Umblă vorba prin târg că după concertul din Quebec, cel din 21 iulie, Roger Waters va înceta să mai facă turnee. Și că de aceea acolo va face cel mai grandios și mai mare zid din întreg turneul său – The Wall – cel pe care l‑a început în 1990 la Berlin. Timpul trece. Oricât de mult aș regreta retragerea lui, realizez câți ani au trecut de când a început să apară pe scene. De la primul album cu Pink Floyd – The piper at the gates of dawn – au trecut 45 de ani. Roger a îmbătrânit, chiar dacă reușește să alunge ideea asta atunci când îl vezi în concerte. M‑am gândit ca episodul de săptămâna asta să i‑l dedic.
Waters a fost permanent preocupat de câteva teme majore, pe care le‑a formulat în muzica sa de‑a lungul anilor. Una dintre teme, o dramă individuală pe care o conștientizăm sau nu dar o trăim fiecare din noi, este imposibilitatea comunicării profunde cu ceilalți, a comuniunii spirituale reale dintre oameni. Suntem închiși în propriul eu – spune el – ca într‑o carapace pe care noi înșine n‑o putem pe de-a-ntregul desface pentru a lăsa pe ceilalți să vadă și să înțeleagă cine suntem. Și astfel pierdem șansa de a crea între noi legăturile profunde pe care le-am putea avea la nivel spiritual, mulțumindu-ne cu mult mai săracele conexiuni senzoriale, înșelătoare și superficiale.
O altă temă este cea a manipulării politice. Waters a fost și este o voce foarte puternică și vehementă în a denunța minciunile claselor politice, felul perfid și crud în care au manipulat popoare întregi pentru a‑și atinge obiectivele economice. Insistența cu care a transmis acest mesaj e remarcabilă și probabil că se va vorbi mai mult despre aceste mesaje după ce Roger Waters nu va mai fi. Pentru că așa se întâmplă mereu: oamenii sunt atenți la ceea ce a spus un semen al lor abia după ce acesta moare și asta e o amară trimitere la prima temă pe care am amintit‑o mai sus. Însă mesajele sale conțin și încurajarea de continua să luptăm, să nu renunțăm niciodată, oricât de neînsemnate ni s‑ar părea forțele noastre proprii — “Each small candle lights a corner of the dark”.
Dar Roger e încă aici, deocamdată. Vă propun să ne bucurăm împreună de câteva din piesele sale. Începem cu o piesă mai veche, de pe albumul The pros and cons of hitch hicking (1984), numită 5:06 AM (Every strangers eyes).
Waters crede de mai multă vreme că se va întâmpla ceva din punct de vedere social, o revoluție – nu neapărat violentă – care să răstoarne actualele clase politice, o nouă ordine socială care să îndepărteze actualele racile. Una din piesele care spune explicit acest lucru este The tide is turning, de pe Radio KAOS (1987). Până acum se pare că s‑a înșelat…
Iată și o piesă care vorbește despre inerția căreia i‑am căzut pradă, privind în loc să (re)acționăm: Watching TV (Amused to death – 1992):
Piesa de final a aceluiași album – Amused to death – este una din cele mai bune în a transmite mesajul său:
O altă piesă foarte puternică prin mesaj, dar și prin realizare, este Each small candle (albumul In the flesh — 2000). Am să‑i dau cuvântul chiar lui Waters: “Not the torturer will scare me / Nor the body’s final fall / Nor the barrels of death’s rifles / Nor the shadows on the wall / Nor the night when to the ground / The last dim star of pain, is held / But the blind indifference / Of a merciless unfeeling world.”
Încheiem cu versiunea acustică a binecunoscutei Brain damage (Dark side of the moon — 1973)
21:04
Si totusi turneele au continuat…Ne vedem pe 28 august batrane!Mi‑a placut articolul.…