La coada vacii

Cu ceva timp în urmă te­le­vi­zo­rul meu era ac­ci­den­tal pe un post ro­mâ­nesc de știri. Domni­șoara șpi­che­riță (o fi exis­tând ter­me­nul ăsta, dacă nu, ar tre­bui să‑l pună în dic­țio­nar) ne po­ves­tea cu niște ochi bu­l­bu­cați, me­niți să ne trans­mită gra­vi­ta­tea re­la­tă­rii, că un pro­fe­sor de sport dintr‑o școală ru­rală i‑a se­ches­trat pe că­țiva elevi mai in­do­lenți, punându‑i să stu­dieze ma­te­ma­tică. An­cheta por­nise deja și tot po­po­rul a pu­tut asista la prima de­cla­ra­ție a îm­pri­ci­na­tu­lui: cică le pu­sese niște în­tre­bări de ma­te­ma­tică la care n‑au știut să răs­pundă, iar el vru­sese să‑i lă­mu­rească des­pre im­por­tanța în­vă­ță­tu­rii, chiar dacă el preda edu­ca­ția fi­zică, adă­u­gând că dacă nu vor în­văța vor rămâne la coada vacii.

N‑aș zice că m‑a sur­prins ex­pre­sia. De mulți ani de zile o aud fo­lo­sită — chiar și pă­rin­ții mei mi-au spus‑o deși în ca­zul meu avea un sens ab­so­lut me­ta­fo­ric. Ar fi fost im­po­si­bil să rămân la coada va­cii de vreme ce lo­cu­iam în oraș, într-un apar­ta­ment. Dar a exis­tat o modă — ale că­rei eco­uri se pare că nu s‑au stins — cum că ide­a­lul că­tre care tre­buie să tinzi sunt stu­di­ile uni­ver­si­tare, iar coada va­cii era — prin opo­zi­ție — ia­dul ori­că­rui tâ­năr ce bate la por­țile afir­mă­rii. Nu-mi dau seama dacă ideea asta a născut‑o in­dus­tria­li­za­rea for­țată din vre­mea co­mu­nis­mu­lui, care tre­buia să mute mase mari de oa­meni de la sat la oraș pen­tru a asi­gura forța de muncă în fa­brici, sau a exis­tat încă di­na­inte. Sunt con­vins că în­tot­dea­una a exis­tat ten­ta­ția ora­șu­lui, dar trans­for­ma­rea sa în ideal n‑am idee când a apărut.

Cred însă că de aici se naște această con­ti­nuă mi­gra­ție a po­pu­la­ției că­tre ma­rile orașe. Nu doar sa­tele sunt aban­do­nate ce­lor bă­trâni, ci și mi­cile lo­ca­li­tăți care au po­pu­la­ții sub o sută de mii de lo­cu­i­tori, mai ales cele care au ră­mas fără in­dus­tria co­mu­nistă, pră­bu­șită sub pre­siu­nea con­cu­ren­ței im­por­tu­ri­lor. Ti­ne­rii din toate aceste lo­ca­li­tăți nu do­resc alt­ceva de­cât să ajungă în Bu­cu­rești, Cluj, Ti­mi­șoara, Bra­șov sau Iași ca să aibă acolo parte de vi­sul ro­mâ­nesc al bu­năs­tă­rii și con­for­tu­lui con­su­ma­to­rist. Aju­nși în ci­ta­delă își pun în­tre­ba­rea ce pot face. Și cum in­dus­trie nu prea mai avem nici aici, mulți din­tre ei — cei care au ajuns la oraș doar dintr‑o ne­să­bu­ită am­bi­ție și nu ca ur­mare a unor re­ale ca­li­tăți — în­groașă rân­du­rile an­ga­ja­ți­lor în ser­vi­ci­ile pe care fir­mele și le pres­tează în­tre ele pen­tru a pro­fita într-un mod tot mai so­fis­ti­cat de prea lun­gul lanț al co­mer­ci­a­li­ză­rii pro­du­se­lor im­por­tate din oc­ci­dent. Mulți din­tre ei nu în­țe­leg că stau pe o mare bu­ta­fo­rie de car­ton, care se zgâl­țâie din te­me­lii la cea mai mică adi­ere de criză. Un­deva, acasă, încă un te­ren agri­col a ră­mas necultivat.

În plim­bă­rile din ul­tima vreme prin sa­tele din ju­rul ca­pi­ta­lei mi‑a atras aten­ția nu­mă­rul mare de ma­șini cu nu­măr de Bu­cu­rești. Prac­tic mă­car ju­mă­tate din auto­tu­ris­mele pe care le vezi par­cate în fața por­ți­lor au ast­fel de nu­mere. Se prea poate ca multe din­tre ele să nici nu fie pro­pri­e­ta­tea ce­lor ce le con­duc, ci doar ma­șini de ser­vici, apar­ținând unor firme mai mult sau mai pu­țin cu­nos­cute. Ti­ne­rii din toate aceste sate lu­crează și lo­cu­iesc în Bu­cu­rești, iar în we­e­kend dau fuga că­tre sa­tele de unde pro­vin ca să își um­ple por­tba­ga­jele cu ro­șii, ceapă, car­tofi și alte ali­mente ne­ce­sare pen­tru a su­pra­vie­țui. Ora­șul le‑a dat un fel de con­fort șî ac­ce­sul la con­sum, într-un fel care nu era po­si­bil acasă. Ba­nii lor se con­sumă pe te­rase, mall-uri, clu­buri — la joie de vi­vre, pre­miul pe care îl me­rită pen­tru că au re­u­șit să plece, să nu rămână la coada vacii.

Pri­vind că­tre ei, tot mai nu­me­roși în com­po­zi­ția ora­șu­lui, în­cep să în­țe­leg de ce nu re­u­șim să pro­gre­săm de­cât cu mari efor­turi. Ceea ce ei și-au do­rit — să ajungă în Bu­cu­rești — s‑a îm­pli­nit deja. Tra­fi­cul in­fer­nal, câi­nii va­ga­bonzi, gu­noa­iele și toate ce­le­lalte pro­bleme ale ora­șu­lui nu sunt pen­tru ei o pri­o­ri­tate. În fond, prin com­pa­ra­ție cu sa­tul de unde au ple­cat, ora­șul e mi­nu­nat așa cum e. Ceea ce rămâne de fă­cut este să se bu­cure de viață: să sa­vu­reze be­rea și gră­ta­rul în fața blo­cu­lui, să as­culte ma­nele în ma­șină, să pi­ardă nop­țile pe te­ra­sele din car­tier, să facă win­dow sho­pping în mall-uri. Atât în­țe­leg ei din ur­ba­ni­tate, la nive­lul de ci­vi­li­za­ție pe care l‑au pu­tut asi­mila în sa­tul de baștină.

A fi oră­șean era cân­dva o de­prin­dere care se do­bân­dea în cel pu­țin două ge­ne­ra­ții. Era ne­voie să te obiș­nu­iești cu obi­ce­iu­rile și mo­rala ci­ta­dină și asta nu se în­tâm­pla peste noapte. În ab­sența unui com­por­ta­ment ur­ban, erai ta­xat de co­mu­ni­tate ca bar­bar și ne­ci­vi­li­zat. Cred că am ajuns însă în punc­tul în care ora­șul nu mai poate asi­mila va­lul prea mare de lo­cu­i­tori ai sa­te­lor ce vin în fi­e­care an. Așa că să­te­nii au în­ce­put să dic­teze no­ile re­guli de mo­rală și con­du­ită, clă­dind trep­tat un Bu­cu­rești al că­rui chip e ai­doma cu sa­tul din care au so­sit. Și, într-un fel, pro­fe­ția pro­fe­so­ru­lui de care vă spu­neam mai de­vreme se va îm­plini. Vom ajunge toți să trăim, în mij­lo­cul ora­șu­lui, ca la coada vacii.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...