Filantropica

A venit căl­dura și a reîn­ceput sezonul de cerșe­to­rie. Femeile cu sug­ari în brațe și băr­bații în cârje au revenit în inter­secți­ile bucureștene, ca să ne condi­menteze trafi­cul cu apariți­ile lor teatrale și să ne smulgă un bănuț-doi. Oamenii au dez­voltat un fel de imu­ni­tate la genul ăsta de spec­ta­col și rareori mai vezi pe câte cineva deschizând gea­mul portierei pen­tru a‑i da actoru­lui ceva pen­tru oste­neala lui. Trep­tat am înțe­les toți că, în cele mai multe cazuri, nu e vorba de cerșe­tori aut­en­tici, ci de impos­tori cărora le e lene să muncească.

Există oare un fir de filantropie în fiecare din noi? Sau mai degrabă este ten­tația de a da de pomană, răscumpărându-ne păcatele și așternându-ne drum către împărăția cerurilor? Spun asta în sens metaforic, pen­tru că toți părem să avem o încli­nație spre a da altora din bunurile noas­tre, în anu­mite condiții.

Prima situ­ație este cea a cerșe­toru­lui. Ne mișcă sufer­ința umană, mai ales atunci când cre­dem că e aut­en­tică. Eu, de pildă, sunt impre­sionat de bătrânii care nu au mijloace de a supraviețui. Îi văd une­ori prin cartiere bune ale orașu­lui — piața Amzei de pildă — coborând din aparta­mentele lor de care odin­ioară erau mân­dri, deși sunt micuțe. Blocurile șubrede șî vechi, ca și ei, nu mai au nici o căutare așa că val­oarea aparta­mentelor a scăzut dra­matic. Lip­siți de mijloace de trai, cu pen­sii ridi­col de mici, bătrânii ăștia coboară în stradă ca să ceară aju­tor, trecând peste mân­dria lor. Cerșesc într-un mod pro­priu — nu spun nimic, te privesc doar rugă­tor, cu niște ochi în care citești sufer­ința bolilor, foamei, dar și a orgoli­u­lui rănit că au ajuns să ceară pomană. Îi ajut cu bani sau mân­care aproape întot­deauna când îi recunosc, dar mâine ce se va întâm­pla cu ei? Și poimâine? Nimeni nu poate de unul sin­gur să‑i salveze în fiecare zi, pe toți.

Când cineva are o boală gravă, letală, reacționăm. Cu cât per­soana respec­tivă e mai tânără, cu atât reacția e mai put­er­nică. Ime­diat se mobi­lizează vol­un­tari, se dechid con­turi ban­care, se lansează mesaje: sal­vați pe x! În spatele întregii istorii există întot­deauna nevoia unui trata­ment scump, la o clin­ică înde­păr­tată, dintr‑o țară occi­den­tală. Se strâng bani, se dau mesaje de încu­ra­jare, se scriu arti­cole. Apoi vin veștile, une­ori bune, alte­ori nu. Dar nicio­dată nu ne oprim să ne punem câteva între­bări sim­ple: de ce e atât de scump trata­men­tul acela? cum am putea să‑l facem mai ieftin? de ce e disponi­bil doar în clin­ica x? cum am putea să‑l aducem mai aproape de cei care au nevoie de el? Soluția pe ter­men lung nu ne intere­sează.

Difer­ențele mate­ri­ale sunt sădite în genele soci­etăților pe care le-am creat. Social­is­mul încearcă să le netezească luând taxe mari de la bogați și împărțindu-le celor mai săraci. Părea o soluție grozavă, până când s‑a obser­vat că tot mai mulți erau ten­tați să se plaseze în cat­e­go­ria săracilor — nemu­ncind — pen­tru a primi aju­torul social de la statul filantrop. Sis­temul se bloca ast­fel, nu mai era de unde să iei, ca să dai unor tot mai mulți săraci. Cap­i­tal­is­mul susține că tre­buie să lăsăm banii în mâna celor bogați, pen­tru că ei vor investi pen­tru a‑i spori, creând ast­fel noi locuri de muncă. Grozav, aveam soluția. Doar că creșterea investiți­ilor a dus la creșterea pop­u­lației și s‑a creat o spi­rală de pro­ducție și con­sum al cărei scop nu ne mai e prea clar, dar al cărei efect îl simțim în fiecare zi: resurse mai puține, ten­si­uni sociale, indi­vid­u­al­ism și lăcomie. Car­i­tatea socială nu funcționează în nici unul din sis­temele pe care le-am inven­tat până acum.

Ba mai mult, în ultima vreme am început să trans­for­măm car­i­tatea în marfă. Filantropie la bucată sau la kilo­gram. Pen­tru fiecare scutec Pam­pers cumpărat un vac­cin con­tra unei boli erad­i­cate de mult în țările civ­i­lizate va fi trimis copi­ilor din Africa. Cu fiecare cană de cafea de la Star­bucks cumpărată spri­jinim fer­mele organ­ice de cafea din Colum­bia. Pro­dusele mod­erne nu ne oferă doar plăcerea con­sumu­lui, ci și mân­tuirea pen­tru păcatul de con­suma. Într-un mod implicit cap­i­tal­is­mul con­suma­torist recunoaște că ne împinge în păcat și ne duce la pieire.

Până la urmă va tre­bui, cred, să recunoaștem că filantropia nu este de fapt decât o formă mai sofisti­cată de nepăsare. Fiind car­i­tabili poate că alinăm tem­po­rar sufer­ința unor semeni, dar nu facem nimic pen­tru a corecta condiți­ile care i‑au adus în situ­ația respec­tivă. Desigur, e mai bine decât să nu facem nimic, dar — dacă ne lim­ităm doar la asta — n‑am rezol­vat nimic. Ne descăr­căm doar conști­ința, ne împăcăm tem­po­rar cu noi înșine, asigurându-ne unii pe alții că mai mult de atât oricum n‑am fi putut face. Și din acest punct de vedere filantropia nu e decât modal­i­tatea care ne per­mite să rămânem leneși, super­fi­ciali și egoiști.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Ina

    Foarte buna tema de gan­dit si foarte trist mod de a ne acoperi une­ori setea de alinare sau de apreciere. Insa eu cred totusi in car­i­tate, atat timp cat este facuta lucid, cu cap si cu respon­s­abil­i­tate. Cunosc oameni care s‑au ocu­pat de alti oameni peste nivelul unei sacose cu haine; care au obt­inut un mod de a isi cas­tiga traiul pen­tru acei oameni sau ai caror bani au con­tribuit la tre­cerea unui hop imposi­bil de inlat­u­rat alt­fel.

    Con­tinui sa sper in exis­tenta unei filantropii por­nite din dor­inta ratio­nala de a ajuta, mai mult decat din nevoia de unsoare sufleteasca, de recunos­tinta sau iubire.

    • Sorin Sfirlogea

      Pen­tru mine car­i­tatea este validă atunci când nu oferi sărac­u­lui peștele, ci undița, iar el o acceptă. Asta înseamnă că ție îți pasă și de ceea ce se va întâm­pla mâine cu el, iar el are dor­ința gen­uină de a ieși din starea în care se află. Alt­minteri eu nu mai sunt filantrop, ci com­plice la neferi­cirea lui.

      La o scară mult mai mică, asta e log­ica pe care o aplic când dau unui boschetar mân­care, nu bani. Îl hră­nesc ca să‑l ajut sa ajungă până mâine în sper­anța că nu va mai bea, nu se va mai droga.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu