Mia bella musica [8]

Um­blă vorba prin târg că după con­cer­tul din Qu­e­bec, cel din 21 iu­lie, Ro­ger Wa­ters va în­ceta să mai facă tur­nee. Și că de aceea acolo va face cel mai gran­dios și mai mare zid din în­treg tur­neul său – The Wall – cel pe care l‑a în­ce­put în 1990 la Ber­lin. Tim­pul trece. Ori­cât de mult aș re­greta re­tra­ge­rea lui, re­a­li­zez câți ani au tre­cut de când a în­ce­put să apară pe scene. De la pri­mul al­bum cu Pink Floyd – The pi­per at the ga­tes of dawn – au tre­cut 45 de ani. Ro­ger a îm­bă­trâ­nit, chiar dacă re­u­șește să alunge ideea asta atunci când îl vezi în con­certe. M‑am gân­dit ca epi­so­dul de săp­tămâna asta să i‑l dedic.

Wa­ters a fost per­ma­nent pre­o­cu­pat de câ­teva teme ma­jore, pe care le‑a for­mu­lat în mu­zica sa de‑a lun­gul ani­lor. Una din­tre teme, o dramă in­di­vi­du­ală pe care o con­ști­en­ti­zăm sau nu dar o trăim fi­e­care din noi, este im­po­si­bi­li­ta­tea co­mu­ni­că­rii pro­funde cu cei­lalți, a co­mu­niu­nii spi­ri­tu­ale re­ale din­tre oa­meni. Sun­tem în­chiși în pro­priul eu – spune el – ca într‑o ca­ra­pace pe care noi în­șine n‑o pu­tem pe de-a-ntre­gul des­face pen­tru a lăsa pe cei­lalți să vadă și să în­țe­leagă cine sun­tem. Și ast­fel pier­dem șansa de a crea în­tre noi le­gă­tu­rile pro­funde pe care le-am pu­tea avea la nivel spi­ri­tual, mul­țu­mindu-ne cu mult mai să­ra­cele con­e­xiuni sen­zo­ri­ale, în­șe­lă­toare și superficiale.

O altă temă este cea a ma­ni­pu­lă­rii po­li­tice. Wa­ters a fost și este o voce foarte pu­ter­nică și ve­he­mentă în a de­nunța min­ciu­nile cla­se­lor po­li­tice, fe­lul per­fid și crud în care au ma­ni­pu­lat po­poare în­tregi pen­tru a‑și atinge obiec­ti­vele eco­no­mice. In­sis­tența cu care a trans­mis acest me­saj e re­mar­ca­bilă și pro­ba­bil că se va vorbi mai mult des­pre aceste me­saje după ce Ro­ger Wa­ters nu va mai fi. Pen­tru că așa se în­tâm­plă me­reu: oa­me­nii sunt atenți la ceea ce a spus un se­men al lor abia după ce acesta moare și asta e o amară tri­mi­tere la prima temă pe care am amintit‑o mai sus. Însă me­sa­jele sale con­țin și în­cu­ra­ja­rea de con­ti­nua să lup­tăm, să nu re­nun­țăm nici­o­dată, ori­cât de ne­în­sem­nate ni s‑ar pă­rea for­țele noas­tre pro­prii — “Each small can­dle li­ghts a cor­ner of the dark”.

Dar Ro­ger e încă aici, deo­cam­dată. Vă pro­pun să ne bu­cu­răm îm­pre­ună de câ­teva din pie­sele sale. În­ce­pem cu o piesă mai ve­che, de pe al­bu­mul The pros and cons of hitch hi­c­king (1984), nu­mită 5:06 AM (Every stran­gers eyes).

Wa­ters crede de mai multă vreme că se va în­tâm­pla ceva din punct de ve­dere so­cial, o re­vo­lu­ție – nu ne­a­pă­rat vi­o­lentă – care să răs­to­arne ac­tu­a­lele clase po­li­tice, o nouă or­dine so­ci­ală care să în­de­păr­teze ac­tu­a­lele ra­cile. Una din pie­sele care spune ex­pli­cit acest lu­cru este The tide is tur­ning, de pe Ra­dio KAOS (1987). Până acum se pare că s‑a înșelat…

Iată și o piesă care vor­bește des­pre iner­ția că­reia i‑am că­zut pradă, pri­vind în loc să (re)acționăm: Wat­ching TV (Amu­sed to de­ath – 1992):

Piesa de fi­nal a ace­lu­iași al­bum – Amu­sed to de­ath – este una din cele mai bune în a trans­mite me­sa­jul său:

O altă piesă foarte pu­ter­nică prin me­saj, dar și prin re­a­li­zare, este Each small can­dle (al­bu­mul In the flesh — 2000). Am să‑i dau cu­vân­tul chiar lui Wa­ters: “Not the tor­tu­rer will scare me / Nor the bo­dy’s fi­nal fall / Nor the bar­rels of de­a­th’s ri­fles / Nor the sha­dows on the wall / Nor the night when to the gro­und / The last dim star of pain, is held / But the blind in­di­ffe­rence / Of a mer­ci­less un­fe­e­ling world.”

În­che­iem cu ver­siu­nea acus­tică a bi­ne­cu­nos­cu­tei Brain damage (Dark side of the moon — 1973)

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...