Zi­lele as­tea Prin­țul Char­les al Ma­rii Bri­ta­nii a vi­zi­tat din nou Ro­mâ­nia. Deja e un fapt de do­me­niul ba­na­lu­lui, nu‑i mai dă ni­meni prea mare im­por­tanță și de-abia dacă gă­sești o men­țiune mi­noră într-un ar­ti­col pri­ză­rit de ziar on-line. Acum ceva timp în urmă, când pen­tru prima oară presa dă­duse de urma aces­tor vi­zite pri­vate și des­tul de dis­crete, s‑a fă­cut mare tam-tam pe seama lor și mă în­treb acum: e oare mai pu­țin im­por­tant fap­tul că acest om ne vi­zi­tează într-una, do­ve­dind o ade­vă­rată dra­goste față de aceste locuri?

A mai curs pu­țînă cer­ne­ală atunci când Prin­țul Char­les a spus că se trage cumva din Vlad Țe­peș, lu­cru în­do­iel­nic la prima ve­dere, deși unii is­to­rici au în­cer­cat să de­mon­streze niște le­gă­turi. Se pare că există o ra­mură a ur­ma­și­lor lui Vlad Țe­peș care duce că­tre fa­mi­lia re­gală bri­ta­nică, dar e des­tul de în­de­păr­tată în­ru­di­rea, dacă e ade­vă­rată. Apoi s‑a mai fă­cut un dram de zarvă când nu mi știu ce ziar a lan­sat ideea că tro­nul Ro­mâ­niei ar pu­tea fi ocu­pat de prin­țul moș­te­ni­tor al co­roa­nei bri­ta­nice și că ar fi niște dis­cu­ții le­gate de acest su­biect. Rămâne de vă­zut ce ar spune ro­mâ­nii într‑o ast­fel de si­tu­a­ție, dar nu mă în­do­iesc că ar găsi ime­diat su­biecte de bârfă.

Din­colo de po­veș­tile as­tea cu iz po­li­tic, des­pre care nu vreau să mă pro­nunț acum, rămân fap­tele Prin­țu­lui Char­les. De fi­e­care dată când vine în Ro­mâ­nia are ace­lași me­saj: în­cu­ra­jează pro­du­sele na­tu­rale din gos­po­dă­ri­ile ța­ră­nești și res­ta­u­ra­rea si­tu­ri­lor is­to­rice, a tra­di­ți­i­lor, ca bază a unui tip de tu­rism care nu mai există în Eu­ropa. Este me­reu un en­tu­zi­ast sus­ți­nă­tor al agri­cul­tu­rii tra­di­țio­nale, unde pro­du­sele chi­mice mo­derne — foarte efi­ciente și pro­fi­ta­bile — nu au ce că­uta. Da, e mai greu să cul­tivi căp­șuni fără pes­ti­cide, ier­bi­cide și în­gră­șă­minte chi­mice, dar ceea ce ob­ții la fi­na­lul unei munci mai trud­nice se nu­mesc căp­șuni. Cele pe care le mân­cau și pă­rin­ții noș­tri și pă­rin­ții pă­rin­ți­lor noș­tri, cele pe care aș vrea să le mân­căm și noi, Și dacă se poate și co­piii noștri.

Există o va­loare enormă în mo­dul de viață tra­di­țio­nal. Ima­gi­nați-vă o Ro­mâ­nie cu o in­fras­truc­tură de­centă — câ­teva autos­trăzi de la est la vest și de la nord la sud, com­ple­tate de dru­muri ju­de­țene bine în­tre­ți­nute — care îți per­mite să ajungi ușor și con­for­ta­bil (ob­ser­vați că n‑am spus re­pede) ori­unde în in­te­ri­o­rul ță­rii. Ima­gi­nați-vă mici pen­siuni care sunt pu­ter­nic le­gate de mici ferme din ju­rul lor, de unde își pro­cură ali­men­tele na­tu­rale pen­tru tu­riști. Îma­gi­nați-vă că nu fa­cem alt­ceva de­cât să ne pro­mo­văm fru­mu­se­țile na­tu­rale ale Ro­mâ­niei și că va­lo­ri­fi­căm toate ele­men­tele de is­to­rie și cul­tură pe care încă le avem: foste co­nace, mâ­năs­tiri vechi, mu­zee, case me­mo­ri­ale. Ima­gi­nați-vă cum ar privi nem­ții, fran­ce­zii, aus­trie­cii și alți oc­ci­den­tali po­si­bi­li­ta­tea de a vi­zita în con­di­ții de­cente o țară unde aproape to­tul e na­tu­ral și tra­di­țio­nal. Pe cât fa­cem pa­riu că am fi in­va­dați de turiști?

Asta cred că ar tre­bui să fa­cem, spre bi­nele nos­tru și — dacă îmi per­mi­teți — al Eu­ro­pei. Pen­tru că bă­trâ­nul con­ti­nent are în ve­nele sale o in­cli­na­ție na­tivă că­tre cul­tură și tra­di­ție și aș pu­tea pa­ria că acest fi­lon e gata să erupă de sub man­tia de ca­pi­ta­lism pro­fi­ta­bil a ani­lor de după răz­boi, de în­dată ce i se oferă oca­zia. Eu cred că eu­ro­pe­nii sunt pre­gă­tiți să se în­toarcă la un mod de viață mai na­tu­ral, să re­ducă tu­ra­ția pro­duc­ti­vi­tă­ții ca scop în sine și să re­în­vețe să tră­i­ască. Până la urmă toată această goană ne­bună după pro­fit, după în­tâi­e­tate, era me­nită să ne facă fe­ri­ciți. Am aflat deja că nu poate oferi asta de­cât pen­tru câ­țiva din­tre noi, pri­vi­le­gi­a­ții. E vre­mea ca în lo­cul ei să ne așe­zăm din nou pe noi, să re­ve­nim la matca din care am ple­cat, aceea a spi­ri­tu­a­li­tă­ții și a cul­tu­rii. De ce n‑ar fi Ro­mâ­nia cea care să dea sem­nul aces­tei re­naș­teri, cea care își afirmă ast­fel ca­pa­ci­ta­tea de a da sens și sub­stanță pen­tru prima oară în is­to­ria ei?

Asta am în minte când mă plimb în fi­e­care we­e­kend prin sa­tele ro­mâ­nești, că­u­tând fru­mu­seți mai pu­țin cu­nos­cute și po­ves­tindu-vă apoi des­pre ele. Nu voi fi vor­bind eu mul­tora, dar vă spun vouă — atâți câți sun­teți —  și poate unii din­tre voi vor că­la­tori și ei, vor po­vesti al­tora, lăr­gind cer­cul ce­lor ce văd că în ju­rul nos­tru mai există fru­mu­sețe, mai este loc pen­tru a trăi, mai este rost pen­tru alt­ceva de­cât bani. Asta am în minte când vor­besc des­pre ali­mente cu­rate și na­tu­rale, pro­ve­nind dintr‑o agri­cul­tură tra­di­țio­nală care să ne re­de­fi­nească și să ne dea seva ce ne‑a lip­sit de atâta vreme.

Și poate că veți spune că sunt ide­a­list sau vi­să­tor, iar ceea ce vă spun nu mai este po­si­bil în lu­mea de azi. Dar dacă opi­ni­ile mele sunt dis­cu­ta­bile, poate că vă con­vinge Char­les. El spune ace­leași lu­cruri ca și mine, cu alte cu­vinte. Iar des­pre el nu veți pu­tea spune că este ne­in­for­mat, că nu știe cum merg lu­cru­rile în so­ci­e­ta­tea con­tem­po­rană, că n‑are ha­bar de po­li­tica eu­ro­peană și chiar mondi­ală. Iar dacă el, cu­nos­când toate lu­cru­rile as­tea prin po­zi­ția sa care îi dă ac­ces la in­for­ma­ții care nouă ne sunt as­cunse, crede că Ro­mâ­nia are o șansă să re­nască prin tra­di­ții și na­tură, cred că ar me­rita mă­car să luăm în con­si­de­rare acest punct de ve­dere. Să stă­ruim un pic asu­pra ideii că poate aceasta ne este ca­lea care ne-ar scoate la lu­mină ca po­por. Să me­di­tăm la fap­tul că atâta timp cât vom avea pita, brânza, ceapa și slana noas­tră, nu ne va păsa de nici o criză mondi­ală, pen­tru că tot ce ne-ar pu­tea lua criza — de fapt — nu ne sunt ne­a­pă­rat necesare.

Dar, până când vă veți ho­tarî să vă opriți din fuga că­tre un mâine mai pro­fi­ta­bil, eu și Char­les vom con­ti­nua să re­des­co­pe­rim Ro­mâ­nia. Și la fel ca noi, mulți alți ro­mâni — sunt si­gur. Fi­e­care în fe­lul său. Fi­e­care după pu­te­rile sale.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Sorin Sfirlogea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    “Da, e mai greu să cul­tivi căp­șuni fără pes­ti­cide, ier­bi­cide și în­gră­șă­minte chi­mice, dar ceea ce ob­ții la fi­na­lul unei munci mai trud­nice se nu­mesc căp­șuni. Cele pe care le mân­cau și pă­rin­ții noș­tri și pă­rin­ții pă­rin­ți­lor noș­tri, cele pe care aș vrea să le mân­căm și noi, Și dacă se poate și co­piii noștri.”
    Da, ai drep­tate, DAR: ma uit la ai mei care au o gra­di­nita ama­rata in care isi cul­tiva pen­tru con­su­mul pro­priu. Se chi­nuie sa­ra­cii ca naiba ca sa nu dea cu pes­ti­cide si mai stiu eu ce azot si ori­cat s‑ar chi­nui din cand in cand tot tre­buie sa mai ape­leze la nu stiu ce pra­furi pen­tru co­ro­pis­nite sau la alte so­lu­tii pen­tru alte da­u­na­toare. Si crede-ma ca mun­cesc in gra­dina aia de cand in­cepe pri­ma­vara pana toamna tar­ziu. O sapa de nu stiu cate ori, o uda, cu­leg, pun dreg…
    Ma uita la soa­cra-mea ca are un te­ren pe care pune grau si po­rumb tot pen­tru con­su­mul pro­priu. Si in fi­e­care an baga mai mult in pes­ti­cide si ope­ra­tiuni agri­cole de­cat scoate de acolo pen­tru ani­male. E bol­nava nu are cum sa sape tot te­re­nul sin­gura, au ve­nit plo­ile te­re­nul s‑a um­plut de ier­buri peste ier­buri, etc.
    Ce ar tre­bui sa faca in con­di­ti­ile as­tea? Sa se sa­cri­fice dar pana unde? Cat de mult ar tre­bui sa se chi­nuie si sa se sa­cri­fice oa­me­nii pen­tru a re­veni la o agri­cul­tura cat mai na­tu­rala? Si cat din spi­ri­tul de sa­cri­fi­ciu mai exista in oameni?
    Poate daca to­tul ar in­cepe de la un nivel mai mare, de un­deva de unde po­lu­a­rea si dis­tru­ge­rea eco­sis­te­mu­lui sa in­ce­teze, poate atunci ar re­in­cepe si acest “sa­cri­fi­ciu” si trep­tat- trep­tat ne-am in­toarce la na­tu­ral si naturalete.
    Vezi tu, e greu. Pen­tru ca multi din oa­me­nii care si-ar dori ceea ce si tu iti do­resti nu pot face mai nimic.

    • Sorin Sfirlogea

      Asta e cap­cana în care că­dem toți: nive­lul mai mare de unde să vină sal­va­rea. Ăsta e me­ca­nis­mul men­tal prin care ima­gi­năm so­lu­ția, cre­zând că ea nu vine de­cât prin pro­vi­dența unei en­ti­tăti ex­te­ri­oare: Dum­ne­zeu, Bă­sescu, Ponta, Ili­escu. Știu, tu nu crezi că Ili­escu sau alt­ci­neva ne poate salva, dar nu crezi nici că ne pu­tem salva singuri.

      Dacă crezi că poți, poți. Dacă nu crezi că poți, nu poți.

      • Adrian

        Cred ca este chiar mai sim­plu de atat:
        — este di­fe­renta din­tre ce fa­cem si ce ne-ar place sa facem
        — este di­fe­renta din­tre bu­ni­cii si pa­rin­tii nos­tri fac cu greu si find bol­navi, res­pec­tiv noi NU fa­cem fi­ind INCA sa­na­tosi si in putere.

        In­tre­ba­rea pe care eu mi‑o pun de prin 2008 este: de ce? De ce eu nu fac inca ce mi-ar pla­cea sa fac?

        Foarte pro­ba­bil pen­tru ca tin prea pu­tin la cei dragi mie si inca ac­cept ar­gu­men­tele lor, din ca­te­go­ria ce­lor enu­me­rate de Co­rina. Foarte pro­ba­bil, sta­rea asta de “ale­geri” va mai dura o vreme (ca tot sunt ale­geri azi) insa se va termina.

        Foarte pro­ba­bil unii din­tre noi va tre­bui sa fim pre­ga­titi ma­car psi­hic, daca nu in­fras­truc­tu­ral, pen­tru o vi­ata mai pla­cuta, dar FARA pro­fi­turi abstracte.

        Pu­pici,
        Adrian

      • Corina

        Da, So­rin, eu nu cred nici ca ne poate salva Dum­ne­zeu, cu atat mai pu­tin Ba­sesc sau ori­care din gan­da­ceii de pe la con­du­cere. Dar cred ca pe langa sta­ru­inta fi­e­ca­rui in­di­vid des­pre care vor­besti, este ne­voie de o mo­di­fi­care de con­cep­tie si di­rec­tie la nivel mondial. E ade­va­rat ca asta ar tre­bui sa fie de­ter­mi­nata de o mis­care a fi­e­ca­rui in­di­vid, dar asa cum am spus, cati oa­meni mai au cu­raj, lu­ci­di­tate si spi­rit de sa­cri­fi­ciu sau aven­tura (pen­tru ca de asta este ne­voie) pen­tru a face o schi­bare de 180 de grade? Nici ma­car eu nu cred ca as pu­tea face asta. Sunt con­fuza si de multe ori ma in­treb pana unde se va merge?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.