A ve­nit căl­dura și a re­în­ce­put se­zo­nul de cer­șe­to­rie. Fe­me­ile cu su­gari în brațe și băr­ba­ții în cârje au re­ve­nit în in­ter­sec­ți­ile bu­cu­reș­tene, ca să ne con­di­men­teze tra­fi­cul cu apa­ri­ți­ile lor tea­trale și să ne smulgă un bă­nuț-doi. Oa­me­nii au dezvol­tat un fel de imu­ni­tate la ge­nul ăsta de spec­ta­col și ra­re­ori mai vezi pe câte ci­neva des­chi­zând gea­mul por­ti­e­rei pen­tru a‑i da ac­to­ru­lui ceva pen­tru os­te­ne­ala lui. Trep­tat am în­țe­les toți că, în cele mai multe ca­zuri, nu e vorba de cer­șe­tori au­ten­tici, ci de im­pos­tori că­rora le e lene să mun­cească.

Există oare un fir de fi­lan­tro­pie în fi­e­care din noi? Sau mai de­grabă este ten­ta­ția de a da de po­mană, răs­cum­pă­rându-ne pă­ca­tele și aș­ter­nându-ne drum că­tre îm­pă­ră­ția ce­ru­ri­lor? Spun asta în sens me­ta­fo­ric, pen­tru că toți pă­rem să avem o în­cli­na­ție spre a da al­tora din bu­nu­rile noas­tre, în anu­mite con­di­ții.

Prima si­tu­a­ție este cea a cer­șe­to­ru­lui. Ne mișcă su­fe­rința umană, mai ales atunci când cre­dem că e au­ten­tică. Eu, de pildă, sunt im­pre­sio­nat de bă­trâ­nii care nu au mij­loace de a su­pra­vie­țui. Îi văd une­ori prin car­ti­ere bune ale ora­șu­lui — piața Am­zei de pildă — co­bo­rând din apar­ta­men­tele lor de care odi­ni­oară erau mân­dri, deși sunt mi­cuțe. Blo­cu­rile șu­brede șî vechi, ca și ei, nu mai au nici o că­u­tare așa că va­loa­rea apar­ta­men­te­lor a scă­zut dra­ma­tic. Lip­siți de mij­loace de trai, cu pen­sii ri­di­col de mici, bă­trâ­nii ăș­tia co­bo­ară în stradă ca să ceară aju­tor, tre­când peste mân­dria lor. Cer­șesc într-un mod pro­priu — nu spun ni­mic, te pri­vesc doar ru­gă­tor, cu niște ochi în care ci­tești su­fe­rința bo­li­lor, foa­mei, dar și a or­go­li­u­lui ră­nit că au ajuns să ceară po­mană. Îi ajut cu bani sau mân­care aproape în­tot­dea­una când îi re­cu­nosc, dar mâine ce se va în­tâm­pla cu ei? Și po­imâine? Ni­meni nu poate de unul sin­gur să‑i sal­veze în fi­e­care zi, pe toți.

Când ci­neva are o boală gravă, le­tală, re­ac­țio­năm. Cu cât per­soana res­pec­tivă e mai tâ­nără, cu atât re­ac­ția e mai pu­ter­nică. Ime­diat se mo­bi­li­zează vo­lun­tari, se de­chid con­turi ban­care, se lansează me­saje: sal­vați pe x! În spa­tele în­tre­gii is­to­rii există în­tot­dea­una ne­voia unui tra­ta­ment scump, la o cli­nică în­de­păr­tată, dintr‑o țară oc­ci­den­tală. Se strâng bani, se dau me­saje de în­cu­ra­jare, se scriu ar­ti­cole. Apoi vin veș­tile, une­ori bune, al­te­ori nu. Dar nici­o­dată nu ne oprim să ne pu­nem câ­teva în­tre­bări sim­ple: de ce e atât de scump tra­ta­men­tul acela? cum am pu­tea să‑l fa­cem mai ieftin? de ce e dis­po­ni­bil doar în cli­nica x? cum am pu­tea să‑l adu­cem mai aproape de cei care au ne­voie de el? So­lu­ția pe ter­men lung nu ne in­te­re­sează.

Di­fe­ren­țele ma­te­ri­ale sunt să­dite în ge­nele so­ci­e­tă­ți­lor pe care le-am creat. So­ci­a­lis­mul în­cearcă să le ne­te­zească lu­ând taxe mari de la bo­gați și îm­păr­țindu-le ce­lor mai să­raci. Pă­rea o so­lu­ție gro­zavă, până când s‑a ob­ser­vat că tot mai mulți erau ten­tați să se pla­seze în ca­te­go­ria să­ra­ci­lor — ne­mun­cind — pen­tru a primi aju­to­rul so­cial de la sta­tul fi­lan­trop. Sis­te­mul se bloca ast­fel, nu mai era de unde să iei, ca să dai unor tot mai mulți să­raci. Ca­pi­ta­lis­mul sus­ține că tre­buie să lă­săm ba­nii în mâna ce­lor bo­gați, pen­tru că ei vor in­vesti pen­tru a‑i spori, cre­ând ast­fel noi lo­curi de muncă. Gro­zav, aveam so­lu­ția. Doar că creș­te­rea in­ves­ti­ți­i­lor a dus la creș­te­rea po­pu­la­ției și s‑a creat o spi­rală de pro­duc­ție și con­sum al că­rei scop nu ne mai e prea clar, dar al că­rei efect îl sim­țim în fi­e­care zi: re­surse mai pu­ține, ten­siuni so­ci­ale, in­di­vi­du­a­lism și lă­co­mie. Ca­ri­ta­tea so­ci­ală nu func­țio­nează în nici unul din sis­te­mele pe care le-am in­ven­tat până acum.

Ba mai mult, în ul­tima vreme am în­ce­put să trans­for­măm ca­ri­ta­tea în marfă. Fi­lan­tro­pie la bu­cată sau la ki­lo­gram. Pen­tru fi­e­care scu­tec Pam­pers cum­pă­rat un vac­cin con­tra unei boli era­di­cate de mult în ță­rile ci­vi­li­zate va fi tri­mis co­pi­i­lor din Africa. Cu fi­e­care cană de ca­fea de la Star­bu­cks cum­pă­rată spri­ji­nim fer­mele or­ga­nice de ca­fea din Co­lum­bia. Pro­du­sele mo­derne nu ne oferă doar plă­ce­rea con­su­mu­lui, ci și mân­tu­i­rea pen­tru pă­ca­tul de con­suma. Într-un mod im­pli­cit ca­pi­ta­lis­mul con­su­ma­to­rist re­cu­noaște că ne îm­pinge în pă­cat și ne duce la pieire.

Până la urmă va tre­bui, cred, să re­cu­noaș­tem că fi­lan­tro­pia nu este de fapt de­cât o formă mai so­fis­ti­cată de ne­pă­sare. Fi­ind ca­ri­ta­bili poate că ali­năm tem­po­rar su­fe­rința unor se­meni, dar nu fa­cem ni­mic pen­tru a co­recta con­di­ți­ile care i‑au adus în si­tu­a­ția res­pec­tivă. De­si­gur, e mai bine de­cât să nu fa­cem ni­mic, dar — dacă ne li­mi­tăm doar la asta — n‑am re­zol­vat ni­mic. Ne des­căr­căm doar con­ști­ința, ne îm­pă­căm tem­po­rar cu noi în­șine, asi­gu­rându-ne unii pe al­ții că mai mult de atât ori­cum n‑am fi pu­tut face. Și din acest punct de ve­dere fi­lan­tro­pia nu e de­cât mo­da­li­ta­tea care ne per­mite să rămâ­nem le­neși, su­per­fi­ci­ali și ego­iști.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ina

    Foarte buna tema de gan­dit si foarte trist mod de a ne aco­peri une­ori se­tea de ali­nare sau de apre­ci­ere. Insa eu cred to­tusi in ca­ri­tate, atat timp cat este fa­cuta lu­cid, cu cap si cu res­pon­sa­bi­li­tate. Cu­nosc oa­meni care s‑au ocu­pat de alti oa­meni peste nive­lul unei sa­cose cu haine; care au ob­ti­nut un mod de a isi cas­tiga tra­iul pen­tru acei oa­meni sau ai ca­ror bani au con­tri­buit la tre­ce­rea unui hop im­po­si­bil de in­la­tu­rat alt­fel.

    Con­ti­nui sa sper in exis­tenta unei fi­lan­tro­pii por­nite din do­rinta ra­tio­nala de a ajuta, mai mult de­cat din ne­voia de un­soare su­fle­teasca, de re­cu­nos­tinta sau iu­bire.

    • Sorin Sfirlogea

      Pen­tru mine ca­ri­ta­tea este va­lidă atunci când nu oferi să­ra­cu­lui peș­tele, ci un­dița, iar el o ac­ceptă. Asta în­seamnă că ție îți pasă și de ceea ce se va în­tâm­pla mâine cu el, iar el are do­rința ge­nu­ină de a ieși din sta­rea în care se află. Alt­min­teri eu nu mai sunt fi­lan­trop, ci com­plice la ne­fe­ri­ci­rea lui.

      La o scară mult mai mică, asta e lo­gica pe care o aplic când dau unui bos­che­tar mân­care, nu bani. Îl hră­nesc ca să‑l ajut sa ajungă până mâine în spe­ranța că nu va mai bea, nu se va mai droga.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu