Filantropica

A venit căl­dura și a reîn­ce­put sezo­nul de cer­șe­to­rie. Feme­ile cu sugari în brațe și băr­ba­ții în cârje au reve­nit în inter­sec­ți­ile bucu­reș­tene, ca să ne con­di­men­teze tra­fi­cul cu apa­ri­ți­ile lor tea­trale și să ne smulgă un bănuț‐doi. Oame­nii au dezvol­tat un fel de imu­ni­tate la genul ăsta de spec­ta­col și rare­ori mai vezi pe câte cineva des­chi­zând gea­mul por­ti­e­rei pen­tru a‐i da acto­ru­lui ceva pen­tru oste­ne­ala lui. Trep­tat am înțe­les toți că, în cele mai multe cazuri, nu e vorba de cer­șe­tori auten­tici, ci de impos­tori cărora le e lene să mun­cească.

Există oare un fir de filan­tro­pie în fie­care din noi? Sau mai degrabă este ten­ta­ția de a da de pomană, răscumpărându‐ne păca­tele și așternându‐ne drum către împă­ră­ția ceru­ri­lor? Spun asta în sens meta­fo­ric, pen­tru că toți părem să avem o încli­na­ție spre a da altora din bunu­rile noas­tre, în anu­mite con­di­ții.

Prima situ­a­ție este cea a cer­șe­to­ru­lui. Ne mișcă sufe­rința umană, mai ales atunci când cre­dem că e auten­tică. Eu, de pildă, sunt impre­sio­nat de bătrâ­nii care nu au mij­loace de a supra­vie­țui. Îi văd une­ori prin car­ti­ere bune ale ora­șu­lui – piața Amzei de pildă – cobo­rând din apar­ta­men­tele lor de care odi­ni­oară erau mân­dri, deși sunt micuțe. Blo­cu­rile șubrede șî vechi, ca și ei, nu mai au nici o cău­tare așa că valoa­rea apar­ta­men­te­lor a scă­zut dra­ma­tic. Lip­siți de mij­loace de trai, cu pen­sii ridi­col de mici, bătrâ­nii ăștia cobo­ară în stradă ca să ceară aju­tor, tre­când peste mân­dria lor. Cer­șesc într‐un mod pro­priu – nu spun nimic, te pri­vesc doar rugă­tor, cu niște ochi în care citești sufe­rința boli­lor, foa­mei, dar și a orgo­li­u­lui rănit că au ajuns să ceară pomană. Îi ajut cu bani sau mân­care aproape întot­dea­una când îi recu­nosc, dar mâine ce se va întâm­pla cu ei? Și poimâine? Nimeni nu poate de unul sin­gur să‐i sal­veze în fie­care zi, pe toți.

Când cineva are o boală gravă, letală, reac­țio­năm. Cu cât per­soana res­pec­tivă e mai tânără, cu atât reac­ția e mai puter­nică. Ime­diat se mobi­li­zează volun­tari, se dechid con­turi ban­care, se lansează mesaje: sal­vați pe x! În spa­tele între­gii isto­rii există întot­dea­una nevoia unui tra­ta­ment scump, la o cli­nică înde­păr­tată, dintr‐o țară occi­den­tală. Se strâng bani, se dau mesaje de încu­ra­jare, se scriu arti­cole. Apoi vin veș­tile, une­ori bune, alte­ori nu. Dar nici­o­dată nu ne oprim să ne punem câteva între­bări sim­ple: de ce e atât de scump tra­ta­men­tul acela? cum am putea să‐l facem mai ieftin? de ce e dis­po­ni­bil doar în cli­nica x? cum am putea să‐l adu­cem mai aproape de cei care au nevoie de el? Solu­ția pe ter­men lung nu ne inte­re­sează.

Dife­ren­țele mate­ri­ale sunt sădite în genele soci­e­tă­ți­lor pe care le‐am creat. Soci­a­lis­mul încearcă să le nete­zească luând taxe mari de la bogați și împărțindu‐le celor mai săraci. Părea o solu­ție gro­zavă, până când s‐a obser­vat că tot mai mulți erau ten­tați să se pla­seze în cate­go­ria săra­ci­lor – nemun­cind – pen­tru a primi aju­to­rul social de la sta­tul filan­trop. Sis­te­mul se bloca ast­fel, nu mai era de unde să iei, ca să dai unor tot mai mulți săraci. Capi­ta­lis­mul sus­ține că tre­buie să lăsăm banii în mâna celor bogați, pen­tru că ei vor investi pen­tru a‐i spori, cre­ând ast­fel noi locuri de muncă. Gro­zav, aveam solu­ția. Doar că creș­te­rea inves­ti­ți­i­lor a dus la creș­te­rea popu­la­ției și s‐a creat o spi­rală de pro­duc­ție și con­sum al cărei scop nu ne mai e prea clar, dar al cărei efect îl sim­țim în fie­care zi: resurse mai puține, ten­siuni soci­ale, indi­vi­du­a­lism și lăco­mie. Cari­ta­tea soci­ală nu func­țio­nează în nici unul din sis­te­mele pe care le‐am inven­tat până acum.

Ba mai mult, în ultima vreme am înce­put să trans­for­măm cari­ta­tea în marfă. Filan­tro­pie la bucată sau la kilo­gram. Pen­tru fie­care scu­tec Pam­pers cum­pă­rat un vac­cin con­tra unei boli era­di­cate de mult în țările civi­li­zate va fi tri­mis copi­i­lor din Africa. Cu fie­care cană de cafea de la Star­bu­cks cum­pă­rată spri­ji­nim fer­mele orga­nice de cafea din Colum­bia. Pro­du­sele moderne nu ne oferă doar plă­ce­rea con­su­mu­lui, ci și mân­tu­i­rea pen­tru păca­tul de con­suma. Într‐un mod impli­cit capi­ta­lis­mul con­su­ma­to­rist recu­noaște că ne împinge în păcat și ne duce la pieire.

Până la urmă va tre­bui, cred, să recu­noaș­tem că filan­tro­pia nu este de fapt decât o formă mai sofis­ti­cată de nepă­sare. Fiind cari­ta­bili poate că ali­năm tem­po­rar sufe­rința unor semeni, dar nu facem nimic pen­tru a corecta con­di­ți­ile care i‐au adus în situ­a­ția res­pec­tivă. Desi­gur, e mai bine decât să nu facem nimic, dar – dacă ne limi­tăm doar la asta – n‐am rezol­vat nimic. Ne des­căr­căm doar con­ști­ința, ne împă­căm tem­po­rar cu noi înșine, asigurându‐ne unii pe alții că mai mult de atât ori­cum n‐am fi putut face. Și din acest punct de vedere filan­tro­pia nu e decât moda­li­ta­tea care ne per­mite să rămâ­nem leneși, super­fi­ci­ali și ego­iști.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Ina

    Foarte buna tema de gan­dit si foarte trist mod de a ne aco­peri une­ori setea de ali­nare sau de apre­ci­ere. Insa eu cred totusi in cari­tate, atat timp cat este facuta lucid, cu cap si cu res­pon­sa­bi­li­tate. Cunosc oameni care s‐au ocu­pat de alti oameni peste nive­lul unei sacose cu haine; care au obti­nut un mod de a isi cas­tiga tra­iul pen­tru acei oameni sau ai caror bani au con­tri­buit la tre­ce­rea unui hop impo­si­bil de inla­tu­rat alt­fel.

    Con­ti­nui sa sper in exis­tenta unei filan­tro­pii por­nite din dorinta ratio­nala de a ajuta, mai mult decat din nevoia de unsoare sufle­teasca, de recu­nos­tinta sau iubire.

    • Sorin Sfirlogea

      Pen­tru mine cari­ta­tea este validă atunci când nu oferi săra­cu­lui peș­tele, ci undița, iar el o acceptă. Asta înseamnă că ție îți pasă și de ceea ce se va întâm­pla mâine cu el, iar el are dorința genu­ină de a ieși din sta­rea în care se află. Alt­min­teri eu nu mai sunt filan­trop, ci com­plice la nefe­ri­ci­rea lui.

      La o scară mult mai mică, asta e logica pe care o aplic când dau unui bos­che­tar mân­care, nu bani. Îl hră­nesc ca să‐l ajut sa ajungă până mâine în spe­ranța că nu va mai bea, nu se va mai droga.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu