mea va tânji după melancolia nocturnă a gărilor provinciale, cu un bec chior sub care impiegatul ridică paleta, dând semnalul de plecare. Poate pentru că atunci eram mai tânăr și toate îmi păreau mai frumoase. Sau poate chiar erau, într-un anumit sens, mai frumoase.
Lasă un comentariu