Zilele astea Prințul Charles al Marii Britanii a vizitat din nou România. Deja e un fapt de domeniul banalului, nu‑i mai dă nimeni prea mare importanță și de-abia dacă găsești o mențiune minoră într-un articol prizărit de ziar on-line. Acum ceva timp în urmă, când pentru prima oară presa dăduse de urma acestor vizite private și destul de discrete, s‑a făcut mare tam-tam pe seama lor și mă întreb acum: e oare mai puțin important faptul că acest om ne vizitează într-una, dovedind o adevărată dragoste față de aceste locuri?
A mai curs puțînă cerneală atunci când Prințul Charles a spus că se trage cumva din Vlad Țepeș, lucru îndoielnic la prima vedere, deși unii istorici au încercat să demonstreze niște legături. Se pare că există o ramură a urmașilor lui Vlad Țepeș care duce către familia regală britanică, dar e destul de îndepărtată înrudirea, dacă e adevărată. Apoi s‑a mai făcut un dram de zarvă când nu mi știu ce ziar a lansat ideea că tronul României ar putea fi ocupat de prințul moștenitor al coroanei britanice și că ar fi niște discuții legate de acest subiect. Rămâne de văzut ce ar spune românii într‑o astfel de situație, dar nu mă îndoiesc că ar găsi imediat subiecte de bârfă.
Dincolo de poveștile astea cu iz politic, despre care nu vreau să mă pronunț acum, rămân faptele Prințului Charles. De fiecare dată când vine în România are același mesaj: încurajează produsele naturale din gospodăriile țarănești și restaurarea siturilor istorice, a tradițiilor, ca bază a unui tip de turism care nu mai există în Europa. Este mereu un entuziast susținător al agriculturii tradiționale, unde produsele chimice moderne — foarte eficiente și profitabile — nu au ce căuta. Da, e mai greu să cultivi căpșuni fără pesticide, ierbicide și îngrășăminte chimice, dar ceea ce obții la finalul unei munci mai trudnice se numesc căpșuni. Cele pe care le mâncau și părinții noștri și părinții părinților noștri, cele pe care aș vrea să le mâncăm și noi, Și dacă se poate și copiii noștri.
Există o valoare enormă în modul de viață tradițional. Imaginați-vă o Românie cu o infrastructură decentă — câteva autostrăzi de la est la vest și de la nord la sud, completate de drumuri județene bine întreținute — care îți permite să ajungi ușor și confortabil (observați că n‑am spus repede) oriunde în interiorul țării. Imaginați-vă mici pensiuni care sunt puternic legate de mici ferme din jurul lor, de unde își procură alimentele naturale pentru turiști. Îmaginați-vă că nu facem altceva decât să ne promovăm frumusețile naturale ale României și că valorificăm toate elementele de istorie și cultură pe care încă le avem: foste conace, mânăstiri vechi, muzee, case memoriale. Imaginați-vă cum ar privi nemții, francezii, austriecii și alți occidentali posibilitatea de a vizita în condiții decente o țară unde aproape totul e natural și tradițional. Pe cât facem pariu că am fi invadați de turiști?
Asta cred că ar trebui să facem, spre binele nostru și — dacă îmi permiteți — al Europei. Pentru că bătrânul continent are în venele sale o inclinație nativă către cultură și tradiție și aș putea paria că acest filon e gata să erupă de sub mantia de capitalism profitabil a anilor de după război, de îndată ce i se oferă ocazia. Eu cred că europenii sunt pregătiți să se întoarcă la un mod de viață mai natural, să reducă turația productivității ca scop în sine și să reînvețe să trăiască. Până la urmă toată această goană nebună după profit, după întâietate, era menită să ne facă fericiți. Am aflat deja că nu poate oferi asta decât pentru câțiva dintre noi, privilegiații. E vremea ca în locul ei să ne așezăm din nou pe noi, să revenim la matca din care am plecat, aceea a spiritualității și a culturii. De ce n‑ar fi România cea care să dea semnul acestei renașteri, cea care își afirmă astfel capacitatea de a da sens și substanță pentru prima oară în istoria ei?
Asta am în minte când mă plimb în fiecare weekend prin satele românești, căutând frumuseți mai puțin cunoscute și povestindu-vă apoi despre ele. Nu voi fi vorbind eu multora, dar vă spun vouă — atâți câți sunteți — și poate unii dintre voi vor călatori și ei, vor povesti altora, lărgind cercul celor ce văd că în jurul nostru mai există frumusețe, mai este loc pentru a trăi, mai este rost pentru altceva decât bani. Asta am în minte când vorbesc despre alimente curate și naturale, provenind dintr‑o agricultură tradițională care să ne redefinească și să ne dea seva ce ne‑a lipsit de atâta vreme.
Și poate că veți spune că sunt idealist sau visător, iar ceea ce vă spun nu mai este posibil în lumea de azi. Dar dacă opiniile mele sunt discutabile, poate că vă convinge Charles. El spune aceleași lucruri ca și mine, cu alte cuvinte. Iar despre el nu veți putea spune că este neinformat, că nu știe cum merg lucrurile în societatea contemporană, că n‑are habar de politica europeană și chiar mondială. Iar dacă el, cunoscând toate lucrurile astea prin poziția sa care îi dă acces la informații care nouă ne sunt ascunse, crede că România are o șansă să renască prin tradiții și natură, cred că ar merita măcar să luăm în considerare acest punct de vedere. Să stăruim un pic asupra ideii că poate aceasta ne este calea care ne-ar scoate la lumină ca popor. Să medităm la faptul că atâta timp cât vom avea pita, brânza, ceapa și slana noastră, nu ne va păsa de nici o criză mondială, pentru că tot ce ne-ar putea lua criza — de fapt — nu ne sunt neapărat necesare.
Dar, până când vă veți hotarî să vă opriți din fuga către un mâine mai profitabil, eu și Charles vom continua să redescoperim România. Și la fel ca noi, mulți alți români — sunt sigur. Fiecare în felul său. Fiecare după puterile sale.
7:06
“Da, e mai greu să cultivi căpșuni fără pesticide, ierbicide și îngrășăminte chimice, dar ceea ce obții la finalul unei munci mai trudnice se numesc căpșuni. Cele pe care le mâncau și părinții noștri și părinții părinților noștri, cele pe care aș vrea să le mâncăm și noi, Și dacă se poate și copiii noștri.”
Da, ai dreptate, DAR: ma uit la ai mei care au o gradinita amarata in care isi cultiva pentru consumul propriu. Se chinuie saracii ca naiba ca sa nu dea cu pesticide si mai stiu eu ce azot si oricat s‑ar chinui din cand in cand tot trebuie sa mai apeleze la nu stiu ce prafuri pentru coropisnite sau la alte solutii pentru alte daunatoare. Si crede-ma ca muncesc in gradina aia de cand incepe primavara pana toamna tarziu. O sapa de nu stiu cate ori, o uda, culeg, pun dreg…
Ma uita la soacra-mea ca are un teren pe care pune grau si porumb tot pentru consumul propriu. Si in fiecare an baga mai mult in pesticide si operatiuni agricole decat scoate de acolo pentru animale. E bolnava nu are cum sa sape tot terenul singura, au venit ploile terenul s‑a umplut de ierburi peste ierburi, etc.
Ce ar trebui sa faca in conditiile astea? Sa se sacrifice dar pana unde? Cat de mult ar trebui sa se chinuie si sa se sacrifice oamenii pentru a reveni la o agricultura cat mai naturala? Si cat din spiritul de sacrificiu mai exista in oameni?
Poate daca totul ar incepe de la un nivel mai mare, de undeva de unde poluarea si distrugerea ecosistemului sa inceteze, poate atunci ar reincepe si acest “sacrificiu” si treptat- treptat ne-am intoarce la natural si naturalete.
Vezi tu, e greu. Pentru ca multi din oamenii care si-ar dori ceea ce si tu iti doresti nu pot face mai nimic.
8:06
Asta e capcana în care cădem toți: nivelul mai mare de unde să vină salvarea. Ăsta e mecanismul mental prin care imaginăm soluția, crezând că ea nu vine decât prin providența unei entităti exterioare: Dumnezeu, Băsescu, Ponta, Iliescu. Știu, tu nu crezi că Iliescu sau altcineva ne poate salva, dar nu crezi nici că ne putem salva singuri.
Dacă crezi că poți, poți. Dacă nu crezi că poți, nu poți.
10:06
Cred ca este chiar mai simplu de atat:
— este diferenta dintre ce facem si ce ne-ar place sa facem
— este diferenta dintre bunicii si parintii nostri fac cu greu si find bolnavi, respectiv noi NU facem fiind INCA sanatosi si in putere.
Intrebarea pe care eu mi‑o pun de prin 2008 este: de ce? De ce eu nu fac inca ce mi-ar placea sa fac?
Foarte probabil pentru ca tin prea putin la cei dragi mie si inca accept argumentele lor, din categoria celor enumerate de Corina. Foarte probabil, starea asta de “alegeri” va mai dura o vreme (ca tot sunt alegeri azi) insa se va termina.
Foarte probabil unii dintre noi va trebui sa fim pregatiti macar psihic, daca nu infrastructural, pentru o viata mai placuta, dar FARA profituri abstracte.
Pupici,
Adrian
6:06
Da, Sorin, eu nu cred nici ca ne poate salva Dumnezeu, cu atat mai putin Basesc sau oricare din gandaceii de pe la conducere. Dar cred ca pe langa staruinta fiecarui individ despre care vorbesti, este nevoie de o modificare de conceptie si directie la nivel mondial. E adevarat ca asta ar trebui sa fie determinata de o miscare a fiecarui individ, dar asa cum am spus, cati oameni mai au curaj, luciditate si spirit de sacrificiu sau aventura (pentru ca de asta este nevoie) pentru a face o schibare de 180 de grade? Nici macar eu nu cred ca as putea face asta. Sunt confuza si de multe ori ma intreb pana unde se va merge?